Arhive pe etichete: tableta

Bătrâna din tren – Claudiu Eduard Brăileanu

Discuții

Un prieten, bibliotecar şi el (la Biblioteca Judeţeană „Panait Istrati” din Brăila), îmi trimite un minunat text, relatarea savuroasă a unei întâmplări de noapte şi tren abia pus în mişcare. Îl public aici cu drag şi speranţe de continuare a „corespondenţei”.

Deunăzi, mă aflu cu treburi într-un mare centru universitar din vestul ţării. Şi, cum fac de obicei la drumuri lungi, aleg să mă întorc acasă cu trenul de noapte, la vagon-cuşetă, cu speranţa de a mă amăgi cu un câteva minute de moţăială. Nu reuşesc să adorm în mijloacele de transport, oricare ar fi ele şi oricât de lung drumul. Dar, fidel optimismului meu incurabil îmi spun mereu că „de data aceasta, sigur voi dormi!”

Urc în vagon. Străbat cuminte culoarul, aruncând un ochi către fiecare din cuşetele din stânga mea. În cele mai multe dintre ele, băieţi tineri, gălăgioşi şi fete zglobii, în pantaloni scurţi. Căldura nu i-a moleşit deloc, căci sporăvăiesc cu toţii, cu voce tare. La capăt de vagon, un bătrân nins de ani, dar semeţ şi demn. Aruncă o vorbă cuiva din cuşeta din spatele său. La început nu înţeleg nimic, apoi îmi dau seama că vorbesc în maghiară. Îmi spun că ar fi nedrept să nimeresc fix în cuşeta celor doi. Şi nu pentru că aş avea ceva cu limba lor: am prieteni admirabili între unguri şi chiar mi-s dragi. Dar tare nu am chef să ascult cuvinte neînţelese şi să nu pot schimba o vorbă cu vecinii mei de compartiment. Mă uit din nou pe bilet: locul 83. Ridic ochii şi remarc inevitabilul: sunt în faţa cuşetei conaţionalilor noştri. În sfârşit, intru. Spun timid „Bună seara!” şi mi se  răspunde, surprinzător, cu un duios grai românesc. Continuă apoi discuţia întreruptă de sosirea mea şi nu mai înţeleg decât câteva nume proprii.

Nu trece multă vreme, trenul se urneşte şi remarc figura din faţa mea. O bunicuţă la vreo 70 de ani, cu mâini noduroase, artrozice, cu unghii neîngrijite, de om obişnuit cu munca de la ţară. Gândul îmi fuge instantaneu la draga mea bunică, pe care mintea mea încearcă să mi-o asemene cu cea din faţa mea. Pierdută prea devreme, răpusă de boli, am amintiri vagi ale chipului ţărăncuţei din câmpia dobrogeană, care nu a apucat să mă găzduiască decât câteva vacanţe de vară. Dar îmi amintesc perfect mâinile ei muncite la câmp şi la făcut chirpici. Mâinile din tren îmi trezesc  nostalgiile copilului de odinioară.

Curând, bătrâna se foieşte şi scoate din geanta ei de umăr, roasă de vreme, un ziar împăturit cu grijă şi… o tabletă. Uluit, o privesc cum deschide tacticos unealta, iar degetele ei se plimbă dintr-o parte în alta a ecranului pentru a schimba paginile. Mă uit apoi la ziarul care se desface în legănarea vagonului: „Observator cultural”.

26, Cireşar, anul de graţie 2016, Brăila