Arhive pe etichete: suflet

Sufletul şi hoinăreala cărţilor

Discuție

carte-cu-cap-si-picior„Trăind ani de zile printre cărţi, m-am convins de faptul că, pe lângă soartă, cărţile au şi suflet”,  scrie dl Nicolae Manolescu în volumul „Lectura pe înţelesul tuturor”. Cine „construieşte” sufletul unei cărţi? Aflăm tot acolo. Nu conţinutul, ci relaţia tumultoasă cu fiecare dintre cititorii ei, însemnările şi sublinierile, îndoiturile şi sfâşieturile, ştersăturile, amprentele unsuroase, pistruii umezelii, micile încreţituri lămase pe file de lacrimile uscate şi celelalte semne ale citirii cărţii sunt „expresia sufletului ei imaterial”.

(De-aici reiese că o carte necitită e o carte neînsufleţită – „cât de fără suflet mi se par cărţile virgine!”, notează mâhnit dl Manolescu – dar şi că, asta da minune!, atunci când citeşti primul o carte o animi, o aduci la viaţă, îi dai suflet – cu siguranţă din sufletul tău.)

„Anii, suferinţa, stângăcia cititorilor” fac ca unele cărţi să fie supuse şi altele revoltate, unele prietenoase, altele răutăcioase, unele jucăuşe, înclinate spre pitulare continuă, altele viclene, unele sfioase, iar altele îndrăzneţe, „care ţi se vâră în mână”, nerăbdătoare să fie citite, susţine, cu exemple, marele critic literar.

Am constatat şi eu de multe ori asta, atât în biblioteca publică în care lucrez, cât şi (în special) în cea personală, dar nu m-am mirat absolut deloc. Fiindcă ştiu că pe lângă coperte, pagini, cotor, tranşe şi eventualele tresuri, anatomia oricărei cărţi cuprinde şi organele conştiinţei şi locomoţiei: capul (partea superioară a cotorului) şi piciorul (partea inferioară a cotorului). Şi nu cred să greşesc când spun că o carte (având un singur picior), atunci când vrea s-o ia din loc, se… târăşte. Cam ca un melc de grădină: lent, stăruitor, neauzit.