Lichide

Ici și colo, de-a lungul șoselei care străbate satele de la sud de Târgoviște, tarabe din lemn, supraetajate, încărcate cu legume, fructe, coșuri cu ouă, porumb de fiert, smocuri de plante medicinale. Oprim mașina în dreptul uneia, în mijlocul comunei Mircea-Vodă, și târguim vinete, ciușcă și pepeni pentru murat de la un gospodar mândru.

Peste drum, un moșneguț cu pălărie de fetru care s-a cerut demult la pensie ne face semne să trecem și pe la el. Nu are tarabă, ci doar un scaun fără spătar, așezat en plein soleil, pe care se înalță două sticle de-un litru. Una e plină cu o zeamă galben-pal, cealaltă cu un ispititor lichid rubiniu. Vinde țuică și vin. „Bune?” „Foarte bune! E făcute de mine, zaibăr și corcodușe.” Ne poftește în curte, aduce din casă două sticle începute și toarnă în păhărele din plastic. Soția gustă din amândouă și fără să stea pe gânduri hotărăște să cumpărăm. Mușinez mirat aburii licorilor și nu-s convins, dar ea, înveselită, insistă.

„P-astea le-ați irosit”, îl căinez pe bătrânel la plecare, arătând spre taburetul cu sticlele care fierb în soare. „Ba nu”, zice, „cea gălbuie e ceai de mușețel, iar cea roșietică e zamă de vopsea de ouă.”

Căpşunică roşie

Un prieten îmi dăruieşte o damigeană cu vin roşu, producţie proprie. Cum n-a tratat căpşunica cu dioxid de sulf ştiu că-şi va pierde destul de repede calităţile şi mă mobilizez: un pahar mare în fiecare seară, la cină. După câteva zile simt că gustul se schimbă şi sunt nevoit să supralicitez: două pahare pe seară, apoi trei. Soţia îmi ţine hangul, însă doar pentru o scurtă perioadă: se plânge că o tulbură şi o ia somnul.

Pun resturile mesei în cuptor şi umplu încă o dată paharul. Bucătăria călduţă vibrează şi se deschide ca o crisalidă. Un suflu uşor îmi roteşte taburetul şi mă împinge peste crestele caselor. Văd calea ferată, parcul gării, cartierul Coiciu aşa cum erau în anii mei de liceu. Ating cu vârfurile degetelor vitrina ceaprazăriei din spatele magazinului Tomis, deschid câteva cărţi groase în librăria „Eminescu” (şi le las aşa), adulmec bunătăţile de la „Crizantema”. Mă-nvârt „ca o morişcă de cafea” de antena mare a poştei şi fac un ocol pe streaşina de la „Zorile”. Preţ de o clipă rămân suspendat deasupra Bisericii Greceşti, apoi planez în josul Stradelei Vântului către marea neliniştită. Stropii valurilor mi se scurg pe faţă ca lacrimile. Am dispensă: e ziua mea.