Giulietta

Imediat ce-a plecat mașina din fața mea, o Alfa Romeo Giulietta s-a strecurat ușurel, dar nițeluș cam crispat lângă bordură, în locul ei. Era nou-nouță, roșie ca rochia Ginei din „Cocoșatul de la Notre Dame”, strălucitoare, perlată de ploaia de mai devreme. Un tânăr a coborât fără grabă. S-a oglindit în geamul portierei, în timp ce și-a îmbrăcat sacoul cu emblema unui liceu local. Din portbagajul care s-a deschis fără vreo atingere, a scos o geantă cu catarame, pe care și-a pus-o pe umăr ca un poștaș. I-a dat un ocol, curbele mașinii deveneau încă și mai frumoase sub mângâierea privirii lui. A evaluat distanțele de vecini (a aruncat un ochi înțelegător și spre Ibiza mea, care arăta de parcă s-ar fi bălăcit în noroi), după care a luat-o în lungul trotuarului, spre capătul cu corcoduș înflorit al străzii. Un pas, doi, trei, Giulietta și-a retras singură oglinzile, a clipit de câteva ori și-a zuzuit un rămas bun. Pe spătarul banchetei din spate a rămas să mă fixeze o bufniță dolofană, cu cănăfei groși și capul rotit la 180 de grade în jos. „Buhuhu la luna șuie…”, m-am zborșit la ea.