Interviu

O jurnalistă de televiziune bate la uşa biroului meu. Vrea câteva vorbe la microfon despre o ediţie veche a „Metamorfozelor” lui Ovidiu, pe care am scos-o de curând din chivotul colecţiilor speciale, la lumina tare a holului de expoziţii. E însoţită de un operator cu o cameră de filmat în mână şi un trepied pe umăr. Fac un cuplu destul de straniu: el e mărunţel şi subţire ca un adolescent famelic, vizibil afectat de greutatea purtată, ea înaltă şi robustă.

E de-ajuns să-mi pună o întrebare că mă blochez. Ştiu câte ceva despre volum şi editorul lui neamţ, despre Ovidiu şi despre traducerile româneşti ale scrierilor lui, am recitit cu atenţie poema „metamorfosurilor”, dar nu mă simt în largul meu. Dau vina pe diferenţa de talie, tânăra e atât de înaltă că o privesc cu capul dat pe spate. Parcă mă uit după bicicleta galbenă. Cu riscul de a părea nepoliticos, decid să cobor ochii şi să iau în cătare un punct de la nivelul meu. Mă opresc la un năsturaş liliachiu al bluzei ei negre, împins mult înainte de amploarea sânilor. Uitătura mea îl nedumereşte pesemne pe operator, care iese repede din spatele picioroangelor aparatului electronic şi ne zice că lumina e nu-ştiu-cum şi că ar fi mult mai bine dacă am sta totuşi jos. Două fotolii trase în faţa vitrinei cu pluş bleumarin, cartea groasă pe genunchi, zâmbete reîncălzite, spici introductiv, figurile noastre la acelaşi etaj şi ideile încep să vină.

Greşeală stupidă

O ziaristă de la „Adevărul”, dispusă să ne ajute să înţelegem diferenţa dintre rasoleală şi lucrul bine făcut: „Nu se ştie de ce fraţii Ţarnaev l-au lăsat pe bărbat în viaţă (e vorba de şoferul unui Mercedes, luat ostatic în propria maşină de Djohar şi Tamerlan Ţarnaev, după atentatul de la Boston din aprilie trecut, n.m. I.A.), dar se poate să fi fost o greşeală stupidă. Tot o greşeală ar fi fost dacă, aşa cum s-a specificat ulterior, ostaticul celor doi ar fi profitat de neatenţia celor care l-au capturat pentru a scăpa.”

Gazetari

Din când în când, unii gazetari locali calcă pragul bibliotecii în interes de serviciu. Cum în bibliotecă nu s-au semnalat droguri, violuri, crime, incesturi, sinucideri, ritualuri satanice, vampiri ori canibali, interesul ziariştilor e constrâns să zăbovească asupra cărţii. Însă, chiar şi aşa, luarea-aminte a celor mai mulţi dintre ei e cumva inconsistentă, curiozitatea lor pică, dezamăgitor, pe minor, când nu pe nefiresc.

Iată, de pildă, un caz din toamna anului trecut, când biblioteca sărbătorea „Noaptea bibliotecilor”. Mă aflam într-unul dintre depozitele de carte de la demisolul clădirii şi vorbeam câtorva persoane de vârste variate despre începuturile târzii şi destul de anevoioase ale lecturii publice la Constanţa. Dintr-o latură a grupului, o tânără a îndreptat spre mine un reportofon minuscul. Voia să afle lungimea totală a poliţelor de carte, câţi „kilometri de carte” deţine biblioteca. „Nu ştiu.” „Ce păcat! Asta chiar ar fi fost o ştire”, a suspinat decepţionată.

Nu demult, doamna Doina Moşoiu, colega care se îngrijeşte de colecţiile de documente speciale ale bibliotecii, mi-a povestit cum a decurs vizita unei echipe de la un post de televiziune. Întinsese câteva rarităţi sub ochiul camerei TV şi se decisese să prezinte ediţia princeps a poemului „După melci” de Ion Barbu. Un volumaş splendid şi cu o istorie aparte, ilustrat în culori febrile de pictorul Mişu Teişanu, unul din cele numai 1000 de exemplare scoase pe piaţă de Editura Luceafărul la sfârşitul anului 1921. „Tocmai vorbeam de reacţia lui Ion Barbu la vederea cărţii proaspăt tipărite”, îmi spune colega, „când reporterul m-a întrerupt, zicându-mi că e foarte interesant ce zic, dar că el are o idee straşnică: vrea să filmeze în tandem cea mai mică şi cea mai mare carte din bibliotecă.”

Foarte recent, pentru a face bucuria unei jurnaliste, răsfoiam cu prudenţă o carte din 1926, format in-folio, cu mărturii culese de un editor inspirat de la cele mai importante personalităţi ale aliaţilor învingători în Primul Război Mondial, inclusiv de la câţiva români de soi. Ajunsesem la pagina cu poza poetului italian Gabriele d’Annunzio (pilot de vânătoare în război), cu ochiul drept oblojit, când ziarista, care deja se foia ca şi cum sub picioarele noastre fusese văsat un coş cu lighioane solzoase, şi-a dres vocea şi m-a descusut asupra… greutăţii cărţii.

Interviu

Acum mai mult timp primesc vizita unui ziarist serios. Un reporter de la o publicaţie cu oarece anvergură în comunitatea constănţeană, reprezentare pestriţă, dar nume frumos: Cuget liber. Se prezintă şi îmi spune că vrea să-mi ia un interviu. „Mie?”, întreb voiniceşte, „ori vreţi un interviu cu persoana cea mai avizată din bibliotecă?” (Nota bene: instituţia noastră avea pe atunci un purtător de cuvânt.) „Nuuu!”, zice ziaristul, zâmbind şăgalnic, „cu dumneavoastră”. Şi îşi motivează în două vorbe alegerea: ceva legat de nişte expoziţii realizate de mine în bibliotecă.

„Bun”, zic, „atunci trebuie să ştiţi că eu ţin să văd întrebările înainte de antamarea colaborării, să răspund pe-ndelete şi să corectez textul înainte de publicare”. Ziaristul e de acord pe loc şi trecem la treabă. El concepe întrebările, eu îmi iau un răgaz să răspund la ele. Întrucât unele dintre chestiuni necesitau explorări mai adânci, „şterg colbul de pe cronice bătrâne” şi construiesc şarpanta textului. Când e gata i-l trimit, relativ mulţumit. În câteva zeci de minute ziaristul răspunde cu mulţumiri în introducere şi – stupoare – regrete în intrigă. În deznodământ formulează solicitarea de renunţare la formatul de interviu şi acceptarea metamorfozei textului în articol semnat de (aţi ghicit) sobrul nostru jurnalist.

„Ziarul nostru”, mă pune la curent reporterul, „este unul de informaţie brută, de lectură rapidă. Este imposibil să mă înfăţişez la Cuget cu un interviu, pentru că nu va fi publicat, pe motiv ca interviurile nu se citesc. De asemenea, proza dumneavoastră nu se potriveşte într-un ziar ce se adresează omului de pe stradă, din faţa chioşcului, deci nu se pune problema ca ea să rămână aşa cum este. De aceea va propun un compromis: voi scrie un articol pe baza informaţiilor primite de la dumneavoastră, chiar [sublinierea mea] citându-vă în vre-o (sic!) două ocazii…” Etc, etc, etc. Cu glas stins refuz generoasa ofertă. „E adevărat”, îmi spun, „nu se poate înfăţişa omul cu un interviu la Cuget, fiindcă… Dar, cum vine asta? Înainte pare-mi-se interviul…” Închei discuţia cu reporterul, însă, după doar câteva minute, încep alta, pe aceeaşi temă, cu şefa secţiei culturale a publicaţiei în cauză.

„Ce vreţi dumneavoastră, domnule?!” zice dumneaei iritată, prea aproape de receptor. „Ţineţi cu tot dinadinsul să apăreţi intervievat în paginile ziarului nostru. De ce nu-l lăsaţi pe redactorul nostru să scrie un articol despre biblioteca în care lucraţi? Nu vreţi cumva să vă apară şi poza la ziar?” Îmi înghit cuvintele şi pun capăt convorbirii ţinând strâns la piept înţelegerea iniţială şi respingerea transformării interviului în articol. „Parcă sunt ridichea uriaşă din poveste”, susur sinelui, încercând să mă calmez, „dar cu finalul schimbat!”. Schimbat?!

Presată de a patra putere în stat, mârâită de câinele de pază al democraţiei, direcţiunea bibliotecii îmi aplică câteva sute de pascali şi câteva mii de volţi. Ziaristul sobru se prinde bine de ridiche, şefa de secţie se prinde de ziarist, redactorul şef se prinde de şefa de secţie, direcţiunea se prinde de redactorul şef  şi trag, trag, iar ridichea se smulge. Articolul apare într-una din zilele următoare. Ideile mele? Le-am recunoscut ici şi colo. Aşa cum îşi recunoşti maşina lovită de o locomotivă. Desigur eram chiar şi citat. O singură dată. Cu o frază în care menţionam adresa bibliotecii.