Câteva nopți la rând, la anumite ore, ne-am tras pe cap puloverele și-am ieșit în grădină: am scrutat înfrigurați cerul în căutarea „săniilor lui Moș Crăciun”, cum a numit un hâtru șiragurile de sateliți Starlink ce se-nvârt în jurul Pământului de la sfârșitul lunii trecute. Au fost lansați, pe orbită joasă, „la vârful copacilor” ar spune profesoara mea de fizică din liceu, de compania americană SpaceX, cu generoasa țintă a legării ieftine la internet a întregului glob. N-am avut succes. Ba au zburat prea aproape de orizont și-au fost mascați de coroanele pomilor și acoperișuri, ba scânteia lor a fost „stinsă” de poluarea luminoasă a orașului, ba straturi de nori urâcioși s-au interpus între noi.
Într-o noapte însă am avut noroc. Norii se răzbunaseră cu totul spre apus sau cine știe pe unde, iar drumul micilor corpuri de forma unor jardiniere cu spalier a urcat până dincolo de jumătatea emisferei limpezi și spuzite. Cincisprezece, douăzeci de steluțe de intensitate mijlocie-mică ne-au trecut ca la paradă prin fața ochilor, cu viteză destul de mare, mai mare decât a avioanelor transcontinentale, dinspre Luceafărul de seară către Steaua Polară. Un minunat și neverosimil șir indian, deși nu unul perfect, ici un satelit ieșea un pic din formație, dincolo altul rămânea nițeluș în urmă, ca un grup de pitici cu felinarele aprinse, încolonați pe drumul dintre minele de aur și casă.
Blogul lui Alexe 