Arhive pe etichete: televizor 3D

Televizor

Standard

Amicul meu B. şi-a cumpărat un televizor 3D. Philips. „Strălucitor, frumos, inteligent şi ultrasubţire”, mi-l caracterizează încântat. „O minune, ce mai încolo şi încoace!” adaugă, invitându-mă la o vizionare. Mă cam codesc, fiindcă, gândesc eu retrograd, un televizor e doar un televizor. Totuşi, în cele din urmă mă înduplec.

Mă întâmpină binedispus cu un castron imens cu pelete unsuroase de creveţi, un butoiaş de tablă verzui cu bere şi o pereche de ochelari, ingredient sine qua non pentru vizionarea imaginilor tridimensionale. Amicul: „Au şi pernuţe reglabile pentru protejarea nasului.” Trage măsuţa televizorului în mijlocul camerei şi, ca un zelos slujitor al cultului tehnologiei, mă conduce într-o triplă călătorie în jurul aparatului minune.

Începe meciul: finala Ligii Campionilor la fotbal. Pe măsură ce urmăresc sprinturi, sărituri, şuturi, pase, căzături şi pârpăleli în iarbă sunt nevoit să recunosc că e ceva cu televizorul ăsta. Nu ştiu cum se face dar spaţiul dintre el şi mine nu e deloc gol, ci e plin de acţiune, e populat şi brăzdat du-te-vino, hăis-cea fără încetare, a devenit teatrul de „război” al tinerilor sportivi. Nu ascund că de vreo două-trei ori m-am ferit, neprefăcut, din faţa unor crampoane ori a unei mingi lovite cu forţă. Spre marea ilaritate a amicului meu, dar, vreau să se noteze bine, doar la început, până m-am obişnuit cu „zona”.

După ce căpitanul echipei învingătoare saltă cupa argintie într-un nor de confeti, îmi dau jos ochelarii şic şi toţi „actorii” se retrag brusc din zonă pe ecranul televizorului. Mă gândesc atunci la reacţia străbunicii mele când a ascultat pentru prima oară radioul. Se petrecea în casa bunicilor mei, iar mama, care avea în jur de 10 ani, îşi aminteşte bine întâmplarea. După ce a audiat mult timp, cuminte, emisiunile radiodifuzate, bătrâna s-a ridicat, şi-a dres şorţul şi a izbucnit, adresându-se fiului ei (bunicul meu): „Fir-ar cutia voastră a frigurilor, Aurică! Unde fură toţi ăştia de vorbiră cu noi?”