Arhive pe etichete: Tudor Arghezi

Vânătoare la Cazino

Discuții

Pe cine mai puteai vedea la Constanța, pe bulevardul Cazinoului, în vara anului 1936? Familia Arghezi. În formulă completă, asta însemnând fără Zdreanță, fiindcă pungașul cu nara cârnă nu se născuse încă.

Cu consoarta de braț, adierea aerului sărat prin păr și-n față cu marea goală, acoperită doar c-o „pătură de năframă”, poetul era probabil izbăvit de răutățile lui Nicolae Iorga. (Profesorul și acoliții lui din jurul revistei Cuget clar ațâțaseră recent focul la care îi perpeleau pe „spurcă-poezie”, literații moderniști în frunte cu Arghezi.) Copiii? Baruțu, care avea 10 ani, își umpluse buzunarele cu pietricele și trăgea de zor cu praștia în păsăretul de pe și din jurul clădirii albe și adormite a Cazinoului. Deși era august, Cazinoul nu fusese încă deschis, guvernul interzisese în primăvara acelui an jocurile de noroc, iar primăria municipiului, bulversată, nu prea știa ce destinație să dea încăperilor lui.

Suflet milos și atentă la manieră, Mitzura (doar cu un an mai mare) l-a beștelit pe fratele ei: „Obraznicule! Inumanule!” Baruțu a scos prompt limba la ea, Mitzura s-a jignofit și amândoi s-au plâns instanței părintești. Arghezi-tatăl i-a luat pe după umeri, i-a mângâiat cu două vorbe, apoi a băgat mâna-n buzunarul hainei și a scos… nu, nu un „bonbon”, ci o praștie. Ei bine, da! Arghezi era înarmat și c-o praștie adevărată, nu doar cu cea a ironiei. A solicitat câteva gloanțe din rezerva lui Baruțu și zbârrrn către o stăncuță ce se odihnea pe balustrada promenadei. Rezultatul, sugerat de ziarul local Dobrogea jună: ratare.

Înduplecare

Standard

Toaleta hipermarketului tocmai fusese spălată: udată din belşug, pardoseala de gresie părea o oglindă azurie, iar un curent rece aducea miros proaspăt de citrice. Femeia de serviciu a cedat cu greu în faţa rugăminţilor mele, instruindu-mă apoi ofiţereşte să calc uşor, ca un balerin.

Uşa cu stencilul unui pantof bărbătesc retro era deschisă larg şi sprijinită de-o carte groasă, murată desigur, dar în stare destul de bună – un volum cu versurile lui Arghezi, care ar fi putut fi ediţia Cărţii Româneşti 1980, din care am primit şi eu un exemplar la premiu, prin clasa a VI-a. Tânara oacheşă s-a zborşit la mine când am rugat-o să mă lase să iau cartea („După ce că… Nu vrei şi mopul?!”). S-a îndurat însă de volum, după ce i-am recitat, ţintindu-i ochii negri, poezia „De-abia plecaseşi”, mică, romanţioasă şi foarte frumoasă, pe care am găsit-o apoi în paginile lui.