Arhivele jurnalului

Umbra lui Mircea

Discuții

Evit la mustață un adolescent, eu grăbit să-mi spăl cana pentru cea de-a doua cafea a zilei, el ascuns în spatele unuia dintre stâlpii groși, îmbrăcați în travertin, ai holului bibliotecii și cu ochii într-o carte. Dacă tot ne-a pus destinul pe traseu de coliziune, schimbăm câteva vorbe. Sunt curios ce-a împrumutat. Zâmbește sfiit și-mi dau seama de ce, la subraț are „Falsificatorii de bani” a lui Gide, în limba franceză, și „Strania istorie a comunismului românesc” de Lucian Boia, iar în mână „Întoarcerea lui Arpagic”. Îmi spune mustăcind că motanul Arpagic e, de copil, prietenul lui. Îl introduc prompt și teatral pe prietenul copilăriei mele:

–  La circ, în Târgul Moşilor,
Pe gheaţa unui răcitor,
Trăia voios şi zâmbitor
Un pinguin din Labrador
Cu nume falnic şi sonor.
Cum se numea?

– Apolodor, răspunde tânărul și ne amuzăm homeric, împreună.

Aflu că-i elev la Liceul „Mircea cel Bătrân”, așa că îl întreb ce înseamnă să fii mircist, care e pasiunea cu care liceul ăsta vechi și renumit îi trimite în lume, cum le formează vocea, cum le modelează mințile ca să extragă toată măduva din viață?

–  Nu e nimic din asta, îmi răspunde serios, după o mică pauză. Liceul e doar un loc în care primești note mari, după ce răspunzi la întrebări ușoare. Nicio pasiune, nicio comuniune, profesorii predau lecțiile, elevii iau bacul și la revedere în douămiicincizeci… Totul ține de curiozitatea fiecăruia în afara orelor de curs. Și, după câteva clipe de ronțăit ideile: nu prea știu la fete, dar ce-i unește pe băieții din liceu e fotbalul. Eu nu urmăresc, dar îi știu pe Messi și Ronaldo: seamănă cu Phineas și Ferb.

Bulgăreală

Discuții

Mai cu pompă, mai fără, din 1879, Unirea Principatelor a fost sărbătorită și la Constanța. În general, prin Te Deum-uri și pomeniri ale lui Cuza, Kogălniceanu și-a celorlalți mari unioniști, în toate bisericile urbei, festivități „cu suflet național” la primărie, prefectură ori episcopie, șezători în școli, reprezentații teatrale la Elpis, discursuri la statuia lui Ovidiu.

Cândva după Primul Război Mondial, într-un 24 Ianuarie înghețat, un grup de elevi de la liceul „Mircea cel Bătrân” au rotit o horă strașnică în intersecția amplă din fața hotelului Grand. Trecătorii au aplaudat și chestia a prins, an după an, de Ziua Unirii (declasată de-acum la gradul de zi a Micii Uniri), în timp ce protipendada asista cu pieptul bombat la liturghia de la catedrală, tinerii horeau cu foc, pe melodia sasului Flechtenmacher, în Piața Grand.

Iar liceenii au plusat. Dacă era zăpadă, și iernile din acea vreme așezau plăpumi groase de omăt peste oraș, după dans și cântec, trăgeau o bătaie cu bulgări ca aceea. Unii au strâmbat din nas, inevitabil pietonii erau prinși în focul încrucișat (duduile frumușele fiind expres vizate), gambetele domnilor zburau care-ncotro și erau tuflite de pași apăsați, caii trăsurilor de piață se speriau și-o luau la sănătoasa, ba uneori geamurile prăvăliilor din zonă erau făcute țăndări. Aerul trepida însă de-o bucurie candidă și plină de promisiuni, ca-n ziua unirii. Bulgăreala a devenit și ea tradiție.

O să fie vai de blana voastră!

Discuții

O splendidă zi, însorită și caldă, vine după câteva zile ploioase. Soția prinde momentul și, ca să redea frescheța casei, scutură pături și preșuri, spală pardoseli și geamuri, schimbă rufăria paturilor, deschide ferestrele și ușile. Când revin acasă, o găsesc în șezlong, în grădină, surâzând amurgului pe deasupra aburilor unei căni cu fiertură de cacao (noua ei feblețe). O las și intru să-mi schimb țoalele.

Din ușă sunt surprins de noua ornamentație a gresiei, de geometria bizară a unor potecuțe de… noroi, urme mici și dese ce pornesc de la ușă, merg stânga-dreapta, se duc și se-ntorc pe sub scaune și mese, dau roată fotoliilor, vrafurilor de cărți și altor cele, părând că se unesc frumușel pe scară către mansardă. Le urmez precaut. Acolo sus, sub poligonul auriu proiectat de soare prin fereastra acoperișului, și în mijlocul patului cu cearceafuri alb-primenite, mirosind a iasomie (cum îmi plac mie), trei cocoloașe mari de blană, unul negru și două tărcate, trei evgheniți somnoroși, desigur întinși confortabil, trei aghiuță care-și fac de obicei veacul afară, care știu că n-au voie înăuntru și care-o șterg pe trei drumuri ocolite înainte să pun mâna pe cojocul lor.

Pierdut

Discuții

Un voce mă strigă la poartă, în seara din ajunul Crăciunului. Sunt nițel mirat, fiindcă nu-i ciripitul colindătorilor, ci glasul gros, serios și imperios al maturității. În sfârșit, îmi zic, o fi tatăl vreunui sfios/ sfioase cu versurile încă știrbe pe buze și ies repede din casă, pregătit să fiu sorcovit. Un nene de vârsta a doua, da, cu o funie în mână, însă niciun copil în preajmă.

Mă întreabă fără introducere dacă n-am văzut un purcel, așa ca de 60 de kile, alb cu pete negre. Cât mă chestionează, iscodește curtea și grădina, doar-doar o vedea vreo buruiană învârtindu-se și făcându-ne semn. N-am văzut. Nici n-am auzit? Nu. E extrem de dezamăgit, îmi spune că-i cutare de pe strada Mușcatelor și-mi lasă numărul de telefon, mă roagă să-l sun la orice oră din zi și din noapte dacă dau ochii cu godacul lui bălțat.

Un sat plin de mister

Discuții

Iată cum descria ziaristul constănțean Ioan Duployen, în anii 1930, acest sat dobrogean, „plin de mister”:

„Intrăm pe ulița principală a unui sat cu case curat zugrăvite, curți îngrijite, cu împrejmuiri de șipci, mai toate vopsite în verde. […] La porți, pe bănci de lemn – la toate porțile curților sunt fixate bănci – stau la soare oameni, spâni cu toții, înalți și spătoși. Cei mai tineri cu obrajii de copil, cei mai în vârstă cu pielea feței încrețită în mii și mii de riduri, ca o foaie de hârtie pe care ai despărțit-o după ce ai făcut-o mai întâi ghemotoc în mâini.

Câte trei, patru sau cinci inși pe o laviță, scapeții stau nemișcați și tăcuți ca niște stane de piatră, privind cu ochii ficși în gol, fără să clipească măcar din gene, fără să vorbească între ei, meditând, cu gândul duși la cine știe ce mistică.

Un lucru pare însă ciudat. Șoseaua ce taie satul în două e lungă de vreo trei kilometri. Ea trece prin mijlocul celor două șiruri de gospodării curate, îngrijite cu meticulozitate. Bărbații stau pe la porțile lor și așa i-am văzut totdeauna, și dimineața și la amiază și în amurg, ori de câte ori am trecut pe acolo. Copii n-am întâlnit ca în alte sate, jucându-se în colbul șoselei, agitând mâinile, chiuind la trecerea automobilelor sau, mai mult în joacă decât cu răutate, aruncând cu pietre în urma mașinii. Femei de asemenea n-am zărit pe nicăieri cât am străbătut șoseaua satului. Curțile goale și tăcute fixează persistent pe buze și în minte inevitabila întrebare: cine îngrijește cu atâta drag de ordine și curățenie toate gospodăriile acestea? Bărbații stau la porți, copii nu sunt în sat, iar femeile sunt nevăzute. Sat de celibatari?”

Localitatea e cu totul schimbată astăzi, spânii contemplativi (adepți fervenți ai sectei creștine a scopiților, aduși în Dobrogea din Imperiul Țarist de contele rus Pavel Kiseleff, în secolul al XIX-lea) au dispărut, iar tainele și amintirea lor au fost uitate. Însă numele satului, el însuși misterios, a rămas același: „2 Mai”.

De la strămoși

Discuții

O minge sare peste gardul școlii „Dan Barbilian”, țopăie, nu foarte hotărâtă, pe aleea îngustă de lângă bibliotecă și se oprește la picioarele mele. Cam cât o gutuie de mare și parcă-ndesată cu câlți, e cusută (pe ecuator și pe cercul mare al meridianului zero și-al antimeridianului) din petice de piele. O minge de oină. Când să-i fac vânt înapoi, pe coama gardului apare un cap înfierbântat de fetiță, cu părul strâns de-o bentiță cu urechi de pisoi. N-o mai arunc, mă gândesc să i-o ofer fetei, așa că mă apropii prin buruienile nederanjate de coasă de luni bune.

— Nuuuu, nu ne-o mai dați, ciripește ea ca o rândunică, ne omoară profu’ cu jocul ăsta de daci și de romani!

Vânătoare la Cazino

Discuții

Pe cine mai puteai vedea la Constanța, pe bulevardul Cazinoului, în vara anului 1936? Familia Arghezi. În formulă completă, asta însemnând fără Zdreanță, fiindcă pungașul cu nara cârnă nu se născuse încă.

Cu consoarta de braț, adierea aerului sărat prin păr și-n față cu marea goală, acoperită doar c-o „pătură de năframă”, poetul era probabil izbăvit de răutățile lui Nicolae Iorga. (Profesorul și acoliții lui din jurul revistei Cuget clar ațâțaseră recent focul la care îi perpeleau pe „spurcă-poezie”, literații moderniști în frunte cu Arghezi.) Copiii? Baruțu, care avea 10 ani, își umpluse buzunarele cu pietricele și trăgea de zor cu praștia în păsăretul de pe și din jurul clădirii albe și adormite a Cazinoului. Deși era august, Cazinoul nu fusese încă deschis, guvernul interzisese în primăvara acelui an jocurile de noroc, iar primăria municipiului, bulversată, nu prea știa ce destinație să dea încăperilor lui.

Suflet milos și atentă la manieră, Mitzura (doar cu un an mai mare) l-a beștelit pe fratele ei: „Obraznicule! Inumanule!” Baruțu a scos prompt limba la ea, Mitzura s-a jignofit și amândoi s-au plâns instanței părintești. Arghezi-tatăl i-a luat pe după umeri, i-a mângâiat cu două vorbe, apoi a băgat mâna-n buzunarul hainei și a scos… nu, nu un „bonbon”, ci o praștie. Ei bine, da! Arghezi era înarmat și c-o praștie adevărată, nu doar cu cea a ironiei. A solicitat câteva gloanțe din rezerva lui Baruțu și zbârrrn către o stăncuță ce se odihnea pe balustrada promenadei. Rezultatul, sugerat de ziarul local Dobrogea jună: ratare.

Cu urechile pe spate

Discuții

O pisică s-a strecurat în fugă printre zăbrelele porții mele, la timp pentru a scăpa de un câine mic, alb și flocos. Pe mâța tărcată o vedeam pentru prima oară, despre cățel știam că-i al unor vecini, că-l cheamă Kevin, dar nu și că-i atât de drăcos. Cum Kevin hămăia ascuțit, neîntrerupt și alerga ca un apucat dintr-un capăt al porții la celălalt, am fost nevoit să iau o mătură și să-i trag una peste muzicuță. S-a retras șovăitor, fără să se vaite, sub o mașină din apropiere. Mâța dăduse colțul casei și se oprise în fața uneia dintre farfuriile pisoilor mei, în care găsise câteva cocoloașe Friskies, înmuiate de aerul înserării. M-a lăsat s-o mângâi și să-i dau urechile pe spate. N-a așteptat să-i suplimentez cina, când a terminat de ronțăit m-a privit atentă și liniștită, cu ochi verzi, ca două corcodușe crude, apoi a zbughit-o cu salturi mari printre copaci și peste cotețele vecinilor. „Ce mâță mai era și-asta?”, m-a întrebat soția, care văzuse scena alintului din bucătărie. „Hmmm, cu urechile pe spate…”, i-am zis.

Succesiune

Discuții

Într-una din zilele lui august 1936, câțiva soldați s-au apucat să sape, pe latura dinspre mare a curții  Regimentului 34 Infanterie din Constanța, o groapă pentru gunoiul cailor de trupă. Hârleț după hârleț și hârști, la un moment dat, au descoperit un mormânt, un mormânt stingher, cu pereții și acoperământul din lespezi solide de piatră, dar cu fundul din pământ bătătorit. În interior sfărâmături de oase și de ceramică. Poate și altceva, însă cătanele nu și-au bătut capul cu investigația, au înlăturat cu heirupuri plăcile grele, au cules trei-patru osișoare și le-au aruncat lângă zidul unei barăci, după care au dat zor cu săpatul, să nu-i prindă a noua suliță a zilei și sudalmele sergentului de serviciu.

Vestea descoperirii a ajuns totuși, după o vreme, la urechile profesorului Ioan Micu, director al Muzeului Regional al Dobrogei, care s-a grăbit spre cazarma infanteriei. Din nefericire, tot ce-a putut face harnicul protector al vestigiilor tomitane a fost să privească melancolic grămada mirositoare de băligar și veselul roi de muște. După război, Regimentul 34 a fost desființat, iar pavilioanele lui ocupate mai întâi de Armata Roșie, apoi de diferite instituții locale. În 1998, pe locul fostei gropi de gunoi și a misteriosului sepulcru s-a ridicat clădirea cu iz brutalist a Bibliotecii  Județene Constanța.

Furnici

Discuții

Coborându-mi privirea de la norul mare și alb ce ascunsese soarele binevoitor – îmi beam cafeaua în grădină, cuibărit în vechiul scaun de regizor – am zărit la picioare o furnică ce trudea: căra printre firele de iarbă și pe deasupra frunzelor îngălbenite, către mușuroiul care nu se vedea în preajmă, o sămânță de păpădie. Știți puful pe care-l suflam cu putere în copilărie, ținând în minte o dorință fierbinte, despre care credeam că se va împlini? O astfel de parașută deschisă, înaltă și țeapănă ținea drept în sus mica insectă maronie.

O pierdusem din ochi când, pe același drum, alte furnici, mai bine de o duzină, au apărut cu voioșie matinală, ținând fulgi de păpădie în mandibulele lor chitinoase. Nu mi-a fost greu să-mi imaginez că purtându-și prin fața mea flamurile înalte, mă salută, îmi dau onorul. O legiune de jandarmi, ori mai degrabă un stol de străjeri care mă recunosc de Mare Voievod. Le-am salutat și eu și le-am promis că nu le mai calc mușuroaiele ca până acum. Dar să nu depășească suprafața unui A5!

O clipă

Discuții

Cerul tulbure al dimineții
îmi amintește de ochii bolnavi
dar atât de veseli ai bunicului meu
câteva picături coboară poticnit geamul
unul dintre mesteceni, Pripitul,
a rămas doar c-o mână de frunze
veștede și chircite ca scrisorile arse,
nimicuri amare ale unei iubiri sfâșiate
dacă întind mâna stângă pot apuca
Dragă viață a lui Alice Munro
să-ți citesc paginile ce m-au încântat aseară
e vremea pardesiului
lăsat deschis în bătaia vântului, precum Micul prinț
îmi apeși buzele cu vârful arătătorului
o clipă, cât să-mi pun o dorință.

Nisipul

Discuții

E-o casă veche, cu ferestre înalte și înguste, ridicată pe fundație de piatră și acoperită cu olane. Ce-ți atrage atenția e desigur cerdacul minunat, cu talpă și stâlpi din lemn, sculptați, care se întinde pe toată lungimea fațadei. O știu de mult, a fost o vreme când, pieton fiind, treceam serile pe lângă ea, în drumul de la serviciu către casă. Îi cade tencuiala, în jgheaburi cresc smocuri mari de iarbă, coșurile i s-au năruit, e îmbătrânită și uitată, de ani buni camerele ei nu mai răsună de zgomotele micului dejun sau de explozia vreunui râs de copil. Nu mai locuiește nimeni în ea, cu excepția unor familii de vrăbii pe la streșini și a două pisici famelice. De unde știu de mâțe? Fiindcă acum câteva săptămâni i-am trecut pragul.

Moștenitorul casei, un amic, priceput arendaș de terenuri agricole, mi-a făcut hatârul și mi-a descuiat ușa scorojită de la intrare. Știindu-mi pasiunea pentru rugină și carii, mi-a zis chiar că în podul casei ar fi niște vechituri grozave. Se vede că nu mai suise demult, n-am găsit mai nimic interesant sub acoperiș: un felinar fără sticlă, un butoiaș din doage, probabil de țuică (fără țuică), o băncuță șchioapă și o copaie, ambele lucrate din lemn, un set de lacăte, un chipiu de școală generală, un aparat de radio Minerva, câteva blide ciobite. M-am mirat să constat că-n tot podul era nisip. Nu ceva accidental, ca un sac ros de șoareci, din care nisipul s-a scurs și lumea l-a luat pe picioare, ci toată suprafața planșeului, lipit bine cu lut și nepodit, de la o cosoroabă la alta, era acoperită cu un strat măricel de nisip.

Am plecat cu antichitățile-n portbagajul mașinii și-n cap cu întrebarea de unde până unde nisip în pod? Să fie un soi de izolație termică? Am întrebat în stânga și-n dreapta printre cunoscuți, iar ieri am găsit răspunsul. Un bătrânel cu dantura tocită, dar cu mintea brici, venit la cabinetul soției, mi-a spus, fără să se gândească prea mult, că nisipul e rămas acolo din vremea războiului. Așezat în pod, stratul de nisip proteja într-o oarecare măsură casa de efectele bombelor incendiare aruncate asupra orașului de avioanele sovietice. Acoperișul era pârjolit, restul se înnegrea, dar scăpa. „Asta în teorie”, a adăugat moș Cadîr.

Noli turbare…

Discuții

O pictoriță și-a așezat șevaletul pe marginea potecii ce șerpuiește către plaja Trei papuci. Am coborât cu grijă să nu fac zgomot și m-am oprit la câțiva pași buni în spatele ei. Nu picta un nas cârn ori o felie de pepene roșu, ci chiar ceea ce ni se înfățișa: marea și plaja în luminoasa dimineață de august. Lucra minuțios, cu tușe mici, alese cu grijă. Lip, a făcut un papuc când am luat-o din loc. Și-a întors surprinsă fața și m-a privit lung. „Noli turbare circulos meos!” a zis cu un aer rugător. Am salutat-o încetișor și am trecut cu coada între picioare.

Reclamație

Discuții

Din arhiva Tribunalului Constanța (apud Dobrogea jună, 24 noiembrie 1938):

„Domnule judecător,

Subsemnatul Gheorghe Cinghir, major, căsătorit cu 2 copii, vă supun Dvs, cu respect, următorul caz cu bătaie gravă contra individului, cum arăt mai jos.

Ieri noapte, 1 Decembrie 1937, în chip complotiv de către Matache Soedel, de fel dezertor din comuna Ciupelnița, a fost sălbatic bătută soția mea cu un furcoi de fer, anume Paraschiva, care subsemnatul auzind răcnete în chip neomenos, l-am surprins pe criminal cu distrugerea gardului dincoace de șanț lovind pe soția mea peste podișcă, care este avere rămasă de la părinți, iar sub cuvânt de consilier sătesc, vrea să pună mâna pe posesia nevestei.

Care individ nu este la prima ocazie, devenind bătăuș și în alte dăți, așa ca la Arhanghelul Mihail, blamând pe la spate cu lopata pe fiica mea Tudora, căsătorită cu 3 copii, din care cauza rănei căpătată la partea cea mai indelicată a sedentărei, nu și-a putut face timp de o săptămână interesele familiare.

Carevasăzică, acest individ prin fraudă și cu tenție de crimă, cu pândire în chip viclean, înțepând cu furcoiul în dreptul pârleazului de nu săream eu pentru caz de violare de domiciliu care nevastă-mea Paraschiva era să fie moartă.

Să trăiți.

Subsemnatul GH. CINGHIR, major, căsătorit cu 2 copii”

Piersici

Discuții

Plimbare pe străzile peninsulei orașului nostru. O creangă a piersicului din curtea Casei Episcopului, de pe colțul bulevardului Elisabeta cu strada Brâncoveanu, s-a întins frumușel peste gard, deasupra trotuarului. Cum e încărcată de fructe coapte, ramura e o generoasă invitație la autoservire, așa că mă ajut de gard și culeg o piersică mare. O miros adânc și i-o ofer soției: „uite, e leită-poleită mutra ta rotunjoară”. Se codește, că nu se face, că-i furtișag, că se supără popii, că nu mă pot abține, că dacă toți ar face ca mine… În plină reprimandă, de undeva de sus ne atrage atenția un țâțâit echivoc. Nu de sus de tot. La etajul casei, în cadrul unei ferestre înguste apăruse un domn cu barbă scurtă și zâmbet larg: „Ia și pentru dumneata, dom’ meu. Sunt foarte gustoase.” Ceea ce și fac, întorcând o față decepționată spre nevastă.

Accidentul

Discuții

Am fost martor la accident. Nu m-a atins, dar am tras o sperietură grozavă, sfărâmăturile m-au ratat milimetric. Cine, unde, cum? Stați olecuță, să-mi trag sufletul. Uhhh!! Pe aleea din spatele pieței cartierului Km 4-5, un lanț de evenimente, desigur.

O doamnă elegantă, cu șepcuță de comandant de vapor, așezată ștrengărește pe-o sprânceană, se oprise lângă un lighean cu verdeață și cerceta din ochi oferta. În jur du-te-vino și-un zumzet vesel, deh, ca la piață, duminică dis-de-dimineață. La un moment dat, căpităneasa s-a tras nițel înapoi și s-a aplecat către chitele de pătrunjel, ca pentru un salut japonez. Mișcarea a surprins-o pe-o tânără cu trăsături orientale, care-a trebuit să fandeze spre stânga s-o evite. Din sens opus, făcea slalom printre somnoroși un tip grăbit, cu-n pepene baban și lunguieț în mâna dreaptă, ridicat în dreptul umărului precum o ganteră. Spun astea în linii mari, fiindcă nu venisem să port oglinda prin piață, ci cu treabă, cu listă strictă de cumpărături și bani drămuiți.

Duduia și grăbitul s-au pomenit piept în piept. „Pardon!”, a strigat ea. A fost prima explozie. Mi-e greu să explic, dar eu am văzut o reacție voluntară: grăbitul a zvâcnit mâna ca și cum a vrut să arunce pepenele. Vi se pare incredibil? Dragă Doamne, da’ de ce nu?! Omul s-a simțit vinovat și, galanton, a eliberat calea fetei. Mă rog, să zicem că i-a scăpat. Fructul a descris o parabolă scurtă și a bufnit pe caldarâm sub privirile noastre uimite și în mijlocul unei păduri de picioare. Papucei și bascheți, catalige fine, pulpe păroase, pantaloni, tricouri, fuste vaporoase, ba și vreo două-trei mutre s-au mânjit brusc de must și miez roșu, aromat, dulce, delicios și lipicios, ca după o bătaie cu plăcinte.

Cărți pentru ardeleni

Discuții

Colonelul Marin Ionescu-Dobrogianu povestește că prin 1895 – ’96 s-a pomenit în biroul său de la Consiliul de Război din Constanța, unde era substitut, cu o făptură ieșită din comun: un țăran ce semăna, „parcă erau frați”, zice Dobrogianu, cu cei trei martiri sfâșiați pe roată la 1785. Numai nervi și oase, bronzat la față și pe „mâinile noduroase”, cu „vinele ca niște sârme de telegraf și foarte pronunțate, parcă sta să țâșnească sângele din ele”, omul purta, deși era miezul verii, „o sarică mițoasă, cioareci de lână, iar pe cap o căciulă țurcănească, fostă albă în tinerețea ei, acum fumurie, de murdară ce era”. În spate ducea „un sac în forma sidilelor de brânză”. „Vorbăreț nevoie mare, de-i tăia gura săbii nu altceva” și cu „ochii străfulgerând scântei”, venise la tânărul ofițer să ceară… cărți românești. „De istorie mai ales, că mult sunt căutate  peste munți”, l-a rugat el. „Uite, le pun în sidilă și mă furișez pe potecile munților, ferindu-mă de fișpanii ungurești și le împart fraților mei în Ardeal, că nu-i voie, ferit-a Dumnezeu, să ducem cărți românești dincolo.” Numele țăranului? Badea Cârțan.

Lăuta

Discuții

Ploaie și vânt. O cioară și-a ales cel mai înalt punct din grădina noastră, vârful unuia dintre mesteceni, să… se-mbăieze. Își deschide nițeluș aripile și lasă volbura să-i răsfire și să-i ude fulgii, după care-și înfige ciocul în penaj, ciugulindu-se cu metodă. Își toarce bezna. Buuum! face cerul, da’ ea nu se sinchisește. Uneori o pală o dezechilibrează. Pentru câteva clipe își ia zborul, revine însă pe aceeași crenguță arcuită și continuă meticuloasă abluțiunea. Deodată se zburlește toată, se scutură cu putere și se lasă în voia elementelor. Face o acoladă spre pământ, apoi dispare purtată către mare. O literă alungită, cu cerneală portocalie se ivește pe indigoul norilor.

Costanța

Discuții

În iunie 1882, Mihai Eminescu vine la Constanța pentru băi de mare. De aici, trăsese la hotelul d’Angleterre de pe strada Elenă, îi trimite Veronicăi Micle câteva scrisori. În prima dintre ele, poetul notează numele localității Costanța, nu o dată, ci de două ori, mai întâi în antet: „Costanța 16 iunie 188[2]”, apoi în corpul scrisorii: „Costanța sau Chiustenge este un mic orășel, dar îndestul de frumos.” Trebuie spus că în mențiunea despre adresă, adăugată la sfârșitul acestei scrisori, ca și în celelalte două epistole expediate iubitei, numele este scris așa cum îl știm cu toții: Constanța.

A greșit Eminescu? Unii consideră că da, de vreme ce corectează tacit cuvântul, când citează scrisoarea cu pricina în cărți, în ziare și reviste, pe bloguri. Există însă și opinia contrară, după care Eminescu n-a greșit deloc, doar a urmat o pronunție în circulație atunci, întâlnită încă și azi, deși mai rar și cu iz poznaș. („Ce mai nou e pe la Costanța?” mă întreba tatăl meu când ne întâlneam și ne așezam la taifas, cu o țuică de producție proprie în față.) Dar pronunția nu e, cum s-ar crede, o derivație accidental-vulgară.

În Evul mediu târziu, târgușorul a fost ocupat și fortificat de navigatorii Republicii Genova, care au stabilit aici o colonie pentru comerț. Numele folosit de genovezi pentru el: Costanza. „În numeroasele hărți nautice italiene din secolele XIV – XVI”, scria în 1969, într-un articol din revista Pontice, istoricul și arheologul Radu Vulpe, „locul străvechiului Tomis, apare sub forma Costanza.” Cucerind Dobrogea în jurul lui 1417, otomanii au schimbat această denumire în Kiustenge. În 1878, regiunea dintre Dunăre și mare se unește cu Principatele Române, iar orașului nostru trebuie să i se fi spus, simultan, Kiustenge, Costanța, dar și Constanța, o denumire încă mai veche, a cărei origine, după Radu Vulpe, „trebuie să fie căutată în sec. IV, în legătură, desigur, cu dinastia lui Constantin cel Mare, căreia i-au aparținut diferiți împărați Constantius și diferite împărătese Constantia”.

Administrația românească a optat clar, în anul 1880, pentru varianta Constanța. Kiustenge a fost uitat, iar pe Costanța s-a cernut o pulbere nostimior-zeflemitoare.