Bărgării Alandala

Din nou în fața unor liceeni cuminți și curioși, veniți să viziteze biblioteca. Plecând de la statuia lui Ioan N. Roman, patronul bibliotecii noastre, le vorbesc de-o altă lucrare de for public din oraș, ridicată pentru a glorifica jertfa ostașilor căzuți în ancombranta campanie a armatei române, din Bulgaria anului 1913. Numit „Avântul Țării”, impozantul monument (zece metri înălțime) a fost dezvelit în primăvara lui 1916 și demolat în toamna aceluiași an, iar bustul lui Ioan N. Roman a fost așezat, în 1932, chiar în locul lui. Am dificultăți în a-i face pe tineri să priceapă unde e acest loc, acum un tăpșan golaș.

— Pe strada Traian, le zic, la intersecție cu Vasile Alecsandri, în fața clădirii Curții de Apel. Numai fețe dezorientate. Insist: Vizavi de Cercul Militar, o grădiniță-triunghi lăsată de izbeliște… Încă nici un licăr de lămurire. Mă decid pentru o explicație de parcurs: Știți lupoaica! De la ea, în jos, spre dreapta și chiar înainte de strada Traian e acest… Hâ?” O mână ridicată ca la lecție și imediat o voce nesigură:

— Cred că-i în spate la bărgării Alandala.

În câteva momente, adolescenții se înveselesc, dumiriți pe de-a-ntregul, cumva expresia asta – „bărgării Alandala” – explicase totul. Acum mutra mea trebuie că arăta ca înrămată. Ce era să fac? Încuviințez strepezit, dar trag deoparte un tânăr mai reținut. Aflu că-i vorba de un mic local cu teribile bunătăți unsuroase, situat lângă „Bubble Waffles”. Aha!

Premiul de onoare

O distincție greu de obținut. Nu era vorba să fii primul din clasa ta, ori din generația ta, la sfârșitul anului școlar. Pentru asta primeai Premiul întâi cu coroniță. Și nu era îndeajuns nici să ai, calculată pe toată perioada liceului, media cea mai mare. Trebuia să fii cel mai bun în fiecare dintre anii de liceu. Care pe atunci nu erau doar patru, ci opt, liceenii trecând, până la reforma comunistă din 1948, prin opt ani de studii. Nu știu dacă Premiul de onoare era regulă în liceele românești de dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial, știu însă că întemeietorii Liceului de Băieți „Mircea cel Bătrân” din Constanța îl menționaseră expres în regulamentul școlii.

În vara lui 1938, pentru prima oară de la înființarea sa, cu patruzeci și doi de ani în urmă, liceul constănțean a fost pus în fericita situație de-a oferi unui absolvent al său Premiul de onoare. Alexandru V. Berberianu a fost premiantul, care a mulțumit și-a ținut să recite o poezie: „Dintre sute de catarge” a lui Eminescu. Și dac-a fost atât de așteptată, direcțiunea a plătit un meșter lapicid să graveze reușita și numele laureatului pe-o placă de marmură, pe care-a prins-o la vedere, în holul mare al liceului. Ce fel de catarg va fi fost Alexandru, ce destin a avut tânărul ăsta isteț și tenace? Nu i-a fost deloc ușor, mările pe care-a navigat au fost dintre cele mai teribile: războiul, ocupația sovietică, căderea monarhiei și dispariția lumii din care și-a luat modelele, stalinizarea. Tăblița care i-a fost dedicată nu mai există astăzi, probabil scoasă în lungii ani în care-n frumoasa clădire a liceului, cu săli înalte și luminoase, au fost cantonate batalioanele Armatei Roșii.

Chici

Când sună de recreație, terenul de sport al Liceului „Carol I” e invadat de-o mulțime vizibil plictisită: elevii ce vor să fumeze. Locul desemnat de conducerea școlii pentru acest viciu acceptat e latura îndepărtată a dreptunghiului de ciment, care se întâmplă să fie chiar sub ferestrele biroului meu de la bibliotecă, așa că mi-e ușor să-i observ pe tinerii pipași. Iau act de monotonia cromatică a îmbrăcăminții lor, în afară de câteva bluze albe, altele cu imprimeuri mai mult sau mai puțin vii, o jachetă azurie de blugi și alta cu epoleți ca niște pufuri galbene, numai culori și tente întunecate, în care negrul-antracit e la putere (și nu cred că asta-i uniforma liceului).

Surprinzător, mult mai colorat e părul adolescenților (al adolescentelor de fapt). Văd multe variante de blond și desfășurări de roșu (una aduce cu celebra Red-haired Judy din filmul Private Benjamin), un bob rozaliu și-o „periuță” movulie. În centrul atenției unui cerc tăcut e o fată elegantă, cu părul lung și ondulat, vopsit în șuvițe multicolore (pour la bonne bouche, și-a legat câteva șuvițe la spate, într-un nod lejer, pastelat). Favorita mea e însă o minionă cu părul drept, tăiat sub urechi și cu breton bogat. Toată chica fetei e blondă, cu excepția marginii căzute peste ochi a bretonului, care e turcoaz. A copiat-o nițeluș pe Terri Nunn din videoclipul pentru Take my breath away, dar cu verde-albăstrui în loc de indigo. Aș paria că se asortează cu ochii.

Umbra lui Mircea

Evit la mustață un adolescent, eu grăbit să-mi spăl cana pentru cea de-a doua cafea a zilei, el ascuns în spatele unuia dintre stâlpii groși, îmbrăcați în travertin, ai holului bibliotecii și cu ochii într-o carte. Dacă tot ne-a pus destinul pe traseu de coliziune, schimbăm câteva vorbe. Sunt curios ce-a împrumutat. Zâmbește sfiit și-mi dau seama de ce, la subraț are „Falsificatorii de bani” a lui Gide, în limba franceză, și „Strania istorie a comunismului românesc” de Lucian Boia, iar în mână „Întoarcerea lui Arpagic”. Îmi spune mustăcind că motanul Arpagic e, de copil, prietenul lui. Îl introduc prompt și teatral pe unul dintre prietenii literari ai copilăriei mele:

–  La circ, în Târgul Moşilor,
Pe gheaţa unui răcitor,
Trăia voios şi zâmbitor
Un pinguin din Labrador
Cu nume falnic şi sonor.
Cum se numea?

– Apolodor, răspunde tânărul și ne amuzăm homeric, împreună.

Aflu că-i elev la Liceul „Mircea cel Bătrân”, așa că îl întreb ce înseamnă să fii mircist, care e pasiunea cu care liceul ăsta vechi și renumit îi trimite în lume, cum le formează vocea, cum le modelează mințile ca să extragă toată măduva din viață?

–  Nu e nimic din asta, îmi răspunde serios, după o mică pauză. Liceul e doar un loc în care primești note mari, după ce răspunzi la întrebări ușoare. Nicio pasiune, nicio comuniune, profesorii predau lecțiile, elevii iau bacul și la revedere în douămiicincizeci… Totul ține de curiozitatea fiecăruia în afara orelor de curs. Și, după câteva clipe de ronțăit ideile: nu prea știu la fete, dar ce-i unește pe băieții din liceu e fotbalul. Eu nu urmăresc, dar îi știu pe Messi și Ronaldo: seamănă cu Phineas și Ferb.

Bulgăreală

Mai cu pompă, mai fără, din 1879, Unirea Principatelor a fost sărbătorită și la Constanța. În general, prin Te Deum-uri și pomeniri ale lui Cuza, Kogălniceanu și-a celorlalți mari unioniști, în toate bisericile urbei, festivități „cu suflet național” la primărie, prefectură ori episcopie, șezători în școli, reprezentații teatrale la Elpis, discursuri la statuia lui Ovidiu.

Cândva după Primul Război Mondial, într-un 24 Ianuarie înghețat, un grup de elevi de la liceul „Mircea cel Bătrân” au rotit o horă strașnică în intersecția amplă din fața hotelului Grand. Trecătorii au aplaudat și chestia a prins, an după an, de Ziua Unirii (declasată de-acum la gradul de zi a Micii Uniri), în timp ce protipendada asista cu pieptul bombat la liturghia de la catedrală, tinerii horeau cu foc, pe melodia sasului Flechtenmacher, în Piața Grand.

Iar liceenii au plusat. Dacă era zăpadă, și iernile din acea vreme așezau plăpumi groase de omăt peste oraș, după dans și cântec, trăgeau o bătaie cu bulgări ca aceea. Unii au strâmbat din nas, inevitabil pietonii erau prinși în focul încrucișat (duduile frumușele fiind expres vizate), gambetele domnilor zburau care-ncotro și erau tuflite de pași apăsați, caii trăsurilor de piață se speriau și-o luau la sănătoasa, ba uneori geamurile prăvăliilor din zonă erau făcute țăndări. Aerul trepida însă de-o bucurie candidă și plină de promisiuni, ca-n ziua unirii. Bulgăreala a devenit și ea tradiție.

De la strămoși

O minge sare peste gardul școlii „Dan Barbilian”, țopăie, nu foarte hotărâtă, pe aleea îngustă de lângă bibliotecă și se oprește la picioarele mele. Cam cât o gutuie de mare și parcă-ndesată cu câlți, e cusută (pe ecuator și pe cercul mare al meridianului zero și-al antimeridianului) din petice de piele. O minge de oină. Când să-i fac vânt înapoi, pe coama gardului apare un cap înfierbântat de fetiță, cu părul strâns de-o bentiță cu urechi de pisoi. N-o mai arunc, mă gândesc să i-o ofer fetei, așa că mă apropii prin buruienile nederanjate de coasă de luni bune.

— Nuuuu, nu ne-o mai dați, ciripește ea ca o rândunică, ne omoară profu’ cu jocul ăsta de daci și de romani!

Țuț

Jumătatea feminină a unei clase de-a XI-a de la Colegiul Economic „Carol I” vine la bibliotecă. (Cealaltă jumătate este în șort și teniși pe terenul de sport al liceului, nădușind pentru cupa turneului de fotbal dedicat Zilei Internaționale a Educației.) Fără să-mi propun, patinez lung pe a fost odată: Constanța veche și fostele sedii ale bibliotecii publice, tipărituri vechi, bibliotecarii de altădată, cataloagele tradiționale.

„Ați văzut vreodată o mașină de scris? mă întreabă brusc o fetișcană. Am citit într-o carte că demult, scriitorii…”

Le poftesc în biroul meu și scot dintr-un dulap o mașină mecanică de scris, nu foarte bătrână, care a fost folosită la greu în departamentul de dactilografie al bibliotecii. Eu însumi am maltratat-o de câteva ori, în încercarea de a trimite niște articole unei reviste bucureștene. Casată acum 14-15 ani, m-am îndurat de ea și am păstrat-o. Are linii dulci, iar carcasa metalică, în două nuanțe de bej, e jivrată și doar nițel prăfuită. Elegantă, ce mai tura-vura. Și redegistă, marca Robotron-Optima.

Banda cerneluită e uscată, dar nu terminată, bag o foaie albă, învârt cu grijă cilindrul carului și apăs decis: „a e i o u, învățați să spuneți nu”. Ce captatio!! Cine ar fi crezut?! Fetele fac ochii mari și își așteaptă rândul la împrietenirea cu Robotron-ul, nerăbdătoare și entuziaste ca la o ședință completă de make-up (ochi, buzițe, figurici). Între timp îi fac poze din toate unghiurile. Mai mult decât la impresia, foarte palidă de altfel, a literelor pe hârtie, tinerele sunt atente la țăcănitul șuierat și casant al clapelor. Do-do-re-mi!! La plecare, printre însăilările de pe foaie descopăr o neașteptată și demodată expresie, fericit asortată cu gadget-ul pensionat: „M-a lăsat țuț.”

Teatru școlar

Trupa de teatru a Școlii Generale „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Constanța vine la biblioteca județeană. O duzină de elevi frumoși, dezinvolți, probabil actori talentați, dar care nu pot „să ne trăiască”, fiindcă piesa pe care o joacă e o însăilare stridentă de proverbe și zicători neaoșe, asezonate cu câteva înjurături grase, tot de pe la noi, așezate pe-un pat de bușituri din picioare și melodii ale formației Phoenix. Se numește „Vorba românului”, iar autorul ei este și cel care a pus-o în scenă, dl Valentin Sgarcea, profesor de limba și literatura română, dramaturg, regizor, critic de teatru. Înainte de gong, domnia sa ne oferă, gentil, cheia spectacolului: piesa e un manifest dur pentru frumusețea toridă a limbii române. Că e dur mă conving chiar de la prima replică: „Te dracu!!” (sic!). Rostită de un copil de clasa a VII-a, replica e stupefiantă și îngrozitoare.

Reprezentația „Vorbei” mi-a adus aminte o întâmplare povestită de Moromete în Marele singuratic. Urmau alegerile pentru Camera regatului și trei deputați poposesc în satul colbuit, de câmpie. Se adresează țăranilor cum cred de cuviință, unul vorbește graseiat, ca la Paris, altul ca un om de afaceri ce era, iar ultimul, spune Ilie, care se afla în auditoriu, „iese în față și ne zice: Bă! Trebuie să pui boii înaintea carului, nu caru’ înaintea boilor… Și cine se scoală de dimineață departe ajunge… Chestii de-astea… Hm! La sfârșit, după ce a terminat, îl auz pe Cocoșilă că-mi spune tare: Moromete, asculți, din toți care vorbiră, să știi că ăsta din urmă e ăl mai prost... Și așa și erea!”

Absenţă

E luni dimineaţă, iar aerul stătut şi rece din birou are acelaşi vechi şi inexplicabil iz de vin răsuflat. Deschid ferestrele dinspre miazăzi, pornesc computerul, pun de-o cafea mare. Mă uit după mâţa neagră cu botoşei albi şi o strig pe mai multe tonuri. Degeaba. În timp ce aroma cafelei se răspândeşte în încăpere ca vraja unui şaman iscusit, fărâmiţez pe pervaz o felie de pâine pentru vrăbiile care se adăpostesc sub scara exterioară a bibliotecii. (Nu vor veni decât după ce voi închide geamul.) Îmi oblojesc durerea de gât cu un dumicat de pâine pe care-l îmbib cu extract de propolis.

Strâng de pe mese cartoanele şi capetele de aţă lăsate de copiii care mi-au fost ucenici la atelierul de legare de carte, la sfârşitul săptămânii trecute, apoi extrag din îmbulzeala de pe birou cererile cititorilor, rămase nerezolvate: o bibliografie despre poluarea industrială (ff urgentă – musai înainte de ora 12), alta despre relaţia lui Cousteau, bătrânul, cu Delta Dunării și fotografia unui soldat, apărută în „Dobrogea Jună” din octombrie 1922. Floare la ureche! Deschid poşta electronică şi răspund cu încântare prost disimulată câtorva mesaje de felicitare pentru reprezentaţia de sâmbătă a „Gaiţelor”. (Off, biet actoraş amator, nu te gândeşti că oamenii ăştia poate te iau peste picior?!) Caut pe radiotunes.com butonul cu rock-ul clasic, reglez volumul şi mă apuc de treabă.

Când dau gata poluarea fabricilor şi uzinelor (28 de cărţi şi 35 de articole), simt că ceva e nelalocul lui. Sorb ultimele picături de cafea, mă ridic şi-mi îndrept spatele, lansându-mi cu putere braţele cât mai în spate. Mă gândesc la un amic, director al unei biblioteci mari din centrul ţării, care şi-a montat sub birou un soi de bicicletă fără roţi şi coarne: împarte directive şi pedalează, menţinându-şi vigoarea.

E linişte şi camera e aceeaşi ca-n toate zilele, dar ceva mă deranjează. Nu ca un bob de nisip în ciorap, ci ca şi cum aş scrie cu un creion bont, sau ca şi cum aş pipăi locul de la gât unde ştiam că e talismanul preţios şi îl descopăr gol. Privesc către curtea şcolii din apropiere şi îmi dau seama că tocmai asta îmi lipseşte: glasul micii şcoli. Soneria ei stridentă, ţinută apăsat mult timp, agitaţia multicoloră din timpul pauzelor, şirurile de prichindei făcând pasul ştrengarului la orele de educaţie fizică, larma jocurilor de echipă, buşiturile mingilor pe plasa de sârmă din spatele porţilor. E însă vacanţa de Paşte şi şcoala e pustie.

Scaune mov

Diriginta fiului meu conduce cu eleganţă şedinţa cu părinţii. Spre final, preşedinta comitetului de părinţi al clasei cere cuvântul. A participat recent la o întâlnire a consiliului reprezentativ al liceului şi vrea să ne facă o scurtă prezentare. E stânjenită. Îşi roteşte degetul arătăror pe-o foaie scrisă de mână, ca şi cum ar şterge buza unei ceşti.

Aflăm că părinţii elevilor de-a 5-a care învaţă în aceeaşi încăpere cu liceenii noştri, dar dimineaţa, insistă, prin vocea tranşantă a reprezentantului lor în consiliul şcolii (întărită de cele ale directorului liceului şi dirigintei clasei în chestiune), să facem „câteva” cumpărături pentru sala de curs. Primim şi o listă cu achiziţii binevenite: scaune, bănci, corpuri de iluminat, aparat de aer condiţionat, computer, imprimantă etc. E nevoie fierbinte de pupitre şi lămpi noi? Nu. Însă părinţii clasei matinale au cheltuit – uşă robustă, pereţi văruiţi, parchet laminat, draperii mov, ornamentate cu fir argintiu, dulapuri suple, cu modelul unei table de şah, alb cu mov, cuier alb, cu două şiruri de cârlige pe jumătate de perete –, iar copiii noştri beneficiază, vezi bine, de aceste îmbunătăţiri, fără nicio jenă.

Există, desigur, şi o sumă pe care trebuie să o strângem ca să atingem echilibrul şi să ne spălăm obrazele: 8100 (opt mii şi o sută) de lei. Totodată, suntem rugaţi să achiziţionăm păstrând energia pactului cromatic alb-mov, fericita opţiune feng-shui a doamnei diriginte a clasei celor mici.

Florile-reginei

Răsfoiesc încântat, dar cu mare băgare de seamă, ierbarul cu flori de câmp al surorii mele cea mare. Ghiocei, brânduşe, cicori, bulbuci de munte, flori de nu-mă-uita, ciuboţelele-cucului, sipici, genţiane, piciorul-cocoşului, garofiţe, brebenei, untişor, spălăcioase, clopoţei, trei-fraţi-pătaţi, opaiţe şi multe altele, presate cu mână deopotrivă delicată şi fermă, treptat şi fără întrerupere, începând cu anii studenţiei. Cu siluetele subţiate şi culorile estompate, florile uscate par anluminurile unui manuscris vechi.

Exilată la sfârşitul mapei groase e-o foaie de maculator plină cu flori-de-colţ, mai bine de douăzeci de flori alb-scămoase, presate rău şi lipite alandala cu bucăţi de scoci. Soră-mea, care predă biologia la un liceu din Codlea, îmi spune că acum câţiva ani, înainte de-o corigenţă, un elev i-a pus pe catedră hârtia cu pricina, zâmbitor şi încrezător, nevoie mare, că-i un atu pentru obţinerea notei de trecere. L-a certat oripilată: „Ce ai făcut tu aici e carnagiu, florile astea sunt protejate”. „Creşte altele, doamna!”, a replicat el blând.

Hey! Teacher!

Opresc maşina la culoarea roşie a unui semafor. Alături mârâie un autocar înalt şi subţire, decorat cu valuri şi iahturi. E plin cu copii veseli, probabil în drum spre casă dintr-o tabără şcolară. Deodată, ca la un ordin, o duzină de pici – băieţi şi fete – se bulucesc la ferestre şi se maimuţăresc la noi, cei din maşinile mici, încercând să ne transmită ceva. Câţiva despăturesc foi de hârtie cu expresii „cool” împotriva tutelei, printre ele cunoscuta „Hey! Teacher! Leave them kids alone!”. Le lipesc bine de partea interioară a geamurilor, ca să ne uşureze lectura.

Totul durează câteva secunde. O profesoară calmă stinge cu gesturi şi vorbe nimerite focul libertarian, apoi coboară cortina peste scena înghesuită. După câteva clipe, văd un tremur între două perdeluţe: figura unei fetiţe cu ochelari. Mă uit la ea şi ea se uită la mine. Ridică din umeri şi zâmbeşte vinovat.

Facultative

Sora mea cea mare, profesoară de biologie la un liceu din Codlea, îmi spune că de câţiva ani greşelile de gramatică din extemporalele pe care le dă  elevilor sunt tot mai grosiere, aşa că a luat hotărârea să le corecteze. „Tacit şi fără să scad din notă, nici nu prea aş avea din ce. Reacţia elevilor e îndeobşte de mirare şi dezaprobare: Haideţi, doamna, nu ne mai înroşiţi aşa! sau Ce atâta caz, profa, doar nu suntem la română!! E vorba de ceva elementar, le răspund, să vorbim corect limba. Important e ce spui, nu cum spui!, îmi zice unul mai filosof într-o zi. Cum ar veni, gramatica şi coerenţa sunt facultative. Nu-i de mirare că mulţi nu sunt în stare să formuleze nici gânduri foarte simple, gângăvesc şi îşi contorsionează frazele ca-ntr-o piesă absurdă.”

Vasile

Treizeci-patruzeci de ciutani, elevi în clasa zero la o şcoală din oraş, vin în vizită la bibliotecă. Sunt struniţi de două învăţătoare tinere care oftează des şi surâd căznit. Una dintre colegele mele îi întâmpină afectuos şi îi călăuzeşte cu metodă prin bibliotecă. Holul de expoziţii, sala de referinţe generale, secţia de împrumut pentru copii, mediateca, sala cu computere şi Internet se umplu pe rând, pentru câteva minute, de neastâmpărul candid al copiilor. Pe coridoare se deplasează încolonaţi, câte doi, ţinându-se de mână. Par surprinşi de cele ce văd, însă nu copleşiţi.

Ajunşi în depozitele de carte de la demisol se răspândesc hoţeşte în reţeaua de stradele formată de rafturile înalte. Cu o îndemânare neapărat trebuincioasă şi vânătorilor de veveriţe, învăţătoarele adună copiii în colţul rezervat colecţiilor de patrimoniu, acolo unde bibliotecara le arată câteva cărţi aparte: volume vechi, serii rare sau de lux, ediţii princeps, cărţi cu ex-libris-uri, cu semnături ori cu însemnări semnificative, cărţi liliputane şi cărţi gigantice.

„Eu am în biblioteca de acasă o carte mai groasă ca asta”, se laudă avântat o fetiţă cu bentiţă lată peste urechi, plimbându-şi mânuţa ca de porţelan pe coperta vălurită, îmbrăcată în piele, cu litere aurite şi foarte şterse a unei psaltiri.

Bibliotecara deschide o cărticică verzuie, cu colţare de catifea şi file rigide, parcă apretate: „Aici avem un Vasile Alecsandri, un volum de poezii şi fabule, foarte vechi, din 1863, deci are aproape 150 de ani, publicat la Iaşi, în limba română, dar nu cu alfabetul latin cu care suntem noi obişnuiţi, ci cu altul, numit chirilic. O sa învăţaţi la şcoală ce e cu scrierea chirilică, de ce a fost folosită şi cum de s-a renunţat la ea.”

„Doamna, doamna”, îndrăzneşte un pistruiat cu cravata roşie trasă într-o parte, săltându-se pe un picior. „Şi eu am acasă un Vasile. E tata!”

Alegeri

Acum mai multe zile, un pic după prânz, soneria care anunţa sfârşitul orelor de curs m-a găsit în colţul de vest al liceului, în dreptul ieşirii elevilor. Gardianul înalt şi taciturn a descuiat lacătul şi a îmbrâncit scurt poarta de sârmă. Ţumburuşul broaştei a cedat, iar scările care urcau spre stradă s-au umplut de mersul domol al elevilor. Uşurare, mulţumire, preocupare, amărăciune, aplomb, nerăbdare, ostilitate, stinghereală, blazare, splin şi multe altele, o bună parte din ceea ce poate fi enunţat la capitolul reacţie umană faţă de lume era prezentă pe feţele adolescenţilor. Copiii din clasa a 5-a au ieşit printre ultimii, adăugând sfială şi veselie pe lista emoţiilor.

Bine fixat în spate şi burduşit cu caiete, manuale, culegeri, atlas geografic, penar, set de creioane colorate şi trusă de echere, ghiozdanul băiatului meu era o raniţă de soldat pornit decis în războiul împotriva ignoranţei. Prinsă de una dintre curelele ghiozdanului, o panglică roşie flutura în vânt, precum codiţa unui papagal Macao. Festonată cu atenţie, mătasea panglicii conţinea un îndemn scris caligrafic cu pastă aurie: ”Votaţi Ima!”.

– E din campania electorală, mi-a surâs băiatul.

O frază scurtă, dar o lovitură cu mult efect, recunosc. Mi-a explicat apoi cu răbdare că, întrucât orice grup are nevoie de un şef şi cum votul liber e cea mai bună metodă de alegere a lui, el şi colegii lui primeau şi analizau cu atenţie ofertele candidaţilor. Câteva zile de atunci am urmărit cu luare-aminte efortul democratic al copiilor.

Demnitatea de şef de clasă a fost foarte jinduită, iar „concursul” a suscitat mult interes printre pici. (Se prea poate ca un motiv să fie acela că tocmai făcuseră la istorie minunata Atenă a lui Pericle.) Nu mai puţin de opt elevi s-au înscris în competiţie, unul luase acţiunea în glumă, dar ceilalţi şapte au fost foarte serioşi. Orele de dirigenţie şi recreaţiile au constituit ocaziile prezentărilor. Competitorii au ţinut mici discursuri în faţa colegilor şi au răspuns la întrebări. Unii s-au ajutat de afişe cu figurile lor mici şi zâmbitoare, de fluturaşi sau de alte instrumente inedite: pixuri şi panglici inscripţionate. S-au făcut promisiuni: excursii în ţară şi în străinătate, pizza în ultima zi de vineri din lună, vizionări de filme, ieşiri în natură cu jocuri şi hamburgeri, concursuri de pictură, fotografie şi cultură generală, acvariu, animal de companie al clasei, vizite acasă la colegi. Unul a vorbit de consultarea „adunării generale a clasei”, iar altul a făgăduit un „cod al bunelor purtări”. Atâtea voci şi firicele de energie trebuiau stăpânite, aşa că şefa interimară, numită de diriginta clasei la începutul anului şcolar, şi-a intrat, cu tact, în rol.

S-a votat într-o atmosferă plină de entuziam. Foile cu numele candidaţilor şi bifa pe cel preferat au încăput într-un vas stacojiu din plastic, fost sediu al unei plante agăţătoare, înainte de a fi aşezate pe catedră, în opt teancuri cu înalţimi diferite. M-am întristat la gândul celor care au pierdut, dar m-am bucurat nespus împreună cu aleasa şi al ei simplu “Mulţumesc!”.