Evadare

Al treilea an în care am sărbătorit ziua bibliotecarului (23 aprilie) la BJ Constanța printr-o fandare șugubeață, o evadare inocent-serioasă, încuind bracurile tomurilor și dând jos haina demodată a bibliotecarului, pentru a o îmbrăca pe cea a actorului, strălucitoare și jinduită, cu toate că-i croită larg, pentru amatori.

Am pus în scenă Titanic vals, iar eu, molâu de la natură, am jucat un Spirache rârâit și, fiindcă aula bibliotecii are o acustică teribilă, cam răstit. N-am avut pălărie verde, dar i-am făcut pe plac Chiriachiței, cumplita soacră a personajului meu, și am încuviințat, fără zeflemea, că e exact verdele ce-i place. Publicul – colegi bibliotecari (actuali și foști), rude, prieteni, ba și vecini – a fost binevoitor, după cum a fost implorat, doar pe jumătate în glumă, dar și amuzat și înduioșat (avem martori și dovezi).

Săptămâni în șir am avut pe limbă replicile scrise de Tudor Mușatescu pentru Spirache, slujbașul cumsecade, acum însă, după reprezentație, încântat și uimit de mica minune a evaziunii noastre teatrale, îmi răsună cu gratitudine în minte zvonurile dulci ale colegilor de scenă îngustă și culise înghesuite: ale Claudiei, Lilianei, Irinei, Danei, Cristinei, Lucicăi, Marilenei, Ruxandrei, Mihaelei, ale lui Adrian, ale Andreei – replici pârdalnice, fățarnice, prețioase, blânde, flegmatice, răzgâiate, nepritocite, mormăite, zaharisite, tremurate, delicioase.

Teatru școlar

Trupa de teatru a Școlii Generale „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Constanța vine la biblioteca județeană. O duzină de elevi frumoși, dezinvolți, probabil actori talentați, dar care nu pot „să ne trăiască”, fiindcă piesa pe care o joacă e o însăilare stridentă de proverbe și zicători neaoșe, asezonate cu câteva înjurături grase, tot de pe la noi, așezate pe-un pat de bușituri din picioare și melodii ale formației Phoenix. Se numește „Vorba românului”, iar autorul ei este și cel care a pus-o în scenă, dl Valentin Sgarcea, profesor de limba și literatura română, dramaturg, regizor, critic de teatru. Înainte de gong, domnia sa ne oferă, gentil, cheia spectacolului: piesa e un manifest dur pentru frumusețea toridă a limbii române. Că e dur mă conving chiar de la prima replică: „Te dracu!!” (sic!). Rostită de un copil de clasa a VII-a, replica e stupefiantă și îngrozitoare.

Reprezentația „Vorbei” mi-a adus aminte o întâmplare povestită de Moromete în Marele singuratic. Urmau alegerile pentru Camera regatului și trei deputați poposesc în satul colbuit, de câmpie. Se adresează țăranilor cum cred de cuviință, unul vorbește graseiat, ca la Paris, altul ca un om de afaceri ce era, iar ultimul, spune Ilie, care se afla în auditoriu, „iese în față și ne zice: Bă! Trebuie să pui boii înaintea carului, nu caru’ înaintea boilor… Și cine se scoală de dimineață departe ajunge… Chestii de-astea… Hm! La sfârșit, după ce a terminat, îl auz pe Cocoșilă că-mi spune tare: Moromete, asculți, din toți care vorbiră, să știi că ăsta din urmă e ăl mai prost... Și așa și erea!”

Travesti

Labele picioarelor strivite într-o pereche de pantofi cu toc, cu două numere mai mici. Pieptul străpuns de balenele unui sutien super push-up. Respirația superficială şi accelerată de teama sfâșierii corsajului din dantelă al rochiei împrumutate, pe semnătură, din garderoba Operei constănțene. Furnicături neostoite pe pielea capului de la o perucă blondă, stil bob. Ochii lăcrămoși din cauza machiajului și rimelului abundente. Lobii urechilor canoniţi de clipsuri cu fălcuțe puternice. Supliciile minunate ale travestiului din adaptarea piesei „Scafandrierii” de Tudor Muşatescu, jucată cu ardoare, împreună cu patru colege, de Ziua Națională a Bibliotecarului.

Şi un frumos compliment din partea unei alte colege, veche cunoștință, aflată în publicul din aula bibliotecii: „Nu te-am recunoscut câtuși de puțin. Nici măcar după ce ai început să vorbeşti.”

Ursu

E un motan tânăr și negru. Nu în întregime negru, la naștere, când l-au tăvălit prin funingine, ursitoarele l-au ținut, prima de gușă, a doua de lăbuțele din față și a treia de mustăți – acolo e alb.

La mijlocul verii anului trecut, pe când avea doar vreo două luni, a fost adoptat de trupa Teatrului de Stat din Constanța, modificând nițel piesa cehoviană „Ursul”, regizorul Felix Alexa îi rezervase pisoiului un rol mic, dar important, în brațele lui Marius Bodochi. Vreme de câteva săptămâni, Ursulică a repetat cot la cot cu actorii, iar la premiera din octombrie nu a ieșit din cuvântul regizorului. Din ce relatează ziarele locale, spectacolul a fost un succes și putem fi siguri că la asta a contribuit și jocul, ori mai degrabă joaca, motanului.

Nu am văzut piesa și nu l-am întâlnit pe Ursu, dar l-am văzut în poze și i-am simțit recent mirosul tare, de cotoșman în călduri, pe holul de la intrarea actorilor. Am aflat și că, de la primirea în trupă, a fost cazat chiar în clădirea teatrului, într-un closet nu prea folosit. N-a fost o hotărâre inspirată. Era alintat pe scenă și aplaudat din staluri, dar după reprezentație motanul se întorcea, actor singur și trist, în cabina lui, unde totul era alb și sclipitor: lumina becului, ușile și cercevelele, pereții îmbrăcați în faianță, vasele de toaletă din porțelan.

S-a îmbolnăvit. Mai întâi blana a căpătat un aspect soios, apoi au început să-i cadă smocuri mari de păr și s-a umplut de bube. A devenit irascibil și… tont. Stresul, a conchis medicul veterinar, care nu a putut găsi încă bolii un remediu eficient. Ursu nu mai poate apărea în fața publicului constănțean iubitor de teatru, are însă o casă nouă, mai colorată, mai veselă, mai plină de viață. Și un bun prieten într-unul dintre angajații teatrului.

Ocazia unei bucurii

O colegă a avut minunata idee de a folosi Ziua Naţională a Bibliotecarului ca ocazie pentru a scoate din hibernare talentele noastre, ale bibliotecarilor constănţeni (presupunând că e ceva de trezit). Iată de ce repetăm aproape zilnic (nouă fete şi cu mine – zece) „Gaiţele” lui Kiriţescu. O versiune prescurtată, desigur, şi modificată pe ici pe colo. (Dacă totul decurge normal, intenţionăm să ne înfăţişăm pe 23 aprilie, în faţa unui public format din ceilalţi bibliotecari şi din rudele noastre, curioase de-o aşa poznă.)

Repetiţiile au loc chiar în biroul meu, care are avantajul că poate fi preschimbat la repezeală în ceva ce aduce, dacă nu cu salonul unui conac, măcar cu o cameră obişnuită. Nu avem regizor, dar ne ţinem de instrucţiunile autorului, urmărim pe Youtube interpretările clasice şi dezbatem democratic cum şi cât să întindem de la unul la altul firul piesei, ca să nu-l înnodăm sau rupem.

Joc rolul lui Jorj, fiul fudul şi cam beţiv al Anetei şi al răposatului, dar des invocatului Tase Duduleanu. Sunt pe scenă de la începutul şi până la sfârşitul piesei, însă am replici puţine şi depărtate (la urma urmei, cât poţi vorbi în compania unor „gaiţe” de diferite vârste!?), aşa că am timp să observ sfiala şi grija colegelor de a găsi un anumit ton, un anumit gest şi, mai ales,  bucuria lor de a evada de la „ronţăiala” cărţilor şi de-a pătrunde în spaţiul tainic al teatrului. Actori? Suntem actori?! Nu ne grozăvim noi cu aşa ceva, dar am luat lucrurile în serios, iar senzaţia e uimitoare!