Arhive pe etichete: scriitori

Pe câmpii literaturii

Discuții

Spre cinstea ei, Uniunea Scriitorilor din România nu înghite plagiatul. Când îl descoperă, îl exclude fără multe vorbe din rândurile ei pe infractor. E și cazul dlui Al Florin Țene, dovedit hoțoman de litere, pe care Uniunea l-a poftit pe ușă afară într-una din zilele anului 2000.

Dar dl Țene nu s-a pierdut cu firea („Pardon, […] am fost acuzat de plagiat, de fapt folosisem intertextualitatea, așa cum au folosit-o foarte mulți alții din generația optzecistă.”), și-a șters cu eleganță fruntea și și-a făcut soțietatea lui: Liga Scriitorilor Români, „organizaţie profesională, nonguvernamentală, apolitică, fără scop lucrativ sau patrimonial, formată din creatori în domeniul literaturii” (art. 1 al statutului Ligii).

Ca să fii membru al Ligii Scriitorilor Români trebuie să publici două cărți (proză, poezie, teatru, critică literară, literatură pentru copii sau traduceri în şi din limba română) și să găsești trei membri al Ligii (scriitori, s-ar zice), care să le laude nițeluș. Merge și cu o carte, dar atunci ești doar membru stagiar. Nu-i chiar greu, mai ales că lucrările nu-s căutate la dinții originalității, nimeni nu vorbește de funie în casa spânzuratului. Gândiți că puteți aprecia atracția exercitată de Liga dlui Țene asupra „creatorilor din domeniul literaturii”?! Nu vă grăbiți, e mult sub realitate, dar dacă ridicați valoarea la cub veți fi cât de cât pe-aproape.

Cunosc câțiva veleitari constănțeni cărora Liga Scriitorilor Români le-a venit ca o mănușă, au format, prompt, ardent, înaripat, filiala locală a Ligii, și-au făcut cărți de vizită noi și au scos un bisanual de „cultură, informare și opinie” numit Dobrogea Culturală. Știți obiceiul Dilemei de a propune săptămânal un subiect de reflecție colaboratorilor ei? Dobrogea Culturală a vrut, la începuturi, ceva asemănător. Așa se face că în primăvara lui 2011, cititorii Dobrogei Culturale erau așteptați cu texte pe următoarele teme: „orizont deschis”, „inimă impasibilă”, „senectute”, „astre”, dar și pe „gaura cheii” și pe chestiunea, stringentă, a lui „vine!”, la adresa matase_pisy@yahoo.com.

Am vrut să citesc ceva scris de dl Țene, poet, scriitor, jurnalist, critic literar, președinte al Ligii Scriitorilor Români, dar înainte de scripta am dat peste verba dumnealui – și ele înregistrate pe pagină. Nu mi-a mai trebuit altceva. Iată o mostră, capetele unui interviu lung, găsit pe site-ul revistei Sămănătorul (condusă de dl Nicolae N. Tomoniu, care se dă, vai!, urmaș al lui Vlahuță și Coșbuc). Cel care i-a pus întrebările dlui Țene se numește George Roca, scriitor australian de origine română, membru, nu mă-ndoiesc, al Ligii, aureolat cu supranumele Steaua chiar de dl Țene.

„Distinse domn, vă mulțumesc vă ați acceptat acest interviu. Știu că sunteți veșnic ocupat și nu aș vrea să vă răpesc timpul, dar totuși aș dori să aflu cât mai multe despre dumneavoastră. De unde vă trageți seva? Cum au fost începuturile?

Pe atunci, sub dealurile molcome cu vii ale Drăgășaniului, locul unde am văzut lumina zilei, nu cunoșteam un adevăr pe care l-a spus monseniorul Vladimir Ghika că: Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai repede și care trec cel mai repede! Era anul Domnului 1942, luna iunie, 13 când strigătul primului copil al familiei Ion Țene și al Ecaterinei, născută Roșianu, ce atunci se năștea, dădea semnalul începerii unei vieți. Era anul în când începea ofensiva lui Montgomery împotriva lui Rommel la El-Alamein, în Egipt. În orașul Drăgășani, mai târziu, s-au simțit bombardamentele americane care ținteau podul de fier de peste Olt. […]

Un mesaj adresat cititorilor noștri.

Să ia seama la faptul că, dacă ar exista numai indivizi și obiective individuale, politica, inclusiv politica editorială, n-ar mai exista ca disciplină aparte. S-ar confunda cu morala! Din moment ce există însă grupuri de oameni, inclusiv de artiști și scriitori, și obiective de grup de-o valoare absolută, a căror servire este și obligația individului, atunci ia naștere sistemul specific de norme al politicii, sistem care este independent și opus aceluia al eticii.”

Antipatizarea pământului

Discuții

– Uite cât de bine se câștiga la începuturi din munca în CAP-uri! mi-a spus un scriitor constănțean vârstnic, fost activist de partid, așezându-mi sub nas, ca pe hostie, o carte groasă (Constanța – prima regiune colectivizată, publicată în 1960).

Nu am știut de unde s-o apuc pentru a găsi proba tezei, așa că și-a pus ochelarii, a răsfoit și mi-a citit cu voce tare: „În 1959, colectivistul Mitică Guță din satul Tătaru, împreună cu alți doi membri ai familiei sale, a efectuat 1200 de zile-muncă, pentru care a primit 16.800 de lei, 5.400  kg de grâu, 3.600 kg de porumb, 1.200 kg de orz și alte produse ca: legume, fasole, cartofi, brânză, zahăr, ulei, vin, țuică, miere, fructe etc. Șaișpe mii opt sute de lei pentru un an de muncă!!! Bașca produsele! Asta era o avere în 1959, ascultă la mine!” a exclamat.

L-am întrebat de ce bunăstarea asta nu a durat, ce nu a mers? Motivul, a susținut bătrânul activist, care a lucrat ca tehnician agricol prin Dobrogea, a fost că oamenii au încetat să iubească pământul, că cei care au pătimit cu pasiune lângă pământ (așa cum, de pildă, a făcut-o domnia sa) au fost tot mai puțini.

– Ți-aduci aminte cum săruta Ionul lui Rebreanu pământul? Dragostea asta a dispărut în anii ’80.

– Ion săruta pământul fiindcă era al lui. Cât privește dragostea pentru pământ, ea a dispărut chiar la colectivizare, când pământul le-a fost furat țăranilor de către statul comunist.

– Nu. De fapt, la colectivizare dragostea a crescut, fiindcă oamenii au realizat că nu mai au doar un pogon jumate, ca până atunci, ci zeci și sute, terenuri cât vedeau cu ochii în jurul satului lor. Dar în ’82, ’83, ’84  a fost o secetă rea. Țăranii au muncit, pământul le-a dat foarte puțin înapoi, iar cooperatorii nu l-au mai îndrăgit, au ajuns chiar să-l urască. Fii liniștit, o să înțelegi, am scris o carte despre asta, o s-o public în curând.

Juruită

Standard

Aflu că scriitorul Marin Porumbescu (născut în Bucureşti, dar stabilit la Constanţa, de la a cărui moarte s-au împlinit, în această toamnă, douăzeci de ani) îşi făcuse la bătrâneţe un obicei din a veni la întâlnirile cu confraţii (mese boeme, lansări de carte, şedinţe de cenaclu etc.) însoţit de o codană planturoasă şi ispititoare, foarte atentă la dorinţele lui. Pentru a scăpa de tachinării şi zâmbete şerpeşti, autorul ţinea să o prezinte cu voce de stentor, astfel: „Tovarăşi şi tovarăşe, secretara mea, A.B., promisă neprihănirii!”.

Litera „i”

Standard

Profesorul Ştefan Cucu îşi lansează în aula bibliotecii noastre „Iubire târzie”, un roman impregnat de istorie personală şi locală, după cum dumnealui însuşi declară. Răsfoind volumul identific cu uşurinţă printre personajele marginale mai multe obraze constănţene reale, în general scriitori, dar şi universitari şi artişti. Le recunosc şi fiindcă portretele lor sunt însoţite de iniţialele autentice.

De pildă, poetul-actor V. Gh. C. „cu glasul său inconfundabil, limpede şi puternic” este regretatul Vasile Gh. Cojocaru. A.P. „îmbrăcat întotdeauna în negru,  purtând barbă şi plete, ca un călugăr ieşit pentru puţin timp din mânăstire” şi care „nu era chiar un geniu, cum se considera el” este poetul Arthur Porumboiu, dispărut şi el. „Sufletul Şagunicăi”, pus mereu „la patru ace, cu barbişon, cu papillon şi batistă la piept”, care străinilor li se adresa „cu desăvârşire protocolar, uşor anacronic, desuet, plin de preţiozităţi, dar faţă de subordonaţi, faţă de cei ai casei îşi dădea arama pe faţă […] devenea un adevărat zbir, îi făcea cu ou şi cu oţet, ajungând chiar la înjurături” este rectorul Universităţii „Andrei Şaguna”, medicul Aurel Papari. M.M., urcat „pe tractor, pentru a trage prima brazdă, defrişând terenul pe care urma să se înalţe modernul edificiu al Campusului universitar”, este, desigur, scriitorul şi criticul Marin Mincu. Pe atunci era decan al Facultăţii de Litere a Universităţii „Ovidius” și lua parte (de pe scara unui buldozer, de fapt) la răsturnarea câtorva şiruri de butuci de viţă, plini de rod, undeva la marginea oraşului. Însemna astfel hotarul bucăţii de pământ consacrată de administraţie pentru clădirea facultăţii sale.

„L-am cunoscut bine”, îmi spune dl Cucu, coborând ușor privirea. „Era iubit sau măcar respectat de studenţii lui, dar urât de colegi, de cadrele universităţii. L-au urât atât de tare încât, deşi mulţi îşi datorau locurile de muncă energiei şi pasiunii lui, i-au desfigurat viaţa. L-au dat afară şi nu oricum: i-au desfăcut contractul cu sinistra literă „i” a nu ştiu cărui articol din Codul muncii. Ca să-l umilească şi să-l scoată pentru totdeauna, sperau ei, din învăţământ.”

Fântână

Standard

Fiind o încleştare serioasă cu textul, lectura cere şi o anume izolare de mediul înconjurător, o întoarcere a spatelui către „stradă”, o retragere într-un spaţiu rupt, pe cât se poate, de lume. Uneori, simpla apăsare a butonului roşu al telecomenzii televizorului transformă camera cu fotoliu într-un astfel de spaţiu, dar mulţi dintre noi putem evoca şi locuri mai puţin obişnuite ale lecturii: un pod plin cu boarfe şi pânze de păianjen, un cotlon de magazie, o pivniţă luminată de un bec chior, o caroserie abandonată şi paradită, o căpiţă de fân, scobită pe partea dinspre nord, acoperişul unui bloc, clopotniţa unei biserici, căluţii tociţi ai unui carusel scos din uz, o iesle, un pătuiag de scânduri construit în vărful unui nuc etc.

În „Călătoria către ficţiune”, volum dedicat de Vargas Llosa scriitorului uruguayan Juan Carlos Onetti, găsesc un loc cu totul aparte pentru citit: fundul secat al unei fântâni. Pe când avea 12-13 ani, Onetti se cuibărea în găleata veche a fântânii, iar fratele lui mai mare îl cobora în adânc. Împreună cu teancul de cărţi (ce conţinea, invariabil, un exemplar din „Eclesiastul”) copilul îşi lua sub pământ „un scăunel de răchită şi o garafă cu limonadă”. Cilindrul puţului: cutia de rezonanţă a big-bang-urilor universurilor imaginate de scriitorii favoriţi.

Deltă

Standard

Un scriitor constănţean, pe care-l ştiam mai degrabă rezervat, îmi mărturiseşte că se va opri din scris după ce va publica a douăzeci şi cincea carte. Iar momentul nu-i deloc departe, a scos deja de sub presă, muşat şi zemuind de idei, al douăzeci şi patrulea volum.

„Dar de ce nu vă opriţi acum?”, mă încumet eu. „Sau de ce nu mergeţi dincolo de a douăşicinşpea carte? Poate o să găsiţi ceva cu totul deosebit de spus după ea. E important numărul cărţilor? Oare nu avea dreptate Cioran când cerea nu cărţi, ci câteva lucruri esenţiale de care să nu-ţi fie jenă la capătul vieţii?”

„Domnu’ Alexe”, zâmbeşte condeierul, înălţându-şi privirea la nivelul norilor, „se vede că nu m-ai citit. Presupui că e altceva decât esenţă în cărţile mele, aşa-i? Cele douăzeci şi cinci de volume sunt braţele prin care talentul meu se varsă în marea nemuririi. Dar, cu mai puţin de douăzeci şi cinci delta n-ar avea rotunjime, iar cu mai multe ar fi lăbărţată. Nu cere mai mult de douăzeci şi cinci, apucă-te şi citeşte-le pe astea! Iar după ce le citeşti, ia-le din nou de la început, citeşte şi reciteşte. Musai să începi cu…”

Nu mai rezist. În timp ce autorul îmi finisează competent programul de lectură pentru următoarele luni, bombăn o scuză şi mă uşchesc cu paşi mari.

Întâlnire

Standard

Întâlnire neprevăzută în biroul meu de la bibliotecă: două persoane, un el şi o ea, se revăd după multă vreme. Se îmbrăţişează cu bucurie neprefăcută, dar niţel jenată de prezenţa mea. Se tratează cu politeţuri cumpătate şi întrebări despre sănătate şi familie, în timp ce se ţin zâmbitori de mâini, faţă către faţă, ca doi copii.

„Ce mai faceţi, ce mai scrieţi?”, întreabă el.

„Lucrez la un dicţionar al artiştilor plastici dobrogeni”, zice ea, apăsându-şi globii oculari cu degetele. „E mult de căutat şi citit, dar nu m-aş ierta dacă ar rămâne vreunul pe-afară, toţi îmi sunt foarte dragi. Şi ce mângâiere când descopăr unul nou. Dar dumneavoastră?”

„Păăiiii, ce să vă zic”, amână el răspunsul, modulând vocea încât să o stoarcă de orice strop de vanitate. „Doar ce mi-a apărut o carte, un roman, şi ţin s-o lansez la bibliotecă săptâmîna viitoare, între prieteni. Dacă aţi putea veni…”

Aproape într-un glas îşi iau la revedere de la mine. Prin geamul jivrat al uşii le văd trupurile subţiri, estompate ca-ntr-un tablou impresionist şi un timp mai aud sporovăiala lor voioasă. Ştiu că el va împlini 75 de ani în vară, iar ea are 86 de ani „bătuţi pe muche”, cum îi place sa spună, doar cu o fărâmitură de amărăciune.