Recitind „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” găsesc o notiţă care-mi stârneşte curiozitatea. E o zi frumoasă de primăvară târzie, la începutul anilor 1910, şi un grup de tineri mondeni şi „preaplini de viaţă” face o excursie cu automobilele de la Bucureşti la Odobeşti. „Nu îmbrăcasem nici halaturile de dril, nu pusesem nici coifurile de cârpă şi nici ochelarii”, spune Ştefan Gheorghidiu, personajul principal, care luase loc împreună cu soţia într-una dintre maşini. Care era vestimentaţia obişnuită a conducătorilor şi pasagerilor automobilelor acum un veac?
Cele mai multe automobile fiind, pe atunci, deschise, iar drumurile de pământ, voiajorii erau perfect „etalaţi” „elementelor”. Soarele, ploaia sau frigul, vântul şi insectele, praful sau noroiul îi chinuiau la greu. (Maşinile aveau parbriz şi, uneori, un mic „coviltir”, dar protecţia oferită de acestea era minimă.) Din cartea „Modă şi societate urbană” a lui Adrian-Silvan Ionescu aflu că, înainte de a se urca în automobil, atât domnii cât şi doamnele îmbrăcau, peste hainele „de plimbare”, „un fel de halat larg şi lung, de culoare bej”, care cădea probabil în falduri. Având în vedere statutul celor ce-şi permiteau maşini în acele vremuri, pardesiul respectiv trebuie că era arătos. Pe cap femeile purtau fie pălării, peste care treceau un voal legat bine sub bărbie, fie, mai rar, şepci înalte, speciale. Bărbaţii purtau şepci cu cozoroc şi apărătoare pentru urechi şi obraji. Şi unii şi alţii îşi protejau ochii cu ochelari. Cecilia Caragea scrie în „Istoria vestimentaţiei europene” că ochelarii erau „fumurii montaţi pe o ţesătură moltonată”. Şoferul avea mănuşi „muschetare”.
Dar de ce personajele lui Camil nu purtau aşa ceva? Fiindcă, ne spune tot Ştefan Gheorghidiu, „plouase puţin în ajun şi nu aveam acum fir de praf care să ne tulbure privirile”.
Blogul lui Alexe 