Arhive pe etichete: vis

O călărire în zori

Discuție

Peste zi l-am văzut pe Cristian Hrubaru, realizatorul radio, răzgâindu-și motocicleta, o Indian lungă și joasă, de culoarea colastrei fierte. Într-un filmuleț postat pe feisbuc, desigur. Cu o combinație de apăsări și învârtiri de butoane, rockerul a trezit-o din somnul lung, iar „Căprița”, așa o alinta el, a-nceput să bombăne imediat, vizibil nemulțumită.

Noaptea însă, spre dimineață mai exact, am privit-o de aproape și am mângâiat-o eu însumi, dar n-am pierdut vremea cu drăgăleli, am urmat algoritmul de pornire învățat de cu zi, am încălecat-o și duși am fost. Era impetuoasă, bucuroasă, strașnică. Cât ai bate din palme ne avântam pe drumuri străjuite de garduri vii, agreste, pline de corcoduşi înfloriţi. Soarele ne lumina de lângă orizont, ziua abia începuse, niciun vehicul și nicio denivelare pe șoseaua întinsă înainte ca un preș proaspăt spălat. Cănăfeii lungi, din piele moale de pe coarnele Căpriței îmi jucau pe antebrațe. „Get your motor runnin’/ Head out on the highway/ Looking for adventure/ In whatever comes our way…”, fredonam fericit, dându-i bătaie printre garduri joase de piatră (peisajul se schimbase). La un cot a apărut și domnul Hrubaru, alergând printr-un lan galben de rapiță, roșu la față, agitându-și brațele și picioarele, ca o sperietoare de ciori pleznită de rafale de vânt. L-am auzit zicând ceva de poliţie, „Pârâcios nesuferit!”, i-am strigat și era cât pe ce să mă opresc să-i trag niște pumni. „S-a dus pe sfârlă aventura mea”, mi-am zis în timp ce pedalam din greu, Indianul devenise un Pegas cu șaua lungă, iar în față se înălța o pantă abruptă.

Cercel

Discuție

Visez că sunt îndrăgostit. Mă grăbesc către întâlnire, ducând în căușul palmelor un ciorchine mare de struguri albi. Din când în când evit aglomerația orașului făcând niște pași urieșești pe deasupra trecătorilor și mașinilor. O văd jucându-se cu poarta unei curți, o poartă cu hăis-cea, precum ușile din saloanele vechiului vest american, iar inima aproape că îmi stă în loc. E emoția revederii, dar încă ceva: îmi dau seama brusc că strugurii poartă ghinion. Tot cu struguri încercase un filosof (la care se pare că țin mult în vis) să cucerească inima unei fete frumoase. Tânăra fusese îngrețoșată că mâinile lui de zgârciob atinseseră fructele și-l trimisese disprețuitoare la plimbare. (Filosoful cu pricina e Schopenhauer, dar în vis mă gândesc la Petre Țuțea.) „Trebuie să-i arunc”, îmi zic, însă ea e deja lângă mine, se înfruptă cu poftă din ciorchine și-și agață, râzând, la ureche, două boabe lunguiețe și sidefii, precum cireșele perechi.

Două pâini

Discuție

Visez că sunt la bunicii din partea mamei. Toată lumea, multă și veselă, e în grădină, eu sunt însă în casă, cineva m-a trimis să aduc ceva. Deși nu mi-e clar ce anume, nu sunt tulburat, am sentimentul că voi ști când îl voi afla, trebuie doar să mă uit oleacă în jur. Văd patul acoperit cu un macat aspru, deasupra păretarul înflorat, măsuța rotundă, cu trei picioare, ridicată lângă peretele opus, fereastra în două canate, care dă în spatele casei, soba de teracotă. Pe plită e o bucată mare de marmeladă, iar după ușă o furcă de tors ori o jucărie, o căruță miniaturală cu tot cu oiște, din lemn colorat. Ticăiturile ceasului de masă, pe care îl descopăr pe-o poliță aproape de tavan, sunt mici ofuri vizibile, care zboară ca funigeii prin cameră. Caut, dar fără succes. Ața de tăiat mămăliga e prinsă de-un cui, sub periera doldora de papiote și alte nimicuri. Între pernele mari de la căpătâiul patului găsesc o biblie veche, „biblia adventiștilor”, îmi spun. La fereastră sunt agățate câteva mănunchiuri de plante. Dau la o parte perdeluța și stârnesc miresmele florilor uscate. Pe când inhalez captivat parfum de mâna-Maicii-Domnului visul se sfârșește. Imediat după trezire mi-l aduc aminte. Întreg-întreguț. Și cred că știu care-i e inspirațiunea.

Matinală și grijulie, soția se trezise tiptil și trăsese o fugă la prăvălie, de unde cumpărase două franzele. Le scosese din pungi (insistă să păstrăm pâinea învelită în ștergare de cârpă, și nu în pungi de plastic), dar, din cine știe ce motiv, le așezase (și le uitase) în camera noastră, pe comodă, la un pas de nasul meu adormit. Două pâini albe, calde, binemirositoare.

Hoinar

Standard

Dimineaţă, către şcoală. Ne mişcăm în ritmul melcuit al coloanei de maşini formată, ca de obicei la această oră, pe o bună bucată din strada Traian. Privind cu un aer preocupat siluetele metalice din valea portului, Mircea îmi zice pe neaşteptate că şi-a adus aminte că m-a visat: „Ai venit acasă sărind din coşul unui balon mare, ne-ai îmbrăţişat cu lacrimi de fericire şi ai zis, ţopăind ca la Picioruş, că te-ai hotărât să pleci din bibliotecă, că o să faci în sfârşit ceea ce ţi-ai dorit de mic: o să vinzi pantofi.”

Ne amuzăm homeric, dar visul mă pune pe gânduri, aşa că îl notez la literă şi îl duc frumos la o cunoştinţă psiholog. Prietena îmi spune pe loc că pare a fi dorinţa copilului de a face împreună călătorii lungi (pantofii), dar fără vreun ţel anume (montgolfierul purtat de vânt). Un hoinar, carevasăzică.

Răsplată

Standard

Era pe cale de a absolvi un masterat în capitală. Scriindu-şi lucrarea de disertaţie, mi-a cerut sprijinul pentru realizarea unui mic studiu sociologic, care să-i confirme, ori infirme, câteva ipoteze despre cititorii bibliotecii. Nu că aş fi mai deştept – nu sunt –, ci fiindcă am făcut studii în domeniu. Am ajutat-o cu plăcere, exclusiv cu poveţe, i-am urmărit cu interes traseul investigaţiei şi ne-am mirat împreună văzând sensul rezultatelor. A susţinut lucrarea şi m-am bucurat să aflu că a fost apreciată de comisia de examinare: notă maximă!

După vreo două săptămâni, ne întâlnim întâmplător şi, uşor amuzată, îmi spune fără ocol, cum îi e felul, că m-a visat: deschisese o şampanie şi îmi turnase, bine dispusă, într-un pahar înalt – recunoştință pentru ajutorul oferit. Să bei șampanie în visul unei fete frumoase, iată o răsplată cu adevărat preţioasă.