Șofezi spre serviciu. Tocmai ce-a ieșit soarele după o ploaie de-o zi și-o noapte. Lași un geam și inspiri aerul proaspăt. Ți se face o poftă nebună să dai ochii cu marea. Schimbi nițel traseul și aștepți răbdător într-un șir interminabil pe strada Decebal, e ora la care elevii mici ies de la școala din apropiere. Parchezi în fața Casei Căsătoriilor, călcând peste un covoraș de serpentine boțite și murate. O iei către „Trei papuci”, însoțit de un cățel dolofan, apărut de nicăieri.
Pășești atent pe muchia scândurilor cu care un inimos necunoscut a întărit astă-vară treptele tăiate în lutul falezei. Un copac de mierea-ursului s-a prăvălit peste potecă, nedumerit de obstacol câinele ezită, apoi dispare în tufișurile despuiate. Te oprești sub o salcie, ramurile ei lungi, cu mici polipi verzui seamănă cu tentaculele unei meduze gigantice.
Când ajungi pe nisipul ud simți suflul puternic al brizei. „Hei, ce fel de primire e asta?” strigi, și strigătul tău sperie pescărușii care se odihneau la soare. Îți desfaci insolent eșarfa și jubilezi. Nu-i picior de om pe plajă, doar departe spre nord vezi o siluetă nemișcată. Îți aduci aminte de toropeala plăcută de astă vară, de cearceafurile colorate, de pălăriile și ochelarii de soare, de termosurile de cafea, de avioanele de hârtie și zmeiele nărăvașe, de râsetele și sărutările furate. Știi că toate astea vor fi aici și în vara ce va veni. Și că vei fi și tu în câteva dintre diminețile ei.
Culegi câteva scoici, valurile îți înghit urmele pașilor cu îmbucături băloase, șuierătoare. Privești cum apa rece ți se scurge printre degete. Marea. Nu te mai înfiori la gândul că dincolo nu există țărm.
Blogul lui Alexe 