Arhive pe etichete: Zarnesti

Max

Discuții

MaxVizită matinală la rezervaţia de urşi de lângă Zărneşti. Matinală fiindcă blănoşii ies din cotloanele pădurii de stejari pe care au luat-o în stăpânire (şi pot fi văzuţi de pe potecile turistice) doar când sunt hrăniţi, iar asta se întâmplă la orele dimineţii.

Cocolino, Zorro, Pluto, Mary, Ionică, Betsy, Jean, Gina şi Sofia (botezate după Gina Lollobrigida şi Sophia Loren de către actorul francez Pierre Brice, fost ambasador al rezervaţiei), Marinică, Odi, Mura, Max, Vasilică, Muky şi ceilalţi urşi bruni care nu ni s-au arătat (câteva zeci) au cunoscut suferinţa cu asupra de măsură până să ajungă aici. Orfani sau despărţiţi de mame, captivi în condiţii atroce, subnutriţi şi rău-nutriţi, cu ghearele pilite, grumajii deformaţi de lanţuri şi dinţii distruşi de zăbale, maltrataţi şi batjocoriţi pentru a face bucuria unor nesăbuiţi. Au însă parte de o viaţă nouă în parc: spaţiu cât vezi cu ochii, acri peste acri, mâncare, scăldători, bârloguri, compania semenilor, prietenia celor care se ocupă de ei. Nu pot fi eliberaţi în sălbăticie, pur şi simplu nu s-ar descurca.

Nu ne bagă deloc în seamă moş-martinii, îşi văd liniştiţi de ale lor. Cu excepţia lui Max, un urs matur, impozant, cu blana întunecată. Se deplasează încet pe cărarea bătătorită şi se opreşte în faţa noastră, la mică distanţă de gardul electrificat care ne separă. Ne adulmecă. Se aşază în fund şi începe să se bălăngăne spasmodic, ridicol şi întristător. Ca un copil pe-un pat de orfelinat glacial.

Pe când era pui, fostul stăpân i-a retezat caninii şi i-a străpuns ochii mici ca boabele de cafea cu acul, orbindu-l. În plus, îl trata cu bere în care punea din belşug sedative. Era fotograf şi voia ca ursuleţul să stea frumos în pozele cu clienţii săi. În jurul anului 2000 Max putea fi văzut (mi-l aduc aminte) la intrarea castelului Peleş, înlănţuit de gardul din fier forjat, jucărie în mâinile jupânului.