Când eram copil, grădina noastră era mărginită către sud, unde se-nvecina cu magazinul universal (cooperativa, cum îi ziceam toți), de un gard viu. Măceși, muri, lemn-câinesc și alți rugi formau o barieră țepoasă și robustă în fața indiscreților de afară și-un teatru de ciondăneală pentru câteva armate de vrăbii. În colțul dinspre șosea, mărăcinișul se termina cu un frasin matur. Între ramurile lui îmi găsisem un locșor confortabil, botezat „șaua cenușie”, probabil de la culoarea scoarței copacului. Pe „șa” petreceam zilnic, în vacanțele de vară, ore bune, jucându-mă cu niște indieni din plastic, însă atent și la spectacolul din jur.
Într-o primăvară, tata a smuls spinăria, a nivelat locul și a întins un gard de plasă metalică cu țevi groase. Totul s-a petrecut repejor, tatăl meu nu pierdea vremea când își punea ceva în cap, dar nu suficient de repede să nu înregistrez, cu lacrimă, devastarea minunatei lumi verzi. Pus la pământ și ciopârțit a fost și frasinul. Dar destulă vreme înainte de asta, coroana lui a fost camera mea cu fereastră spre viața locului. Ce mai cameră! Numai a mea, umbrită și răcoroasă, dominatoare și ascunsă, încât să văd orice și să aud orice, fără să fiu văzut. Și aveam ce vedea și auzi. Pictura cerului și zarva ulițelor, traficul șoselei și toaca bisericii, cirezile de vite întoarse de la păscut, gospodinele ce împrumutau una alteia ceaune și mirodenii, navetiștii din schimbul doi, așteptând rata spre Târgoviște, taclalele pilangiilor de la bufet, întinși pe-o rână chiar la umbra frasinului meu, șatrele de țigani în trecere prin sat, turmele mari de oi și capre, târându-se ca o omidă imensă, mirosind a pârci, pe panglica șoselei.
Eram amuzat, fascinat, uneori nedumerit, întristat. Oameni chinuiți, veseli, frivoli, serioși, oameni care se purtau după pofta inimii. Costănțel, ținând de ghidon o bicicletă, fără s-o călărească vreodată, nea Marin Nepotu cu căruța lui grea, duhnind a borhot, lea Ioana lu’ Zerea, mereu pe fugă între casa ei și-a fiului ei, nea Marin al lu’ Badu pășind senin, salutând binedispus pe toată lumea, Moșu Traian, singurul care mă ochea de fiecare dată în copac, dar nu sufla o vorbă.
Nu pot s-o uit pe țața Leana Chichiloaia. Țâșnea din ulița Oltenilor, aplecată sub greutatea a două găleți cu smântână, brânză și ouă, echilibrate pe capetele unei cobilițe, și se oprea în fața casei noastre, fiindcă acolo era stația autobuzelor. Nu mergea cu cobilița la târg, o arunca la noi, peste gard, și o recupera la întoarcere. O dată autobuzul a trecut fără să oprească. L-a bodogănit pe șofer, a făcut cu mâna la ocazie, a așteptat și-a așteptat. Minute în șir, ore, poate. Degeaba. I-a strigat pe ai mei să-și recupereze cobilița, eram singur acasă, dar, înfășurat strâns în tăcere și nerozie, nu am coborât. A-nceput să plângă, și-a luat gălețile în mâini și s-a întors acasă, oprindu-se des pentru a se odihni.
Să vă zic și de nea Marinică, croitorul, căruia nevasta nu-i dădea voie să fumeze. Omul se plimba încoace și încolo pe marginea drumului, de obicei când vipia toropea satul, căutând în țărână cât-un chiștoc aruncat pe geamul mașinilor. Când găsea unul nu se apleca pur și simplu după el, ci juca o mică scenetă pentru disimulare, se uita spre poarta casei lui, doar nu l-o vedea muierea, apoi își aranja manșeta pantalonilor largi, își ștergea pantofii de praf, ori scăpa din greșeală batista. Un Charlot fără talent, căruia-i crăpa buza după un fum. Unul dintre favoriții mei era nea Niculae Covrig, mai mereu c-o țigară lipită de colțul buzei de jos, fredonând, la beție, cântece de cătănie: frunze verzi de cucuruz, mândruțe lăsate pe prispa casei, tobe, mitraliere, „vitejie pentru neam și-mpărăție”.
De obicei înțelegeam ce se întâmpla sub mine. Într-o zi, ceva m-a bulversat. O țață a ieșit în capul Liniei ținând cu mare grijă între palme o farfuriuță și o ceașcă c-un lichid negru. A traversat șoseaua și a intrat în cooperativă. A stat mult. Ce să fie?? M-a lămurit mai târziu mama. Țățica îi dusese vânzătoarei de la magazin, tanti Sanda, o cafea. Nu, nu o fiertură de fosfarin cu lapte, cum beam noi și căreia-i spuneam, greșit, se pare, cafea cu lapte, ceva ales, pentru „cucoane”. Cafea adevărată, naturală.
Blogul lui Alexe 