Fereastra de sus

Când eram copil, grădina noastră era mărginită către sud, unde se-nvecina cu magazinul universal (cooperativa, cum îi ziceam toți), de un gard viu. Măceși, muri, lemn-câinesc și alți rugi formau o barieră țepoasă și robustă în fața indiscreților de afară și-un teatru de ciondăneală pentru câteva armate de vrăbii. În colțul dinspre șosea, mărăcinișul se termina cu un frasin matur. Între ramurile lui îmi găsisem un locșor confortabil, botezat „șaua cenușie”, probabil de la culoarea scoarței copacului. Pe „șa” petreceam zilnic, în vacanțele de vară, ore bune, jucându-mă cu niște indieni din plastic, însă atent și la spectacolul din jur.

Într-o primăvară, tata a smuls spinăria, a nivelat locul și a întins un gard de plasă metalică cu țevi groase. Totul s-a petrecut repejor, tatăl meu nu pierdea vremea când își punea ceva în cap, dar nu suficient de repede să nu înregistrez, cu lacrimă, devastarea minunatei lumi verzi. Pus la pământ și ciopârțit a fost și frasinul. Dar destulă vreme înainte de asta, coroana lui a fost camera mea cu fereastră spre viața locului. Ce mai cameră! Numai a mea, umbrită și răcoroasă, dominatoare și ascunsă, încât să văd orice și să aud orice, fără să fiu văzut. Și aveam ce vedea și auzi. Pictura cerului și zarva ulițelor, traficul șoselei și toaca bisericii, cirezile de vite întoarse de la păscut, gospodinele ce împrumutau una alteia ceaune și mirodenii, navetiștii din schimbul doi, așteptând rata spre Târgoviște, taclalele pilangiilor de la bufet, întinși pe-o rână chiar la umbra frasinului meu, șatrele de țigani în trecere prin sat, turmele mari de oi și capre, târându-se ca o omidă imensă, mirosind a pârci, pe panglica șoselei.

Eram amuzat, fascinat, uneori nedumerit, întristat. Oameni chinuiți, veseli, frivoli, serioși, oameni care se purtau după pofta inimii. Costănțel, ținând de ghidon o bicicletă, fără s-o călărească vreodată, nea Marin Nepotu cu căruța lui grea, duhnind a borhot, lea Ioana lu’ Zerea, mereu pe fugă între casa ei și-a fiului ei, nea Marin al lu’ Badu pășind senin, salutând binedispus pe toată lumea, Moșu Traian, singurul care mă ochea de fiecare dată în copac, dar nu sufla o vorbă.

Nu pot s-o uit pe țața Leana Chichiloaia. Țâșnea din ulița Oltenilor, aplecată sub greutatea a două găleți cu smântână, brânză și ouă, echilibrate pe capetele unei cobilițe, și se oprea în fața casei noastre, fiindcă acolo era stația autobuzelor. Nu mergea cu cobilița la târg, o arunca la noi, peste gard, și o recupera la întoarcere. O dată autobuzul a trecut fără să oprească. L-a bodogănit pe șofer, a făcut cu mâna la ocazie, a așteptat și-a așteptat. Minute în șir, ore, poate. Degeaba. I-a strigat pe ai mei să-și recupereze cobilița, eram singur acasă, dar, înfășurat strâns în tăcere și nerozie, nu am coborât. A-nceput să plângă, și-a luat gălețile în mâini și s-a întors acasă, oprindu-se des pentru a se odihni.

Să vă zic și de nea Marinică, croitorul, căruia nevasta nu-i dădea voie să fumeze. Omul se plimba încoace și încolo pe marginea drumului, de obicei când vipia toropea satul, căutând în țărână cât-un chiștoc aruncat pe geamul mașinilor. Când găsea unul nu se apleca pur și simplu după el, ci juca o mică scenetă pentru disimulare, se uita spre poarta casei lui, doar nu l-o vedea muierea, apoi își aranja manșeta pantalonilor largi, își ștergea pantofii de praf, ori scăpa din greșeală batista. Un Charlot fără talent, căruia-i crăpa buza după un fum. Unul dintre favoriții mei era nea Niculae Covrig, mai mereu c-o țigară lipită de colțul buzei de jos, fredonând, la beție, cântece de cătănie: frunze verzi de cucuruz, mândruțe lăsate pe prispa casei, tobe, mitraliere, „vitejie pentru neam și-mpărăție”.

De obicei înțelegeam ce se întâmpla sub mine. Într-o zi, ceva m-a bulversat. O țață a ieșit în capul Liniei ținând cu mare grijă între palme o farfuriuță și o ceașcă c-un lichid negru. A traversat șoseaua și a intrat în cooperativă. A stat mult. Ce să fie?? M-a lămurit mai târziu mama. Țățica îi dusese vânzătoarei de la magazin, tanti Sanda, o cafea. Nu, nu o fiertură de fosfarin cu lapte, cum beam noi și căreia-i spuneam, greșit, se pare, cafea cu lapte, ceva ales, pentru „cucoane”. Cafea adevărată, naturală.

În jurul unui divorț

O întâmplare din satul meu natal. Un moș și-o babă, frați, s-au întâlnit pe ulița Oltenilor, într-o dimineață uscată și rece de decembrie. S-au îmbrățișat și au plâns unul pe umărul celuilalt. Nu se văzuseră de multicel, din motive de betegii și pandemie. Au schimbat politețuri și vești. La un moment dat, el a întrebat-o de ce a divorțat fiica ei. Țățica s-a întunecat la față și nitam-nisam, i-a tras două palme ca acelea. Și peste ele, plici-pooc, încă două. „Da’ de unde știi tu c-a divorțat?” „Dân… sat”, s-a bâlbâit el uluit, pipăindu-și obrajii, bărbieriți de palmele bătrâne ca de-un brici știrb. „Atunci știi și de ce a divorțat, cornutule!”, l-a repezit ea. „Auzisem ceva și nu credeam, acum însă cred”, i-a trântit-o unchiu’ și s-a ferit amărât din calea ei.

Cel mai frumos loc din lume

Un consătean, prieten din copilărie, îmi trimite câteva fotografii, digitale, desigur, cu satul nostru și împrejurimile lui. Ce cadou minunat!!, am uitat să vă spun că-s darul lui pentru ziua mea de naștere. Sunt fotografii făcute într-o dimineață limpede de octombrie, cu rouă și frunzișuri ce-abia începeau să se coloreze. Nu mai este cel mai frumos loc din lume, cum ziceam la zece ani, dar tot îl iubesc.

Deși pe ici s-a mai dărâmat, iar pe dincolo s-a mai construit câte ceva, recunosc cu ușurință fiecare colț decupat de camera amicului meu. Curți cu păsăret și câini, grădini, piscuri, vâlcele, garduri lăsate într-o rână, drumul vechii fântâni, școala (părăsită de câțiva ani, fiindcă nu mai sunt copii), monumentul, aproape ruinat, al eroilor din Marele Război, străjuit de ghiulele găurite de rugină, pădurea Călineștilor, livezi sufocate de buruieni, laharele de zgură aruncate lângă sat de oțelăria Târgoviștei, gura cimentuită a tunelului construit demult, de-un grup de pușcăriași, pentru a opri inundarea șoselei, micul cimitir, cu mormântul tatălui meu pe muchia coastei.

Știam că ulițele, chiar și cele înguste, au fost asfaltate recent (le-am și călcat vara trecută), dar tot mă smintește noua lor înfățișare, groasă, întunecată, aspră, inoportună. Privesc multe case și, cu toate că acoperișurile sunt cele dintotdeauna, îmi par mai pitice decât le știam. Nu poate fi unghiul fotografului. Mă întreb dacă le lipsește ceva și găsesc: antenele de televiziune ridicate pe prăjini lungi, în anii 1980, pentru a prinde, fără purici, serialul „Dallas” și campionatele de fotbal transmise de bulgari. „Undițele pentru pescuit cerul”, cum le botezase moșu’ Traian, vecinul meu de vizavi, care n-a avut niciodată un televizor.

Covoraşul de pănuşi

O întâmplare cu doi moşnegi m-a reapropiat, după douăzeci de ani, de un bun prieten din copilărie. Sosit într-o vizită în satul natal, amicul meu Costel T. şi-a ajutat tatăl să facă drumul de câteva sute de metri dintre casele alor noştri: bătrân şi aproape imobilizat de boli, a vrut să-l mai vadă şi să mai stea de vorbă cu tatăl meu, la fel de bătrân şi la fel de pironit de beteşuguri. Noi nu ne-am văzut, însă Costel a obţinut adresa mea. L-am regăsit, deocamdată doar în scris, la fel de afabil şi de temperat cum îl ştiam. Ţin la el din aceste motive şi din multe altele, cel mai important fiind şi cel mai vechi.

Micul nostru sat a avut dintotdeauna doar şcoală primară şi aceea cu numai două săli de curs, astfel că într-o încăpere învăţau, în acelaşi timp şi sub grija aceleeaşi învăţătoare, două generaţii de elevi. Când am intrat în clasa întâi, i-am găsit instalaţi pe cei de-a patra, iar învăţătoarea ne-a aşezat în bănci amestecaţi: unul mic cu unul mare. Eu am ajuns lângă un băiat blond şi cu ochi gri-verzui, năltuţ, slab şi foarte liniştit. Foarte liniştit în recreaţii, fiindcă la ore eram cu toţii smirnă.

Într-una din primele săptămâni ale acelei toamne, Doamna Gica, învăţătoarea noastră, ne-a rugat să aducem la şcoală foi de porumb: urma să învăţăm cum să împletim covoraşe. Instructori ne-au fost chiar colegii de bancă. Costel îmi pregătise un ac mare, tăiat dintr-o sârmă dură, cu vârful destul de ascuţit şi urechea aplatizată şi alungită. Cu siguranţă a fost un meşter grozav, fiindcă am fost foarte mândru de covoraşul meu rotund, foşnitor, îndesat, dar mai ales fiindcă m-am îndrăgostit de migăleala îndeletnicirilor manuale şi i-am făcut loc de atunci pe traseul bucuriilor mele.

Satul

Întoarcere în satul natal pentru o scurtă vacanţă. Într-una din seri, cedez rugăminţilor fiului meu şi pornim într-un tur al micii localităţi. Din curtea casei părinteşti o luăm la dreapta, de-a lungul şoselei ce taie satul în două părţi inegale.

Neaşteptat de coborât faţă de carosabilul negru, trotuarul e o încercare pentru picioarele noastre: neasfaltat, foarte denivelat, plin de pietre colţuroase de diferite mărimi. Şi fără alternativă pentru trecători. Însă lucrurile nu au stat mereu aşa, până pe la mijlocul anilor 1980, oamenii umblau pe poteci înguste care şerpuiau nu alături de şosea, ci dincolo de şanţul lat care strânge apa ploilor, lângă linia gardurilor. Domnul I.C., vecinul dinspre nord, se odihneşte pe capul de ciment al podeţului din faţa porţii sale. De departe, se uită lung spre noi dar când ajungem în apropiere întoarce brusc capul, ca şi cum o mână nevăzută l-ar fi tras neîndurător de perciuni. Tuşesc scurt şi spun „bună seara!” Nu primesc niciun răspuns, vecinul e înţepenit mai ceva ca sub răsuflarea unui urs. Păstrăm pasul, ştiu că în capul lui zvâcneşte o dispută de hotar cu tatăl meu, veche de mai bine de trei decenii.

Tiruri robuste trec în viteză pe lângă de noi, dislocând aerul încă fierbinte, ca nişte pistoane gigantice. În capătul uliţei Filipeştilor schimb câteva vorbe cu nea Marin, tatăl unui prieten din copilărie, tovarăş de joacă şi de păscut vacile în vacanţele de vară. Într-un moment de acalmie a traficului, traversăm şoseaua şi ne oprim în dreptul unei curţi cu o curioasă aglomeraţie de construcţii noi. Îl evoc pe fostul proprietar, nea Lisandru, care avea obiceiul să ne viziteze în serile de iarnă şi să ne citească câte ceva. Tatăl meu cam strâmba din nas când îl vedea scoţându-şi cartea din buzunarul surtucului, de cele mai multe ori un volum de basme ori de poveşti nemuritoare, însă bucuria noastră, a copiilor, era prea mare ca s-o curme. Iar nea Lisandru era un actor minunat. Chiar şi astăzi, când ascult teatru radiofonic, îmi vin în minte vocea mlădioasă şi ochii lui rotunzi, scăpărători în ritmul întâmplărilor citite, ca tăciunii sub suflul unor foale.

Şoseaua face un cot larg spre est, revine scurt spre nord şi coboară în valea Şuţei Mari, părăsind satul pe urmele Târgoviştei. Pe exteriorul cotului sunt grădiniţa şi şcoala. În copilărie, în faţa grădiniţei era un loc viran cu iarbă deasă, unde „băteam mingea” cu vervă teribilă. Notez cu amărăciune că astăzi i-a luat locul o livadă împrejmuită cu gard din fier forjat şi soclu îmbrăcat în travertin. Intrăm în curtea şcolii, zăbovind niţel înaintea obeliscului ridicat în amintirea sătenilor căzuţi în Primul Război Mondial. Numele ostaşilor abia se mai văd pe placa de marmură, iar rugina a găurit obuzele din colţurile careului de lespezi ce înconjoară monumentul. Curtea e plină de buşteni, scurtături şi mormane de rumeguş, magazia de lemne şi cărbuni e într-o rână, uşa ei mare scoasă din ţâţâni şi rezemată de gard. A dispărut prunul înalt şi răsucit, cu ramurile de jos tăiate, pentru a descuraja căţărarea, la umbra căruia doamna Eugenia Negoescu, învăţătoarea noastră, ne citea poezii şi fabule. Şcoala e neschimbată, doar lemnul vopsit în verde al ferestrelor a fost înlocuit cu PVC alb. „Nu are decât două săli de clasă”, îi spun băiatului meu, „iar noi învăţam grupaţi: clasa întâi cu clasa a patra şi a doua cu a treia. Nu-ţi închipui că stăteam înghesuiţi, eram puţini copii într-o generaţie, abia dacă depăşeam borna zece”. Fac mâna polată şi-mi arunc ochii pe fereastra clasei în care am învăţat. Pereţii sunt despuiaţi, iar băncile, hărţile, ghivecele, planşele sunt îngrămădite vag piramidal în mijlocul camerei, „ca într-o enigmatică instalaţie artistică”, îmi spun. Vechea şcoală, o clădire frumoasă din paiantă, cu parter înalt, pridvor sprijinit pe stâlpi de lemn sculptaţi, plin de cuiburi de rândunele, cu ancadramente decorate la ferestre, intrare boltită şi hol larg din care se deschideau de o parte şi de alta sălile podite, şubrezită de cutremure, a fost dărâmată prin 95-96.

Dincolo de şcoală, pe buza dealului, sunt biserica şi cimitirul, dar noi cârmim pe uliţa Şcolii, luând în ochi discul bine conturat al soarelui. Siluete apar şi dispar printre acareturile gospodăriilor, salutările mele primesc răspunsuri şi priviri mirate. Mă surprind ascultând zgomotul paşilor noştri pe pietrişul fin, întins recent, neînghiţit încă de lutul bătucit. La intersecţia cu uliţa Tufelor e o veche fântână cu roată de car şi acoperiş din şiţă, una dintre cele şase fântâni identice săpate după război, pentru folosinţa comună a sătenilor. De câţiva ani, gospodăriile au apă curentă, aşa că fântâna e abandonată, un capac greu din metal îi acoperă ochiul afundat, iar costreiul i-a împresurat ghizdul. La apropierea noastră, un guşter goneşte speriat pe tamburul scorojit al fântînii. Din spate ne ajung chiotele războinice ale câtorva copii, care îşi strunesc cu multă pricepere poneii cu pedale. Între două potpuriuri, în care recunosc urlete de lupuşori şi chiţăit de guzgani la ananghie, ţâncii ne dau cu seriozitate „bună seara”.

Schimbăm direcţia pe uliţa Popii, mai îngustă şi mai umbroasă decât toate celelalte uliţe ale satului, gardurile ei vii înmoaie zgomotele înserării. Mircea e fascinat de poreclele sătenilor, a nu-ştiu-câta oară i le recit cu pauze lungi: Godoaie, Badu, Mâţica, Covrig, Poplesică, Neci, Mielu, Jupuita, Presiune, Lăudici, Bedreagă, Oiţa, Baboi, Bujie, Luleaua, Cioabă, Barbuc, Chichiloaia, Scaieţoaia, Rogojinoaia, Breaba, Ciorilă, Bocu, Pisică, Coacă, Cartof, Diribrânză, Pârț, Sose, Gâsca, Barza, Pandureciu, Caleanţa, Gherbelea, Bijboc, Tobuliță, Celărică, Ciulaie, Zărzărică.

Câteva case, pe care le ştiam solide şi pline de viaţă, sunt acum hrentuite, tencuiala căzută a faţadelor lasă să se vadă, ca nişte răni deschise, cărămizile roşiatice. Uliţa Popii dă în cea dreaptă şi lungă numită „Linie”, care ne scoate în scurt timp înapoi la şosea, la extremitatea dinspre sud a satului. Muchiile pietrelor trotuarului reiau cu aplomb însemnările pe bombeurile pantofilor noştri. În afara bunicilor, bătrânii favoriţi ai copilăriei mele au fost nea Traian şi lea Maria, care locuiau vizavi de noi. Lui îi spuneam Moşu şi mă tundea deseori, numai chilug, cu o maşină de tuns manuală, argintie, îmi citea caietele de şcoală şi râdea de problemele date de profesori, probleme la care luam de obicei note mari, şi mă punea în schimb în faţa unor întrebări de genul: de ce zboară păsările?, la care blocajul meu era total. Sau mă lăsa o săptămână să mă informez asupra celui mai deştept om din lume, trăitor ori mort, după care îmi spunea că deşteptăciunea nu înseamnă nimic. Însă frumuseţea, asta da, e ceva. Peste o săptămână însă nici frumuseţea nu mai însemna mare lucru.

Nu mai locuieşte nimeni în casa lor, o privim de dincolo de gardul de scânduri şi refac în minte dispunerea camerelor ei înalte şi luminoase şi a mobilei solide, lucrate în stejar chiar de Moşu.