Pescărușul

Un pescăruș s-a suit pe pervazul vitrinei patiseriei „Panda” de pe Ștefan cel Mare și lovește disperat geamul cu ciocul. Încearcă desigur să ciugulească delicatesele de pe platourile dinăuntru. E înfometat. Parcă și nițeluș turmentat, se dezechilibrează și cade des, sare însă imediat înapoi pe travertinul muchiei, deschizându-și aripile imense, și reia ciocănitul inutil. Una dintre vânzătoare îmi spune, înăbușit de bumbacul măștii chirurgicale ca de-un sărut, că-l știe foarte bine, că-i un „șmecher cu legitimație” dedulcit la bunătăți, nu de puține ori a furat covrigii și foitajele din mâinile mușteriilor. Sensibil la vaietul milei cumpăr două merdenele cu carne de vită, una pentru mine, cealaltă pentru păsăroi. Ca să nu porcăim intrarea magazinului, îl ademenesc după colț. Nu se lasă rugat mult, saltă pe picioarele galbene, înfulecă plăcinta unsuroasă și-și ia elegant zborul peste blocuri. Merdeneaua? E foarte gustoasă!

Basme rusești

Primesc câteva ebook-uri, primele cu licenţă (Polirom) pe care le vede vechiul meu Kindle Paperwhite. O prietenă tristuț-romantică (dar nu cu nasul lung și demodat, adaugă ea prompt) mă invită să-mi petrec convalescența socială, impusă de amenințarea virusului încoronat 19, printr-o imersiune în literatura rusă şi-mi face cadou un întreg raft, electronic, de bibliotecă: Ludmila Ulițkaia, Gogol, Dostoievski, Bulat Okudjava, Nabokov (mai multe titluri), Vasili Grossman, dar și o colecție din cele mai frumoase basme ale rușilor. Cu ele și încep.

Șoimul Finist, bogatyri, dintre care cel mai mare e Ilia Muromeț, copaci vorbitori și copaci cântăreți, țarina cea nezâmbitoare, bătrânul Koscei, stăpânul tainelor veșniciei, Baba Iaga, prostănacul Emelea și mulți alții suie din pagini și-i simt mai reali decât pe Dragnea, Bendeac sau Mihaela Rădulescu. Și mai urcă cineva la suprafață, un copil, ca de 10 ani, citind o carte de „Basme rusești”, cu o sanie trasă de cai pe copertă, minunându-se de bogatyri, dintre care cel mai mare e Ilia Muromeț, de copacii vorbitori și copacii cântăreți, de bătrânul Koscei, stăpânul tainelor veșniciei, de Baba Iaga și de prostănacul Emelea. Iar alături de el un moș poznaș aprinzându-și o țigară și scoțând inele de fum.

Fiind singurul băiat din familie, sarcina mea principală în vacanțele de vară, de prin clasa a treia până-ntr-a noua, a fost să merg cu vaca la păscut. În fiecare dimineață, mama îmi agăţa de gât o traistă cu ceva de ronțăit și o carte, pasându-mi funia vacii după ce-i mai trăgea o țesală pe spinare: Să n-o ții-n poiana bisericii și să nu vii fără ea! De citit aveam și nu prea timp, mă atrăgeau mai mult jocurile cu ceilalți pici, dar și palavrele babelor și moșnegilor (văcarii de pe pajiștea satului meu erau fie copii, fie bătrâni). Vacile noastre păreau liniștite și concentrate la iarbă, dar în jur erau tentații mari, pe nepusă masă puteau intra în porumbiștea vreunui sătean sau în livada de pruni și cireși a CAP-ului, ținută sub observație de paznici haini.

Odată văcuța unei țațe a luat-o la picior și ea m-a rugat pe mine, ca cel mai sprinten din vâlcea, s-o aduc pe calea cea bună. Am prins-o cu ușurință din urmă și i-am altoit câteva nuiele, cum știam că se face când vrei să înveți pe cineva ceva util. La întoarcere l-am văzut pe nea Mitică, un mucalit cu obrajii supți, căruia-i spuneam, pe la spate, Gherbelea, trăgând tacticos dintr-o țigară. Nu era o țigară obișnuită, scoasă din pachet, ci una făcută dintr-o hârtie scrisă mărunt, care mi s-a părut de ziar. După câteva zile, citind despre țarevici, mujici și copeici, m-am prins ce foiță folosise nea Mitică pentru a-și învârti țigara: o pagină din cartea mea, din basmele mele rusești… Cred că i-am spus, dar n-a vrut să recunoască: Ce gândești tu, măi țâcă!

Cântec la vioară

Ajung uneori în magazinul cu instrumente muzicale de pe Ștefan cel Mare, lângă fostul han Balcan. Nu cumpăr nimic, îmi place însă să privesc instrumentele, o mai veche bucurie de-a mea. Cinelele și gongurile strălucitoare, tobele cu pielița gata să pleznească, chitarele electrice multicolore, atârnate în mănunchi de tavan și cele clasice care îmbracă un întreg perete, percuțiile de mână și cele de fanfară, viorile delicate, claviaturile, naiurile, tamburinele vesele, mandolinele burticoase, contrabasurile, clarinetele, banjourile exotice, saxofoanele, drâmbele modeste și multe altele. Într-o zi am văzut un cimpoi (dezumflat), iar în alta un ferăstrău muzical.

În paranteză fie spus, deși n-am deloc ureche muzicală, nu mai zic de voce, în copilărie și tinerețe am fost chinuit din greu de talent, ba am și avut muzicuțe, fluiere ciobănești, acordeon cu 32 de bași (și un profesor țigan), chitară acustică. Încă mai știu să falsez cras „Ceata lui Pițigoi” la acordeon și „Famous Blue Raincoat” la chitară.

Îmi doresc desigur să ating, să ciupesc, să suflu, dar mă abțin, nu e voie. Nimeni nu cântă acolo, dar toți mușteriii îngână încetișor melodiile favorite.

Acum câteva zile am avut parte de-o surpriză în M&C Musical Instruments, așa se cheamă magazinul. O fetiță, cu cravata grena a unei școli locale de elită la gât tocmai ce-și acordase o vioară. Câteva minute a cântat desăvârșit, cu ochi întredeschiși și mână sigură, o bucată splendidă. „Mozart”, a șoptit la sfârșit o doamnă cu păr grizonant și lacrimi în ochi. Am aplaudat și eu încântat. Mi-au venit în minte vorbele volatilului mistic Angelus Choiselus: „Când sunt între ei, îngerii muzicieni cântă Mozart. Iar Dumnezeu ascultă la ușă”.