Arhivele jurnalului

Fata mea dragă!

Discuții

O prietenă marchează Dragobetele invitând cititorii bibliotecii unde lucrează (și nu doar pe ei) să participe la un concurs de scrisori de dragoste. Evaluează originalitatea, caligrafia și alte cele, oferind premii frumușele în cărți. Ideea mă incită imediat, „Fata mea dragă!”, mă și văd scriind cu noul meu Platinum albastru de Chartres, cu peniță fină. Apoi îmi iau seama. În nici un caz nu aș vrea ca cineva, în afara iubitei, să-mi citească un rând măcar dintr-o scrisoare. O scrisoare de dragoste e o taină, o șoaptă ferită de orice ureche, o ceremonie într-o mansardă luminată pieziș, la care ușile sunt zăvorâte pentru întreg universul.

Mă gândesc să inventez la repezeală un „eu”, un personaj „destul de bine” și cu suflet tânăr, îndrăzneț, îndrăgostit lulea de-o ea veselă și frumoasă. Îl botez Bob și-l pun să scrie o scrisoare de amor. Merge, dar omul are tendința să exagereze, e limbut, demagog și se sparge în figuri de stil. În plus, scrie cu niște volute mari, chipurile e un tip generos. Îi trag un șut în fund lui Bob și-i arunc misiva la coș. Bob al doilea e serios și nițel sfios, scrie mai simplu, dar și mai greu. Taie mereu cuvinte, tot pune și scoate capacul stiloului de parcă-i e teamă că-l trage curentul. Încep să-mi pierd încrederea și-n el. Când termină și se semnează îmi dau seama că ceea ce a ieșit e producția mea personală și nu a lui, că m-am reîntors, fără să vreau, în vechea mea piele de măgar. Renunț, cu părere de rău, la concurs. Dar, cum-necum o scrisorică a ieșit, așa că o copiez fără ștersături pe-o foaie nouă și-o împăturesc cu grijă. La poșta din centru îi găsesc un plic simplu și o franchez loco. Când o-mping în burta cutiei poștale de la intrare, mă cuprinde o nerăbdare inexplicabilă.

Anne-Germaine

Discuții

E minunat că, aşa dărăpănată cum e Constanţa peninsulară, încă ne poate surprinde în mod plăcut. Iată un exemplu. Dacă suntem atenți în plimbările noastre, putem descoperi la temelia unei case înalte de pe strada Nicolae Titulescu o mică „înfloritură” ceramică, încastrată în betonul frust. E un ansamblu de două cahle, lucrate manual, un disc roșiatic, smălțuit, decorat cu o pasăre, un porumbel aș zice, așezat pe-o creangă înflorită, cu capul întors și coada ridicată, ca și cum s-ar echilibra după o mișcare bruscă, deasupra unui dreptunghi, scobit în așa fel încât discul intră pe jumătate în el (ca un ou fiert în suportul lui), din același material și cu același smalț, înfățișând o lalea cu caliciul deschis. Surpriza e și mai mare când observăm o iscălitură scrijelită pe disc, încă un semn că lucrul nu e un flecușteț. Numele? Ușor de deslușit, „Germaine Vasilescu”, dar cine să fie această doamnă botezată franțuzește?

„Dicționarul artiștilor români contemporani”, publicat de Octavian Barbosa în 1976, ne spune că-i o artistă decoratoare, născută în Constanța, la 22 iulie 1896, că a urmat studii de artă la Paris și București și că a lucrat mozaicuri, decorațiuni interioare, dar în special ceramică. Florica Cruceru adaugă, în volumul „Artiști dobrogeni: un dicționar și mai mult decât atât” (Constanța, 2005), anul decesului ceramistei, 1985, al doilea prenume, Ana, și ne arată chiar semnătura ei, identică cu cea de pe zidul clădirii noastre.  Avem, prin urmare, creația unei artiste născute în urbe, dar ancheta nu s-a încheiat, măcar la încă o întrebare ar trebui să răspundem: ce caută lucrarea acolo?

Casa cu pricina, ca și cele din stânga și din dreapta ei, au fost construite de Anatole Magrin. Sau, dacă nu chiar de el, cu siguranță de urmașii lui. Magrin, francez get-beget, originar din regiunea Franche-Comté, a vizitat Constanța încă din timpul stăpânirii otomane, iar în 1878 s-a stabilit aici, într-un loc unde totul era de făcut. Avea 20 de ani. Trebuie să fi învățat ce și cum despre fotografie de la unchiul său, Emil Carré, fotograf instalat la Galați, deoarece curând și-a deschis el însuși un atelier în Constanța. Fotografiile lui au fost extrem de apreciate în epocă (nu mai vorbesc de prețuirea ce li se acordă astăzi), regele Carol I acordându-i, către sfârșitul secolului 19, titlul de furnizor al Casei Regale. S-a căsătorit în capela catolică pe locul căreia s-a ridicat mai târziu cunoscuta Biserică Sfântul Anton și a avut cinci copii: Armando, Martial, Marie-Louise, Marie-Elyse și Anne-Germaine. Cea din urmă s-a căsătorit cu un ofițer, Christea Vasilescu, comandant al Școlii Militare de Infanterie „Principele Carol” de la Sibiu în anii 1920, general și șef de corp de armată în al doilea război mondial.

Anne-Germaine a copilărit în casa de pe strada Romană (azi Revoluției din 1989), unde tatăl ei își amenajase atelierul fotografic, însă trebuie să-i fi plăcut și clădirea suplă, modernistă, cu ferestre mari nu doar spre vechea și foarte eleganta stradă Titulescu, ci și spre fața grea, chinuită a portului, casă căreia a ținut să-i scrie cu email un extraordinar catren.

Logica și libertatea

Discuții

Revăd cu încântare „Măcelarul”, filmul din 1970 al lui Claude Chabrol, care-mi aduce aminte, între altele, o replică pe care-am folosit-o într-o vreme în fața celor ce se mirau ce draci am avut de-am plecat din armată. „Am fost cincisprezece ani în armată”, zice Popaul, personajul principal masculin, la începutul filmului. „Ei bine, în armată sunt două lucruri pe care le iubești, fiindcă nu le ai: logica și libertatea.” Am spus-o, apăsat sau relaxat, reducând, pentru respectarea adevărului, perioada la zece ani și construind pe baza ei un mic argument, dar n-am reușit să micșorez nimănui, c-o umbră de fărâmă măcar, perplexitatea.

24 de ore la Kustendje

Discuții

În primăvara anului 1841, scriitorul danez Hans Christian Andersen, plecat într-o lungă călătorie prin Europa, a petrecut un mic răstimp la Constanța. A venit de la Constantinopol, pe mare, și a plecat după o zi și-o noapte către Dunăre cu carul tras de „cai vioi, muntenești” pe valea Carasu. Ca despre toate locurile vizitate, Andersen a scris câteva pagini și despre cătuna aflată pe atunci sub stăpânire otomană și numită Kustendje.

Știm, de aceea, că așezarea i-a părut distrusă, distrusă ca și cum nenorocirea „s-ar fi întâmplat cu câteva săptămâni în urmă”, de fapt avusese loc cu mai bine de zece ani înainte (războiul ruso-turc din 1828-1829), că strada principală, destul de lată, era străjuită de biete case, jumătate dărăpănate, iar unica geamie era căzută și ea în ruine, minaretul din „scânduri văruite” abia înălțându-se timid. A vizitat o cafenea, cu „aspectul foarte sărăcuț, ca și musafirii ei”, și o colibă de tătari (în care a intrat de-a bușilea), cu acoperișul din trestie ajungând până la pământ și pereții din chirpici, negri, lucitori de la funingine. A tras la un han de pe buza falezei, unde „mugetele de tunet al valurilor” l-au ținut treaz întreaga noapte.

Una dintre îndeletnicirile locuitorilor, „grozav de zdrențuiți, cu bărbi lungi, turbane și caftane”, era „să adune gunoiul de pe stradă pentru a face foc, căci lemne nu se găsesc aici pe o întindere de mai multe mile”. Pe țărm a găsit „două sărmane animale moarte”, o barză, venită din țările calde pentru a muri aici, unde probabil se și născuse, și un câine mare, cu părul creț, aruncat desigur dintr-o corabie haínă, dintr-o arcă deviată. La tot pasul a întâlnit urme din trecut, „coloane de marmură și de piatră cenușie”, în plus, „la mai multe case acoperișul sau un balcon, atârnat deasupra străzii, erau sprijinite pe vreo bârnă de lemn, așezată pe un capitel antic de marmură”.

Dincolo de bătăturile neîngrădite de la marginea satului nu a văzut nicio casă, niciun fum, nicio turmă, „niciun punct manifestând viață”, doar o câmpie verde fără de sfârșit, care acoperea și rămășițele încă „destul de considerabile” ale valului lui Traian. Un călător întristat fără-ndoială. Și totuși, în aerul proaspăt al serii de mai s-a plimbat „de-a lungul plajei pentru a culege pietre și scoici”. Mă întreb dacă nu-i o lecție șoptită pentru a scăpa de amărăciune și istovire.

Ospăț

Discuții

Un coș de gunoi a dat pe dinafară pe platoul din fața bibliotecii, iar câteva ciori înfometate s-au prezentat fără invitație la bufetul gratuit. (Mă întreb dacă nu cumva chiar ele sunt vinovate de „erupția” coșului.) Deși ar fi câte ceva de înfulecat pentru fiecare în bună pace (cel puțin așa mi se pare mie), se îmbulzesc ca apucatele pe-o singură delicatesă. Încearcă s-o înghită cu totul, ca Zdreanță oul, dar nu pot, o ciugulesc și se străduie s-o ferească de alte ciocuri. E-o portocală întreagă.

Basta! decide una mai firoscoasă, își înfige clonțul în fruct și își ia zborul. Povara e însă prea grea, fâlfâie din greu, portocala, și-odată cu ea capul afumatei, coboară, face o tumbă în aer și cade năucă pe spate pe frunzișul muced din parc. Ospățul frenetic se mută prompt sub stejari.

Albeață, fineță, gust dulceag…

Discuții

Constantin, fiul lui Ion Creangă, unicul lui copil, își deschisese prin anii 1890 o afacere cu foiță de țigară. Nu pe numele lui, ci al soției, Olga, locotenent de artilerie fiind, codul ofițerilor îi interzicea strict astfel de „căderi”. Se pare că, cel puțin într-o vreme, și-a vândut foițele prinse într-un soi de carnețel, pe câteva păginuțe chiar tipărind, cu litere mignon, poezii ale lui Mihai Eminescu. Fumai după ce citeai, dacă aveai vederea bună, câteva versuri frumoase. Nu-i o idee rea.

Totuși, notează George Călinescu, după amintirile lui Jean Bart, cel alintat Costache „își făcea reclamă stupidă în felul acesta:  Hârtia de țigară Țața Lina, Ori fumați hârtia Creangă, ori dați dracului tutunul!” Sună rău, într-adevăr, ca o ușă trântită după o ciocnire de capete incendiate, dar, în câteva numere succesive din vara lui 1892 ale Gazetei Dobrogei, găsesc o altă reclamă la foițele lui de țigară, mult mai inspirată, impregnată de-o tandrețe jucăușă, semn că „băetul lui Popa Smântână” știa să se adapteze: „Cereți hârtia de țigare Creangă! Albeață fără seamăn, fineță extraordinară, gust dulceag și plăcut, nu sgârie gâtul, lipsă totală de glicerină, calitate higienică neîntrecută.”

Nu există fregată ca o carte

Discuții

Luni, ani în șir am burdușit portofelul cu tot felul de chestii de nu-l mai puteam închide. Trebuia făcut ceva. I-am deschis toate pliurile și buzunărașele și i-am vărsat conținutul de-a valma pe masă. Aoleu, ce urs mi-a fost! Liste antice de cumpărături, bonuri și mai vechi de casă, multe cu cerneala ștearsă, monede, carduri de fidelitate la câteva farmacii, benzinării și mai toate supermarketurile din oraș, hârtiuțe cu inițiale, nume necunoscute și numere de telefon, cărți de vizită, unele pastelate, prospecte de medicamente, o trimitere la medicul cardiolog și o prescripție medicală, cărțile de identitate, de sănătate și de alegător, legitimația de serviciu, chitanțe de plată a trecerii podului de la Fetești, notițe cu titluri de cărți și cote de bibliotecă, desenul împăturit al planului pieței Ovidiu la 1900, un tichet de reducere frumușică la magazinul „Jos pălăria!”, bancnote (puține și mici), două fotografii alb-negru cu aceeași figură greu de pătruns, o foiță cu operațiunile de urmărit la revizia mașinii și alta cu metoda John Collins de construcție a unui avion de hârtie, un mărțișor ciufulit. Am sortat, am aruncat, am rearanjat.

Printre cărțile de credit am descoperit cardul Up Vacanță cu bani oferiți de angajator pentru voiaje naționale. N-am apucat să-l folosesc anul acesta, ne-a fost teamă de amenințările coronavirusului. M-am gândit la călătoriile planificate în ianuarie, dar am alungat repede melancolia. Călătorii?! Am închis portmoneul, simțitor slăbit, și m-am îmbarcat pe „Poesia presente”, antologia de poezie italiană a lui Francesco Napoli, nu înainte de a aluneca prin micul poem „There is no Frigate like a Book” al lui Emily Dickinson.

Nu există fregată ca o carte
Să ne ducă peste mări și țări
Nici vreun cal de curse ca o pagină
De poezie avântată –
Chiar cei mai săraci pot face călătoria asta
Fără apăsarea taxelor –
Cât de firesc e carul
Ce poartă sufletul omenesc –

Pricoliciul

Discuții

Ninge. Tot scotocind după căciuli și fesuri prin șifoniere îmi aduc aminte de căciula mea favorită din copilărie. Era din blană de oaie, cu lâna, tunsă scurt, la interior și pielea, vopsită în maro deschis, la exterior, avea două urechi lungi și curelușe pe care le legam sub bărbie, o polată răsfrântă, cusută pe frunte (deci cu blănița albă la vedere) și un moț măricel. Am primit-o cadou de la Moș Gerilă, iar tatăl meu, mirat nevoie mare de așa un dar neașteptat, a privit-o lung și a exclamat: e-o căciulă de aviator. Aviator?!!! Am adorat-o pe loc, deși mi-a căzut pe ochi de nu mai vedeam aproape nimic, moșul greșise cu totul mărimea. Oricum niciun copil din sat nu mai avea căciulă ca a mea.

Într-o iarnă, atacând în picaj derdelușul, am pierdut controlul saniei şi am intrat într-un mărăciniş afurisit. Am ieșit teafăr, căciula mă protejase, dar cu ce preț!! Niște răni urâte apăruseră pe pielea ei fină. Tata mi-a șters lacrimile și mi-a confirmat că e absolut exclus ca Moș Gerilă să aducă două căciuli de aviator aceluiași băiat, mai ales dacă e vorba de un băiat neascultător. Nu-mi venea deloc să renunț la ea, nea Marinică, croitorul bonom al satului, a pus-o sub mașina lui de cusut și i-a tras niște zigzaguri nu tocmai grozave (vai, cu ață neagră), dar măcar i-a cicatrizat plăgile. Am purtat-o în continuare, până când mi-a rămas mică. N-am aruncat-o însă nici atunci, am făcut-o marionetă în jocurile de copil, i-am dat și un nume, „Pricoliciul”, împrumutat dintr-o poveste ascultată la radio. Un păpușoi zvăpăiat.

Superofertă

Discuții

Azi am intrat în bodega de la colțul străzii ca să cumpăr bere pentru meșterii ce-mi fac niște trebușoare la casă. „Timișorrreaaana”, m-a îngânat vesel vânzătoarea și-a dispărut cu sacoșa printr-o ușă în curtea din spate. Am rămas singur cu doi românași care stăteau față în față la o masă și se oglindeau în luciul ghiurghiuliu al unor pahare. Lângă pahare o sticlă mare cu pelin de Ostrov. Amândoi de vârsta a doua, unul elegant, îmbrăcat în negru, celălalt uscat, dar vânos, în haine de camuflaj.

– O să vă fie bine și vouă dacă venim noi, zicea funebrul. Nu luasem aminte la nasul lung și pomădat până nu și-a ridicat ochelarii de soare pe creștetul capului. Avem niște surprize pentru voi.

– Eu nu vreau nimic, doar să ies la pensie, a mormăit celălalt.

– Ești teribil!! a izbucnit cătrănit primul. Păi, de ce crezi că am vrut să ne vedem? Asta vrem să ştim, nevoile voastre!! A subliniat „nevoile” de-am crezut c-o să rupă mușamaua și stinghiile mesei. Şi la pensionări lucrăm, normal. Ascultă, noi (iarăși accent ascuțit) vă dăm…

Fără vreun motiv anume, mă gândeam la povestea cu lupul care papă un berbecuţ, când un individ, intrat în salon pe acordurile candide ale ofertei, s-a așezat prompt la masa mușteriilor și l-a împuns cu ochii pe cel darnic:

– Mmmhei…, mie dă-mi o țuică!

Ochelarii cei noi

Discuții

Mă aflam în anticamera cabinetului oftalmologic, când a ieșit medicul cu un băiat subțire și l-a rugat să facă niște pași de-a lungul holului luminat a giorno. Mie mi-a zâmbit, făcându-mi semn că vine el și rândul meu. Purta ochelari mari, cu rame grosuțe din plastic, după moda zilei, de băiat zic, și era cam șovăitor, dar binecrescut, s-a scuzat politicos, cu privire căprui-uimit-imploratoare, când ne-am ciocănit tare genunchii.

– Ei? a-ntrebat oculistul.

– Cooool, văd curbura spațiu…-timpului, a răspuns plimbărețul.

Cel mai frumos loc din lume

Discuții

Un consătean, prieten din copilărie, îmi trimite câteva fotografii, digitale, desigur, cu satul nostru și împrejurimile lui. Ce cadou minunat!!, am uitat să vă spun că-s darul lui pentru ziua mea de naștere. Sunt fotografii făcute într-o dimineață limpede de octombrie, cu rouă și frunzișuri ce-abia începeau să se coloreze. Nu mai este cel mai frumos loc din lume, cum ziceam la zece ani, dar tot îl iubesc.

Deși pe ici s-a mai dărâmat, iar pe dincolo s-a mai construit câte ceva, recunosc cu ușurință fiecare colț decupat de camera amicului meu. Curți cu păsăret și câini, grădini, piscuri, vâlcele, garduri lăsate într-o rână, drumul vechii fântâni, școala (părăsită de câțiva ani, fiindcă nu mai sunt copii), monumentul, aproape ruinat, al eroilor din Marele Război, străjuit de ghiulele găurite de rugină, pădurea Călineștilor, livezi sufocate de buruieni, laharele de zgură aruncate lângă sat de oțelăria Târgoviștei, gura cimentuită a tunelului construit demult, de-un grup de pușcăriași, pentru a opri inundarea șoselei, micul cimitir, cu mormântul tatălui meu pe muchia coastei.

Știam că ulițele, chiar și cele înguste, au fost asfaltate recent (le-am și călcat vara trecută), dar tot mă smintește noua lor înfățișare, groasă, întunecată, aspră, inoportună. Privesc multe case și, cu toate că acoperișurile sunt cele dintotdeauna, îmi par mai pitice decât le știam. Nu poate fi unghiul fotografului. Mă întreb dacă le lipsește ceva și găsesc: antenele de televiziune ridicate pe prăjini lungi, în anii 1980, pentru a prinde, fără purici, serialul „Dallas” și campionatele de fotbal transmise de bulgari. „Undițele pentru pescuit cerul”, cum le botezase moșu’ Traian, vecinul meu de vizavi, care n-a avut niciodată un televizor.

Popas în migrație

Discuții

Un nor dens a coborât peste cartier. Toate înălțimile pe o rază de o sută de metri în jur, acoperișuri, garduri, copaci, stâlpi și fire de tensiune electrică, chiar duba firmei de vizavi, s-au înnegrit și… vibrează, fiindcă, în timp ce-și odihnește aripile, imensa delegație de grauri clevetește. Nu îndrăznim să-i deranjăm, nici nu ne facem probleme c-ar putea s-o ia razna și să atace precum stăncuțele și pescărușii lui Hitchcock. De altfel staționarea e scurtă, în câteva minute stolul își ia zborul ca la comandă către miazăzi. Grijuliu să nu lase pe nimeni în urmă, m-am gândit atunci. Pe seară am descoperit însă în iarbă, sub mesteceni, două trupuri mici, nemișcate, cu penele indigo, stropite cu albuș, vizitate de furnici, gâturile parcă frânte și privirea stinsă.

Loc de joacă

Discuții

Copiii văd împrejurimile ca locuri de joacă. Ce pitită am putea face printre copacii de acolo! Ce fotbal pe cinste am juca dincoace! Ce coci ar merge pe maidanul ăsta! Haideți, aici desenăm un picioruș! Cam așa arată geografia copilăriei și nu mă mir să aflu că și pavilionul din fața clădirii cazinoului e înscris în ea cu un subcapitol. Azi îl știm ca acvariu întunecos, dar a fost construit, de către baronul francez Edgard de Marçay (care obținuse concesiunea noului Cazino Municipal), ca restaurant popular.

După inaugurarea cu pompă din iulie 1912, pe acoperișul plat al restaurantului, construit din beton armat, cânta o mare fanfară militară. Când muzicanții își strângeau alămurile (programul era bine stabilit și destul de scurt) și primeau cadența spre cazarmă, puștii din partea locului luau în stăpânire terasa. Toți dădeau chiote că s-au întâlnit, îndată începea joaca. Mingile lor colorate țopăiau pe ciment și, vă puteți ușor închipui, nu de puține ori săreau peste parapet în capul mușteriilor de la mesele de jos. Dezastru! Tufleau pălării, stricau frizurile Rudolf Valentino și delicatele onduleuri Marcel, vărsau halbe și farfurii cu măsline. În 1925, când s-a pus problema renovării pavilionului, mulți au sperat că se va ridica o balustradă înaltă care să oprească „proiectilele” de cauciuc. Lucrul nu s-a întâmplat și bombănelile au continuat. Azi jocurile sunt uitate, platforma e îngrădită, iar o pancartă mare ne informează că e în pericol de prăbușire.

[Fotografie din colecțiile Bibliotecii Județene Constanța]

Poteca vulpii

Discuții

Câteva ore însorite în rezervația naturală a Cheilor Dobrogei. Nu în vale, ci cocoțați pe creștetul pleșuv al unuia dintre atolii ce-o străjuiesc. Cu răcoritoare, cafea, pizza și scrabble. Mă pregăteam să agăț pe tablă un cuvânt cu o primă frumoasă, când o pată portocalie pe desenul cenușiu-verzui al pietrelor milenare dimprejur mi-a ruinat concentrarea: o vulpe matură se apropiase la doar câțiva pași, poposise pe labe și ne privea. Curioasă, zâmbitoare parcă, deloc spăimoasă. Ne-a pozat pentru câteva cadre, apoi a luat-o din loc, apropiindu-se și mai mult de noi, semn că pe acolo trece drumul ei și nu are motiv să-și schimbe tabieturile, apoi depărtându-se și dispărând printr-o scobitură în burta muntelui.

Fericire

Discuții

Înaltă, zveltă, colorată în mov pastelat, o casă de pe-un colț de străzi din apropierea Liceului Pedagogic îmi atrage atenția. Se sprijină pe un soclu frust de gresie calcaroasă, ancadramentele ferestrelor îi sunt ciobite, ușa din lemn de stejar crăpată, iar varul fațadei poartă urmele unor mingi șutate cu sete. Nu-i deloc tânără, dar e o casă veselă. Mov cu acoperiș de țiglă? Parcă-mi șoptește: „When I am an old woman I shall wear purple/ With a red hat which doesn’t go, and doesn’t suit me.” Decid să-i fac niște poze. O duduie  mă vede probabil din spatele perdeluțelor etajului și iese în balcon. Scoate telefonul mobil și mă fotografiază, imitându-mi mișcările, stânga-dreapta și-nainte-napoi, pe care le fac pentru a găsi unghiul cel bun. Mă opresc, se oprește ca la comandă. O salut, mă salută firesc. Îi dau înainte cu cadrele, face la fel, dead serious. „Frumoasă casă”, îi spun când sunt gata. „Frumoasă casă”, îmi răspunde, continuând să mă privească pe ecranul aparatului. Și aproape imediat: „Suntem foarte fericiți în ea”.

Șut cu șpițul

Discuții

O prietenă, profesoară de geografie la o școală din oraș, mă roagă să-i repar un obiect didactic. Ține mult la el și-l folosește încă de pe vremea când era elevă silitoare (olimpică) în aceeași școală dintre blocuri. Îl aduce cu grijă într-un sac negru de plastic și-l așează mustăcind în mijlocul camerei: un glob pământesc mare, destul de vechi.

Mamă, ce hârb! Meridiane desprinse ca niște limbi lălăind pe-afară, polii adânciți și aproape desfăcut în două pe linia ecuatorului. Îmi spune că în ultima zi de școală cei de-a opta l-au bușit fără milă prin laborator ca pe-o minge de fotbal: „Uite, a primit un șpiț în Țara de Foc!” Șpiț!!??? Fac ochii cât cepele la amica mea elegantă și grațioasă. „Ce?! Am jucat și eu mingea în copilărie.”

Ovidiu a fluierat în Constanța

Discuții

În ziua de 4 octombrie 1860, către prânz, aerul Constanței a fost spintecat de câteva șuierături lungi. Pe atunci Constanța era doar un târgușor ponosit și lânced, care ocupa doar peninsula, nici aceea întreagă, de vreme ce mahalalele ei nu depășeau linia ce poate fi trasată în zilele noastre între Biserica Grecească și Palatul de Justiție. Făcea parte, ca întreaga Dobroge, din imperiul sultanului otoman Abdul Medgid și de altfel, deși numele ei bizantin Constanza nu era cu totul uitat, era cunoscută după adaptatul la vorba turcească Kiustenge. Lucrurile începeau să se schimbe însă. O companie englezească, „Societatea Căii Ferate Dunăre – Marea Neagră și a Portului Liber Kiustenge”, doar ce terminase linia feroviară dintre Dunăre și mare, dintre Cernavodă și Constanța, 65 km de șine, patru gări, mai multe magazii pentru depozitarea grânelor, un atelier de reparații, trei ani de muncă. Pe 4 octombrie o inaugura cu oarece fast.

Plecat în zori din Cernavodă și nedepășind viteza de 19 km pe oră, trenul deschizător de cale și eră ajunsese după aproape 4 ore în apropierea Constanței. Venind pe sub valul de piatră al lui Traian, coborâse prin râpa îndulcită de la capătul podgoriei de căpșunică roșie (aproximativ poarta 4 a portului de astăzi), trecuse în lungul și pe la jumătatea coastei abrupte (cam pe linia șoselei portului), lăsase în dreapta bătrânul și hrentuitul cheu genovez și se avânta către gara cu peron acoperit, ridicată lângă malul de pământ ce înghițise în atâtea secole băile publice romane. Localnicii ieșiți pe streașina dinspre port a burgadei au putut vedea locomotiva, botezată Ovidiu,  scoțând fum gros și trăgând după ea „trăsurile de vapor”, cum numeau ei vagoanele galben-verzui. Cel care avusese ideea construirii drumului de fier, John Trevor Barkley, un inginer englez, vizionar, întreprinzător și mândru se afla chiar la comenzile convoiului, el făcea să răsune „trompeta cu aburi” a mașinii. Ovidiu fluiera vesel peste casele scunde ale Constanței.

S-a furat „Capul de fată” – o întâmplare din 1968

Discuții

E vorba de minunata pictură cu acest nume a lui Octav Băncilă, expusă la etajul al doilea al Muzeului de Artă Constanța. S-a întâmplat în luna martie, într-o duminică însorită, cu ceva mai mulți vizitatori decât de obicei, dar, desigur, nu puhoi nestăvilit. Constatarea înfiorătoare a fost făcută însă abia marți dimineața, luni muzeul fiind închis. Supraveghetoarea de serviciu nu a văzut și nu a auzit nimic. Bravos, națiune! Colac peste pupăză, angajații au făcut încă o greșeală, incredibilă (și criminală, șușotesc unii): s-au perindat ca la femeia cu barbă prin fața simezei schilodite și au atins, nu e foarte clar de ce, rama rămasă goală între Balcicul în zori al lui Tonitza și Concetățenii lui Corneliu Baba. Orice efort de culegere a amprentelor mâinii sacrilege a fost astfel compromis. „Arată ca o orbită din care a fost extirpat ochiul surâzător”, a surprins cineva mâhnirea unei vechi muzeografe. „Uite, domne, se fură la muzeu, au zis alții, avea dreptate Radu Cornescu să nu expună aici prețioasele lui cărți poștale originale, ci doar copii.”

Cap de fată este un ulei pe pânză, de dimensiuni mici, 31 pe 21 cm, semnat și datat (1914) cu culoare roșie de pictorul botoșănean. Conform fișei de muzeu, starea picturii este mediocră, nefiind niciodată restaurată.

Pistele obișnuite, adică cele ce-i vizau pe indivizii cu antecedente în jafuri și intermedieri de obiecte de artă (foarte mulți se pare), n-au dat încă nici un rezultat. Aflăm însă că există și un alt suspect. Unul neașteptat. Un adolescent, elev al unui liceu din urbe, care obișnuiește să petreacă ore lungi în muzeu și în special în sălile, mai puțin circulate, de la etajul al doilea. Nu există însă probe sau martori pentru incriminare, iar tânărul se apără spunând că vizitele dese și prelungite sunt doar manifestări ale iubirii lui pentru pictură. De altfel, pictează el însuși și ține să învețe de la clasici: „Nu de asta a fost înființat muzeul de artă?” Ba bine că nu! Nu știm de e sau nu acesta adevărul, oricum ar fi nu se poate spune că puștiul nu e isteț și chibzuit. Mai puțin chibzuit este unchiul său, un cunoscut medic din oraș, care ar fi sunat la muzeu pentru a-i muștrului pe cei care și-au permis să-l bănuiască pe nepotul său de furt. În fond, băiatul ar trebuie să fie încântat de seriozitatea investigației, cu cât se descoperă mai repede Capul de femeie, cu atât mai repede îl poate avea în fața ochilor și învăța de la el.

Post scriptum. La începutul anului următor, șefa comisiei de achiziții a Muzeului de Artă al României a primit vizita unei doamne din provincie, care voia să vândă o pictură interesantă, căpșorul unei fete cu băsmăluță legată la spate și cu privire senin-magnetică, realizată, conform semnăturii din partea de jos, de Octav Băncilă în anul 1914. O avea de ceva vreme, de când a cumpărat-o din pestrițul obor al Constanței, de la un domn „în haină impermeabilă, cu dinți de aur”. I-a plăcut atunci și îi place și acum, dar are mare nevoie de bani, așa că, poftiți de cumpărați!

Muzeografa a luat o lupă și a studiat pânza lui Băncilă centimetru cu centimetru. Nu avea ramă, ci doar șasiul din lemn de rigoare. Ei bine, într-un colț al acestuia a găsit un rând de cifre scrise cu creionul, a căror caligrafie i s-a părut cunoscută. A căutat în catastifele instituției sale și a găsit ce se aștepta, anume că înșiruirea era numărul de inventar al unui tablou ce făcea parte chiar din colecțiile Muzeului de Artă al României, dar care fusese împrumutat, cu câțiva ani mai înainte, Muzeului de Artă din Constanța. Un țâr la muzeul din urbea marină și lucrurile au fost puse rapid cap la cap. Cu nițel ajutor din partea agenților statului întregul adevăr al poveștii poate fi spus azi în câteva vorbe: provinciala care colinda oborul vindea o pictură furată de la muzeul constănțean de fiul ei, elevul nostru iubitor de maeștri români. „Ne-am hotărât să-l vindem”, a declarat mama furului, semn că era complice, dacă nu la hoție, cel puțin la tăinuirea ei.

All’s Well That Ends Well, agerirea unei muzeografe a condus la descoperirea răufăcătorului, iar Fata lui Băncilă s-a întors în camera cu iz de terebentină de la etajul al doilea al Muzeului de Artă. S-a întors acasă, cu-n crâmpei de melancolie pe chip, descoperind ea însăși că-i atât de ușor de răpit.