— Vezi că s-a oprit de-un secol mașina, mi-a strigat soția din bucătărie. Scoate și tu rufele. Dacă vrei clătite…, a adăugat, dar nu era deloc nevoie, eu mai tot timpul o ascult.
Am luat ligheanul, am scos bulzul de haine din gura mașinii de spălat și-am ieșit în curte. Am șters bine sârma, du-te-vino, apoi am început să sortez și să agăț: ciorapi, tricouri, fuste, căciuli, „pantaloni funcționali” (am aflat de curând termenul ăsta, sinonim, la cererea persoanelor delicate, pentru teribilul „izmene”). Bulibașa de pe strada mea a trecut prin fața casei chiar când agățam chiloții. M-a privit și și-a coborât sprâncenele. Bulibașa are o mustață groasă pe oală și e un tip greu de mulțumit, mereu țipă la nevastă și copii. Când am terminat, am dat o tură prin bucătărie, clătitele formau deja un teanc năltuț și bine-mirositor.
— Valea! mi-a zis dolofănica mea drăguță cu ochi verzi. Te-am văzut râzând afară și mă bucur, am trecut îndeletnicirea asta în caietul tău de sarcini.
— Nu mă opun, dar să știi că am râs fiindcă mi-am amintit o poezie nostimă. Vrei s-o auzi? A dat din cap, dar nu m-am grăbit. I-am spus că o costă o clătită, „doar o clătită”. Și-a văzut de treabă.
— Poate după ce aud. Cum se cheamă?
— „Zi vântoasă”, ca ziua de azi. De Charles Simic, un american, parcă. Mi-am dres vocea:
„Două perechi de chiloți,
Una albă și cealaltă roz,
Flutură în sus și-n jos
Pe culmea rufelor,
Spunând întregii lumi
Că sunt îndrăgostite lulea.”
— Îndrăgostite lulea, zici? A luat un rotocol auriu și l-a uns cu gem de caise. L-a rulat și mi l-a oferit.
Blogul lui Alexe 