Copii

De câţiva ani, în preajma sărbătorilor de iarnă, pregătim câteva sacoşe cu alimente şi haine (cele mai multe purtate, dar nu degradate) şi aşteptăm vizita unei cunoştinţe, o tânără frumuşică şi „cu mult bun simţ” (caracterizarea aparţine soţiei, care a avut-o ca pacientă pe când era doar o fetiţă). Boala gravă a soţului, nenorocul şi alte fatalităţi au făcut ca familia tinerei să decadă într-o sărăcie greu de închipuit: locuiesc într-o casă veche, cu două camere joase (numai una e încălzită), fără lumină electrică şi fără alţi bani decât alocaţiile copiilor şi plata primită pentru dereticatul ocazional, la cerere, prin câteva gospodării.

Femeia vine neanunţată, de obicei cu o zi, două înainte de Crăciun, mereu veselă, purtând în braţe un copil de ţâţă – ultimul prichindel sosit în familie. Din câte îmi amintesc, de fiecare dată copilul a fost altul şi nu altminteri s-a întâmplat în decembrie trecut: un băiat durduliu, liniştit, cu ochi căprui, ne-a zâmbit din zăpada scutecelor.

Un copil pe an, prin urmare! Nu am făcut impoliteţea de a ataca subiectul, însă tânăra ne-a citit probabil nedumerirea pe feţe şi, cu mâinile împreunate pe cana de cafea fierbinte, ne-a mărturisit că soţul ei, aproape ţintuit la pat, e cel care ţine mult să aibă casa plină de copii. Băieţelul cu privire vioaie e al cincilea copil şi, cu siguranţă, ultimul: detenta bolii bărbatului e implacabilă.

Marmeladă şi hoţul

Un hoţ de găini (poate mai mulţi) bântuie cartierul meu. În decurs de câteva luni, coteţele mai multor vecini au fost golite de preţioasele zburătoare.

Poliţia a reacţionat prompt: a luat declaraţii, a fotografiat case şi garduri din diferite unghiuri, a cercetat urme suspecte şi încuietori ruginite, a examinat răzoare de ceapă tăvălite şi cuiburi de ciuşcă strivite, a dibuit şi cules ţigări fumate pe jumătate, a dat poveţe gospodarilor pentru prevenirea pungăşiilor. Dacă a făcut şi arestări, eu unul nu am aflat. La rândul lor, proprietarii de păsări de curte şi-au oţelit apărarea: şi-au tras un ciomag gros la-ndemână, au întărit poieţile, au adus câini „mai bărbaţi”, s-au deprins să ciulească urechea la orice zgomot echivoc, au înlocuit fragilele lacăte cumpărate din piaţa Gorbaciov cu unele „profesionale”, de la Praktiker. Degeaba, furturile continuă: găini şi cocoşi, curci şi curcani, raţe, răţoi, bibilici încă dispar, tăcute, peste zăplazuri, probabil înghesuite în saci de rafie.

I.S., vecinul meu dinspre sud, rural, corpolent şi pensionar, a păţit-o de două ori. De fiecare dată şi-a refăcut şeptelul, nu fără efort. Înciudat, şi-a achiziţionat o cameră de supraveghere cu vedere nocturnă, pe care a instalat-o, strict conform instrucţiunilor, încât să aibă vedere bună spre intrarea coteţelor. În aşteptarea hoţului, ia act zilnic, de la masa din bucătărie, de animaţia aviară şi înregistrează intruşii: şoareci, şobolani, mâţe, porumbei, grauri, coţofene, stăncuţe, vrăbii, piţigoi, guguştiuci.

O frumoasă surpriză, îmi spune nea S., e motanul meu, Marmeladă, care, răbdător şi ager, prinde câte un chiţcan la fiecare vizită. Însă vizitele sunt cam rare.

Mişcare

Duminică. Un pic după lăsarea întunericului, după o vizită în cartier, zoresc spre casă şi prind din urmă un vecin. Are pasul şovăitor şi se tânguie dezinvolt, baritonal: „Bună seara, iubito, te aştept ca şi cââând…” E turmentat. Îmi întinde mâna şi mă priveşte de parcă m-ar recunoaşte. Cu numele nu o nimereşte însă.

„Ce mai faci?”, îl întreb stânjenit.

„Mişcare…”, răspunde vesel, ţinându-se strîns de mâna mea în timp ce corpul îi şerpuieşte fără graţie. „Doctorul…, doctorul mi-a recomandat să fac mai multă mişcare. Şi ascultă la mine… Pe două cărări e mult de mers… E fooooarte mult de mers…”

Vecini

Puterea obişnuinţei şi, poate, a timidităţii sociale: cu fiecare dintre puţinii vecini cu care schimb mai mult decât salutul ritual, am doar un subiect de discuţie, dar subiectul diferă de la o persoană la alta. Sunt, cu alte cuvinte, monocrom în relaţie cu fiecare în parte, dar policrom per ansamblu.

De pildă, cu un vecin suferind de astm vorbesc despre fotbal. E suporter al echipelor Farul,  Barcelona şi Internazionale Milano, înfulecă aproape orice meniu al canalelor de sport şi, dacă vreau, mă pune la curent nu doar cu rezultatele meciurilor din ţară, dar şi cu cele din Spania, Anglia, Italia. Mereu cu săpăliga în mână, vecinul dinspre miazăzi, pensionat recent, gras dar viguros, îmi dă scurte lecţii de cultivare a plantelor şi de combatere a melcilor cu sau fără casă. Nu conteneşte să se mire, compătimitor, de faptul că brazdelor de cartofi, ceapă şi ciuşcă din grădina mea le-au luat locul gazonul şi arbuştii ornamentali.

Un lector la o universitate particulară nu tocmai grozavă, îmi contrează amical ideile despre educaţie, iar un domn care plimbă un Pechinez simpatic, îmi vorbeşte nostalgic despre serenitatea pierdută a străzii noastre, odată cu mutarea ici şi colo a unor familii extinse de ţigani. (De regulă îi ţin hangul.) O doamnă pe care am cunoscut-o cu mai bine de zece ani în urmă, pe vremea când îmi plimbam copilul cu căruciorul prin cartier, mă chestionează invariabil despre situaţia băiatului: ”E sănătos?  Se descurcă la matematică? Mai face scrimă?”.

Din când în când, scot din rafturile bibliotecii unde lucrez cele mai recente volume de drept administrativ şi le împrumut unei ambiţioase şi foarte ocupate tinere, care locuieşte în capătul străzii noastre. Nu vorbim decât despre doctorat: comisii şi profesori,  cursuri, examene şi referate, originalitate şi plagiat, recunoaştere socială şi legală, citări şi abrevieri latine.

Politică? Discutam chestiuni politice cu un şofer de taxi, care citea toate ziarele centrale şi locale importante şi care avea o surprinzătoare şi reconfortantă apetenţă pentru lucrurile bune pe care le sesiza în jur. Taximetristul s-a mutat însă în Spania acum câţiva ani.