Un prichindel trebăluia în curtea bisericii Adormirea Maicii Domnului. Am cotit-o curios spre el, înfulecându-mi băscuța cu brânză dulce. Avea o freză „oață”, cum ar fi zis tatăl meu, tuns foarte scurt deasupra urechilor și la spate, iar în vârful capului un moț mic, prins cu ineluș. Avea aerul că știe foarte bine ce are de făcut. Scotea câte-o jucărie din rucsac (niște figurine viu colorate, cu mutre zâmbitoare), le mișca picioarele, aducându-le în poziția echer, apoi le așeza cu grijă pe marginea superioară a unui gărduț. În apropiere, un Citroen gălbui claxona scurt, din când în când, dar țâncul nu se sinchisea câtuși de puțin.
A dat ochii cu mine și m-a întrebat prompt dacă sunt din „U-crai-na”. A silabisit școlărește cuvântul, nițeluș temător să nu greșească. Am dat din cap.
„Atunci nu ți dau”, mi-a zis. „Că sunt pentru copiii din U-crai-na. Când vin la biserică să se roage, să ia și un pleimobil de joacă.” M-a lăsat în plata Domnului și a revenit la figurinele lui vesele.
Blogul lui Alexe 