Bradul de Crăciun

Cu rădăcina în ditamai ghiveciul şi tulpina subţire şi năltuţă, pare încălţat, încălţat cu o ciubotă uriaşă de scai. L-am aşezat la fereastră, pe sania din lemn, meşteşugită demult de bunicul soţiei şi i-am agăţam de ramuri găteli şi bomboane cu care probabil şi pomul cel mare de Crăciun al primăriei ar fi prea încărcat. (Avem o mulţime de podoabe, nu ne putem abţine să cumpărăm câteva în fiecare decembrie şi nu ne-ndurăm să lăsăm vreuna de-o parte.)

După ce pământul din ghiveci s-a dezgheţat, mi-am dat seama că nu ne va fi tocmai uşor să ajutăm pomul să supravieţuiască până ce-i vom găsi un loc în grădină: pământul e foarte afânat şi apa se scurge aţă în tavă. Dar nu ne va fi nici greu: din două pet-uri de Ursus fac, scurt pe doi, două rezervoare borcănate, cu picurătoare, pe care le umplu şi le înfig la rădăcină. „Plici, ca nuca-n perete!”, „Ai sluţit brăduţul!”, exclamă ai mei.

Admit că s-ar putea să aibă dreptate şi ticluiesc planul B: înconjor tulpina cu o rufă din molton pe care o îmbib bine cu apă, gândindu-mă că ceva din ea se va infiltra încet în pământ. Ei bine, nu, cârpa nu-şi lasă deloc apa, se curge doar cea pe care continui s-o torn după suprasaturare şi care ajunge în farfurie pe aceleaşi trasee rapide. Când a nins mi-a venit o altă idee, salvatoare: bulgării de zăpadă. În fiecare dimineaţă fac trei-patru şi îi depun în jurul tulpinii. Se topesc lent, în legea camerei şi hrănesc cum se cade rădăcina cetinii.

Chiar cu şoşonul baban, nu e mai înalt decât o fetiţă cu codiţe, însă e drept, bogat şi destul de bine proporţionat. În plus, miroase puternic a munte, iar acele îi sunt de un verde foarte sănătos: închis şi intens. E plin de viaţă şi ne înghionteşte şi pe noi cu voioşia lui.

Împodobire

Fetiţa de nouă ani a unei colege îmi face o vizită la birou ca s-o-nvăţ să facă o felicitare pentru Crăciun. Îi arăt şi se descurcă cu mare uşurinţă. Mai vrea o ilustrată, apoi vrea un caiet legat manual şi încă unul. Venită pentru un sfert de ceas, prichinduţa rămâne două ore, silitoare şi veselă.

Îmi spune că-i place încăperea în care lucrez, fiindcă e mare şi luminoasă şi are vedere la copaci. Se-ncruntă niţel însă când îşi dă seama că nu are niciun ornament de Crăciun. „Pentru că nu e loc de sărbătoare”, îi spun, „numai locurile de sărbătoare trebuie împodobite. Şi doar cu podoabe cu puteri magice.” „Îţi fac şi eu ceva cu magie”, îmi răspunde. Scormoneşte prin cutiile mele, alege două cordeluţe de mătase, trebăluieşte într-un colţ, aşezată turceşte, iar după câteva minute mă lasă să văd rezultatul: un cadou stilizat, frumos împachetat, care decorează unul dintre pereţi.

Colinde

De sărbătoarea Naşterii Domnului, în afara câtorva grupuri de copii debordând de vervă şi tupeu, în general ţigănuşi, ne  colindă şi un grup de patru adolescenţi care, după îmbrămintea sobră, par elevi de seminar. Îşi dreg şi sincronizează vocile, după care cântă minunat, polifonic trei-patru colinde. Printre ele „Steaua sus răsare”, una dintre cele mai frumoase ascultate vreodată de mine. Unul dintre băieţi are un caiet grosuţ cu coperte roşii, pe care îl ţine în aşa fel încât, la nevoie, fiecare să-şi poată arunca privirea pe paginile lui. În timp ce soţia scotoceşte portmoneul, sub un pretext nevinovat le cer voie să răsfoiesc caietul. Scris îngrijit, cu cerneală albastră, e plin de rugăciuni, cateheze, versuri, notiţe personale. Atât de rufoase îi sunt marginile încât mi-e clar că e foarte vechi. Posesorul îmi mărturiseşte că a aparţinut unei rude îndepărtate, dar simt că are rezerve în a-mi spune mai multe. Îi înapoiez caietul, cântărindu-l încet în mână şi mă gândesc la o frază a Virginiei Woolf: „ce rămâne e cel mult o fantasmă, pâlpâind himeric, o viaţă de cuvinte pe buzele celor vii”.