Arhivele lunare: martie 2023

Gât sucit

Discuții

Un porumbel construiește cuib nou pentru perechea lui. Îl văd deseori de la fereastra biroului, cu câte-o crenguță-n cioc, odihnindu-se pe balustrada scării exterioare a bibliotecii, înainte de-a dispărea către căminul în lucru, sper ferit de mâțele și șobolanii din zonă. E curat și frumușel, dar foarte timid, se ține la distanță, iar cum deschid geamul își ia zborul.

Acum câteva zile, s-a aventurat însă aproape, foarte aproape. Cum l-am convins? O-ntâmplare. După gustare, am scuturat tișlaifărul pe fereastră. Imediat ce-am închis ochiul de geam, guțanul a aterizat pe pervaz și-n doi timpi și trei mișcări a ciugulit firimiturile. Am scobit franzela și i-am pus alte firimituri. A revenit. Da’ știu că păsăroiul ăsta sărise peste mese de la începutul postului!! Îi fac de atunci porție de bunătăți, nu pâine, am aflat că nu-i face bine, ci o combinație de grăunțe recomandate de băieții de la pet shop. Înalț o grămăjoară, închid geamul și-mi văd de treabă. Când sosește, halește ca apucatul, apoi se dă nițeluș în spectacol: face țanțoș, ca un majur la defilare, câteva linii dintr-un capăt în celălalt al bordurii, însoțindu-și exercițiul cu un gurluit satisfăcut. Nu mă privește, își sucește-și gâtul spre partea opusă ferestrei. De aici și numele.

Șoricel

Discuții

La benzinărie. Un individ, instalat în mijlocul peronului pe care-mi conduc mașina, m-a luat în colimator și-mi face semne decise și ample, de parc-aș ateriza pe un portavion. La dreapta, la dreapta! Capăt de drum!! La stânga, la stânga!! Mă prind că trebuie să evit linia, fac manevrele și opresc lângă pompa din stânga. Cobor. Omul, un tânăr de fapt, e deja lângă mine, mă salută și preia, plin de solicitudine, sarcina alimentării. Peste un pulover negru, cu guler înalt și întors, poartă o salopetă albastră, curată, cu bretele galbene, iar pe cap o șapcă în aceleași culori. Litera și spiritul manualului uniformelor și bunei purtări a angajaților firmei, mulțumesc foarte mult!

În timp ce lichidul fâșăie către rezervor, iar cifrele sunt apucate de streche pe cadranul indicator, șepcuță îmi spune că pompa de alături, unde trăsesem la început, e defectă, are niște probleme cu cablurile. Și, sugerându-mi ceva mic-micuț între degetul mare și arătăror: „S-a ventilat ideea că le-ar fi ros un șoricel.”

Cocoșul din Anadolchioi

Discuții

Întotdeauna mi-a plăcut cântecul cocoșilor. Proaspăt, vesel, bogat, bombastic, dominant și, desigur, deșteptător. Sunt și excepții, cocoși răgușiți, scremuți, pițigăiați, timorați, dar și ei au farmecul lor. Mama îmi povestește că în prima copilărie obișnuiam să imit, foarte des, postura și cutcurigul șefului ogrăzii noastre. M-au lecuit o tuse măgărească zdravănă și un sejur prelungit într-un spital din Târgoviște. Slavă Domnului, am cu ce mă delecta încă și acum, sorbindu-mi prima cafea, aud zilnic „cum cântă-n soare, peste tot, cocoșii”, e plin cartierul meu de orătănii. (Ba, fiindcă ne place și carnea de pasăre, soția pune din când în când pe masă planul cumpărării unei duzini de pui și creșterea lor într-un colț de grădină, „să avem și noi ouă bune și carne gustoasă”. Să avem, să avem, asta da, vreau, dar cine, când și cum are grijă de ele, mă fac eu chinez.)

Par de când lumea, însă cântatul cocoșilor și carnea de găină ne însoțesc de puțină vreme. Rar găseai în Constanța de dinainte de 1900 o masă cu friptură de pui, iar dacă o găseai era la un restaurant scump ori în sufrageria pregătită pentru o sărbătoare a unui bogătan. Vita, porcul și peștele erau sursele de proteine ale constănțenilor de atunci, ale constănțenilor avuți, bineînțeles. Dar carnea de pui era delicioasă și unii au văzut ocazia.

În toamna lui 1896, două găini frumușele și un cocoș arătos făceau o lungă călătorie cu vaporul. Din China la Anadolchioi, trei luni bătute pe muchie. Zburătoarele fuseseră comandate de domnul Carol Friedmann pentru ferma sa de păsări, amenajată de puțină vreme, pe marea moșie a primarului Mihail Koiciu, de la marginea Constanței. De ce un așa efort, nu putea afla omul niște galinacee prin zona Mării Negre? (Să mai spunem și că zburătoarele au costat impresionanta sumă de 1150 lei, mai mult decât un lot de 1000 metri pătrați în noul cartier al orașului.) Pentru că găinile din rasa respectivă, Langshan, erau extrem de apreciate în epocă: sunt robuste (cocoșii pot ajunge la 5 kg), fac ouă mari, de culoare galben-maronie, au carnea albă. În plus sunt docile, prietenoase, tăcute, deci ușor de crescut. Nu știm cum se vor fi aclimatizat la ferma evreului nostru, întrucât au și un călcâi al lui Ahile: nu prea suportă frigul. E probabil să fi fost folosite la încrucișări și mă-ntreb dacă nu cumva cavalerul pintenat al vecinului dinspre miazănoapte, care cântă plin de încredere, până târziu după ora răsăritului, e urmașul cocoșului din Anadolchioi.