Pofticioasă

O femeie vinde nuci la intrarea în parcul din Vatra Dornei. Poartă șorț de gospodină din alte vremuri și are un tovarăș bosumflat: un cățel flocos care și-a încurcat șnurul lesei între picioarele groase ale tarabei. Cumpărăm o pungă mare, găsim o bancă știrbă într-un colț mai puțin circulat al parcului și începem chemarea veverițelor prin metoda locală: țocănim nucile între ele și strigăm Mariana! Marianaa! Mariaanaaaa! (N-am reușit să aflăm de ce acest nume.)

Nu doar că are efect, dar are efect rapid, în mai puțin de trei minute o veveriță fără cănăfei, cu blana brun-roșiatică, apare de nu-știu-unde și se-apropie îndrăzneață. Poftim, drăguțo! Revine de mai multe ori. Ia nucile cu grijă, ridicându-le, ca și cum le-ar extrage ori le-ar desprinde, dar nu le mănâncă, ci le îngroapă ici și colo, după o logică doar a ei.

Tapajul nostru continuu atrage la un moment dat o altă veveriță, mai mică și sfioasă, dar cu blana la fel de întunecată. Coboară în spirală pe trunchiul celui mai apropiat copac. Odată ajunsă jos îi mai dă ocol de câteva ori, apoi se oprește cu capul în jos cântărindu-ne din priviri. Decide că suntem în regulă și vine spre mâinile noastre întinse, în felul cunoscut: „punct-virgulă, punct-virgulă, punct-virgulă”. Adulmecă nucile dăruite de băiatul meu, culege una, se întoarce brusc și înhață încă una din palma mea. C-o nucă între fălcuțe și alta în gheare dispare în frunzișul unui fag semeț țopăind caraghios, șchiopătând și rotindu-și ca o morișcă coada înfoiată pentru a-și ține echilibrul.

Palincă

Precupețul care îmi vinde o bucată mare de brânză, în piața din Vatra Dornei, mă ademenește, ferit, cu niște palincă de prune. Gâtul sticlei îmi așază un tăciune încins pe buze, promițându-mi momente aparte. Și-și ține făgăduiala seara, la pensiune, după ce ne întoarcem rupţi de oboseală de pe muntele Rarău. Cum e Ziua Marinei, chiar după primul pahar le cânt alor mei cântecele marinăreşti învăţate demult, în liceu. Sunt încântați (văd clar și distinct pe fețele lor) așa că torn iar, umflu pieptul și mai pun câțiva diezi în glas. Alături se închide o fereastră, întunecimea e rece în Țara Dornelor. Mâța gazdei a mirosit ceva în grădină și se cere afară, zgrepțărind cu ardoare ușa. Nu mai revine ca în celelalte nopți să puturoșească la picioarele noastre.

Dimineața găsesc sticla goală și un neașteptat iz de trăscău în baie. „Iartă-mă!” zice soţia, „ne-am săturat de călătoriile tale pe drumuri de ape”. „Măcar de-ai avea voce!” adaugă fii-miu, întorcându-se pe partea cealaltă. Ceva mai târziu îi povestesc întâmplarea precupețului meu bucovinean. „Văleu!! Da’ asta-i hulă, om bun!” exclamă el și-mi scoate la vânzare ceva extra: o sticlă cu palincă de pere, din toamna lui 2010, conform micii etichete scrise de mână.