Arhive pe etichete: veverita

Pofticioasă

Discuții

O femeie vinde nuci la intrarea în parcul din Vatra Dornei. Poartă șorț de gospodină din alte vremuri și are un tovarăș bosumflat: un cățel flocos care și-a încurcat șnurul lesei între picioarele groase ale tarabei. Cumpărăm o pungă mare, găsim o bancă știrbă într-un colț mai puțin circulat al parcului și începem chemarea veverițelor prin metoda locală: țocănim nucile între ele și strigăm Mariana! Marianaa! Mariaanaaaa! (N-am reușit să aflăm de ce acest nume.)

Nu doar că are efect, dar are efect rapid, în mai puțin de trei minute o veveriță fără cănăfei, cu blana brun-roșiatică, apare de nu-știu-unde și se-apropie îndrăzneață. Poftim, drăguțo! Revine de mai multe ori. Ia nucile cu grijă, ridicându-le, ca și cum le-ar extrage ori le-ar desprinde, dar nu le mănâncă, ci le îngroapă ici și colo, după o logică doar a ei.

Tapajul nostru continuu atrage la un moment dat o altă veveriță, mai mică și sfioasă, dar cu blana la fel de întunecată. Coboară în spirală pe trunchiul celui mai apropiat copac. Odată ajunsă jos îi mai dă ocol de câteva ori, apoi se oprește cu capul în jos cântărindu-ne din priviri. Decide că suntem în regulă și vine spre mâinile noastre întinse, în felul cunoscut: „punct-virgulă, punct-virgulă, punct-virgulă”. Adulmecă nucile dăruite de băiatul meu, culege una, se întoarce brusc și înhață încă una din palma mea. C-o nucă între fălcuțe și alta în gheare dispare în frunzișul unui fag semeț țopăind caraghios, șchiopătând și rotindu-și ca o morișcă coada înfoiată pentru a-și ține echilibrul.

Veveriţa

Standard

Sinaia. După un răstimp în vechea mănăstire, mă grăbesc să ajung la hotel sub o ploaie rece. Umbrela mă apără de stropi, însă solul devine clisos, iar coapsa pădurii, prin care mă conduce poteca, duşmănoasă. Mă dojenesc că am părăsit adăpostul bisericii. Plouă tot mai tare. Mărunţesc paşii şi mă ţin de crengi, cu toate astea alunec şi cad destul de rău, oscioarele umbrelei trosnesc sub mine. Îmi hrănesc disperarea cu polonicul din smiorcăiala pantofilor, durerea umărului, pleoşteala pălăriei, chintalele blugilor, franjurii cămăşii, prăpădirea umbrelei.

Când ajung în stradă, jumătate de cer e luminată şi ploaia se opreşte brusc ca sub bagheta unui capelmaistru. Dintr-un tufiş ţâşneşte o veveriţă. Mă priveşte cu atenţie şi decide că ciomăgit cum sunt nu pot fi cine ştie ce pericol. Scotoceşte la picioarele mele într-un morman de frunze, rămurele, ace de brad, sâmburi, conuri, rămas în urma şuvoaielor, găseşte ceva pe plac şi dispare pe unde a venit. Îi aud ronţăitul în desişul de lămâiţă înflorită, sau poate e doar imaginaţia mea. Îmi vine în minte un vers al lui Whitmann: „un şoricel cuprinde atâta miracol, că milioane de necredincioşi se sfinţesc văzându-l”.