Primar

Radu Mazăre: ”În Constanţa, cincizeci de mii de bătrâni primesc la două luni tot [subl. mea, I.A.] ce au nevoie, adică un pui, zahăr, făină”.

Sunt tentat să spun că binele public e redus de primarul nostru la dimensiunile bolului alimentar, dar ce comentariu mai e posibil în siajul inepţiei împărţirii unui pui la mesele unei persoane, timp de două luni? Deseori, gesturile abisale ale politicienilor aruncă în derizoriu orice altă atitudine a lor. Tatonând onest afirmaţia dlui Mazăre, mă simt în postura grotescă a unuia care caută, tacticos, pulsul unei mumii precolumbiene.

Poluare

Fiul meu scrie un referat despre poluarea marină. (E clasa a 5-a şi posedat de patima de a face lucrurile în litera cererii profesorilor.) Îi vorbesc de câteva accidente soldate cu deversări catastrofale de ţiţei: Deepwater Horizon, Prestige, Exxon Valdez. Găseşte pe net poze cu efectele poluării asupra mediului marin. E oripilat. Îmi arată o fotografie cu o lebădă năclăită de catran, cu aripile lungi atârnându-i nefiresc pe lângă corp, precum mânecile paltoanelor la ciungi. Îl simt apoi uimit de o poză cu trupul descărnat, parcă mumificat, al unui albatros pe o plajă. Printre fulgi şi oscioare, acolo unde fuseseră viscerele păsării, se văd clar bucăţi de plastic, câteva dopuri colorate de sticlă şi o brichetă de unică folosinţă. „De ce fac oamenii asta?”, mă întreabă. „Fiindcă sunt proşti şi indolenţi şi răi şi prea umflaţi ca să bage de seamă că mai e cineva prin preajmă”, îi răspund într-un târziu. „Adică suntem, fiindcă …

Prin 1992-1993 eram boss pe un torpilor, un vapor doar niţeluş mai mare decât un şotron, dar foarte aprig. La puterea maximă a celor trei motoare îşi ridica prova din apă, ca un armăsar pieptul musculos în cabraj. În cea mai mare parte a timpului însă, vedeta stătea cuminte, imobilizată în decubit la cheu, undeva pe ţărmul estic al lacului Mangalia. La stânga şi la dreapta lui „Sfarmă-piatră” al meu – sumedenie de nave militare şi comerciale.

Pe atunci, marinarii români nu se sinchiseau de poluarea apei mării. Aproape tot ceea ce nu mai era trebuincios pe navă se arunca, fără fasoane, peste bord. Şi nu doar când nava era în largul albastru, ci chiar când se odihnea în port. Marea şi lacul Mangalia – de fapt golf după ce i-a fost dragat perisipul şi a fost deschis navigaţiei, prin anii 1970 (?) – erau la dispoziţia noastră. Noi, marinarii, eram sultanii locului.

Când vântul bătea insistent dintr-o anumită direcţie, toate resturile plutitoare ale lacului Mangalia, lepădate de pe punţile atâtor vapoare, se adunau în vecinătatea navei mele, formând, pe zeci de metri pătraţi, un soi de aspic infernal din motorină, uleiuri şi hâlbe de bucătărie, împănat cu pungi, pet-uri şi gunoaie de tot felul. Un mucus întunecat cu irizaţii incandescente de chihlimbar, care mângâia libidinos tabla babordului torpilorului. Lumea nu dădea o ceapă degerată pe acest ochi al infernului, iar în ziua următoare vântul şi curenţii îl mutau în alt colţ al lacului.”

Zbateri

Călătorie cu autocarul în Capitală. Un pic după Feteşti facem un binevenit popas lângă autostradă. Doi câini lihniţi şi un vânt surescitat îmi ţin companie, primii adulmecându-mi sandvişurile, cel din urmă poftind la ambalaje. Căţeii primesc câte ceva, vântul nu. Nu-mi bat însă capul, fură el destul de la alţii. În punctul în care îşi reia paralela cu şoseaua, după ce a ocolit popasul, gardul din sârmă galvanizată care protejează autostrada face un unghi obtuz. Într-acolo grăbeşte suflarea acvilonului ambalajele multicolore smulse din mâini mai puţin grijulii. Prinse în năvodul metalic, puzderie de hârtii şi pungi soioase se zvârcolesc îndârjite, ca un stol de făpturi funeste.

Cărţile din garaj

Un amic şi-a cumpărat, at last, un garaj. Construit din cărămidă, îngust şi alungit, cu panta acoperişului ciudat de abruptă, pare intrarea într-un beci. Foştii proprietari, doi bătrâni pensionari, îşi vânduseră mai demult autovehiculul, dar păstraseră garajul, metamorfozat în cămară şi magazie. Acum, se mutau din oraş şi renunţau la el, contra unei sume care face dovada unor frumoase calităţi de neguţători. În suma respectivă a intrat însă şi conţinutul garajului, „lucruri foarte utile unui om gospodar”, zic neclintiţi foştii proprietari, „bohâlţuri”, zice amărât amicul meu: scule, cutii cu şuruburi, cuie şi piuliţe, borcane cu vaselină, chei auto, unelte de grădină, scaune pliabile de pescar, scaune din lemn fără spătar, arzător (ruginit) pentru porcul de Crăciun, robineţi, uşă de Trabant (cu geam), pneuri de biclicletă, bibelouri (ciobite), tablou mare cu promoţia 197… a Liceului „Mircea” (sic!), sticle pântecoase cu lichide suspecte, butoi din plastic (cu damf de varză), scară debilă din lemn, colăcei de sfoară (agăţaţi), undiţe, pantofi (retro), cizme de cauciuc şi multe, multe alte… lucruri utile unui om gospodar.

Pe unul dintre pereţii laterali ai garajului se află două poliţe lungi cu cărţi şi ele reprezintă motivul pentru care mă aflu în garajul cu iz de hrubă. Prietenul meu a vrut să arunce cărţile, dar ceva l-a oprit şi mi-a cedat/ impus dreptul de proprietate asupra lor: „Fă ce vrei cu ele, da’ ia-le!”

Sunt cărţi de buzunar, achiziţionare de-a lungul unei perioade destul de mari, cam de prin anii 1960, până spre sfârşitul secolului. Alături de literatură sunt dicţionare durdulii, un set bine dimensionat de broşuri din seria „Ştiinţa pentru toţi”, monografii de scriitori, texte comentate pentru elevi şi mai multe cărticele cu sfaturi practice, pe a căror primă pagină citesc motoul triptic al colecţiei: ”Practic! Instructiv! Educativ!”. Cât despre literatură, predomină romanele colecţiei BPT a Editurii Minerva, dar văd şi prozele seriilor editoriale „Aventura”, „Globus” şi „Cartea de vacanţă”, foarte prizate pe vremuri. Extrag şi câteva cărţi din vechea „Bibliotecă pentru toţi” a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, cu tranşe colorate şi portretul autorului pe verso-ul paginii de gardă. Alături de volumele seriei „Arcade”, găsesc cărţi din „Biblioteca şcolarului”, iar în capătul unui raft descopăr volumele liliputane, bilingve, din seria „Bufniţa” a Editurii Paralela 45. Rar dau de câte o însemnare repezită pe pagina de titlu, semn că achiziţionarea cărţilor era un lucru obişnuit.

Câteva cărţi sunt stricate de ciuperci, însă starea celor mai multe este nesperat de bună. Cu multă grijă împart volumele în două categorii: bolnave şi bine-mersi. Cu părere de rău, cele din prima categorie (două teancuri potrivite) iau drumul tomberonului din apropiere. Pentru şirul cărţilor sănătoase, construiesc in faţa garajului, la mică distanţă de trotuar, o tejghea lungă şi scundă, din scaunele de pescar şi câteva scânduri rufoase. Scot apoi la aer şi cele trei scaune din lemn. Probez atent soliditatea fiecăruia şi aleg unul dintre ele, răsfoind tacticos, picior peste picior, „Umorul la domiciliu” al lui Ion Băieşu.

E sâmbătă, aproape miezul zilei, aerul proaspăt, soarele blând, Băieşu savuros. Vântul aduce mireasma dulce a unor tufişuri de floarea-miresei. Locul e destul de retras, aşa că îmi permit un dram de familiaritate cu trecătorii: tuturor le zâmbesc şi le dau bineţe. Când ajung la pagina 20 a „Umorului”, am primul curios vădit, un domn cu un miţos prietenos în lesă:

– Le vindeţi?

– Nu, le ofer. Sau, dacă aveţi timp, poftiţi să citiţi alături.

Merge! Bărbatul alege două cărţi şi îşi continuă plimbarea, şuşotind cu câinele lui. Încet-încet cărţile se împrăştie prin cartier ca nişte puradei luaţi la joacă de prietenii lor mai mari.

Spre seară, „cu maţele în liturghie”, rămân cu cateva BPT-uri şi „Arcade” (în special poezii). Ce-i de făcut? Din două coli A4 tai fâşii lunguţe pe care scriu cât pot de elegant: „Mic dar din partea Asociaţiei Şoriceii de bibliotecă Constanţa”, apoi le aşez cu grijă, ca semne de carte, între paginile tipăriturilor încă orfane. Cu  cărţile în geantă o iau la picior pe la uşile scărilor de bloc. După un periplu destul de îndelungat, găsesc o uşă descuiată, intru în răcoarea cu miros de prăjeală a clădirii şi împing pe rând cărţile în cutiile poştale.

Uniformă militară

S-au cam dus timpurile descrise de Howard W. Campbell Jr.: „în decursul istoriei absolut toate armatele, indiferent dacă au fost sau nu prospere, au încercat să-şi echipeze până şi cei mai de rând soldaţi în aşa fel încât să apară în ochii lor şi ai celorlalţi într-o postură impozantă de experţi stilaţi în ale băuturii, în arta împerecherii, în jafuri şi omoruri fulgerătoare”.

Deunăzi, am dat nas în nas, pe stradă, cu un fost coleg din studenţie, acum ofiţer superior în Marina Militară. Am fost extrem de surprins să constat ce serbezi sunt straiele comandorilor români. Mai întâi design-ul simplist: pantalonii ca pantalonii, cămaşa albă, cravata ordinară, închisă la culoare şi fără ac, vestonul negru à la funèbre, larg şi drept, cu umerii căzuţi, cusut la un rând, cu nasturi mici, din plastic. Apoi, materialul, ceva gen pânza Muncitorul de pe vremuri, parcă mocirlită în funingine, de calitate cel puţin îndoielnică, de vreme ce buzunarele cu clapă ale sacoului amicului meu erau umflate şi uşor lăsate. Nu e vorba de costumul de paradă, dar e totuşi uniformă de ştab. Care uniformă, dacă n-ar fi ceaprazurile de pe mâneci, ar trece fără probleme drept haine de portar.

Un preot

Slujbă minunată la Biserica Greacă “Schimbarea la Faţă”, în ziua Sfântului Gheorghe. La liturghie participă şi preotul Gheorghe Frangu, cel care a condus mulţi ani parohia. (Ne-a cununat pe mine şi pe soţia mea şi ne-a îndrumat în nenumărate rânduri.) E trecut de 70 de ani. Glasul îi e fragil şi uşor poticnit, mersul chinuit, semnul crucii tremurat. Dar privirea caldă şi senină mistuie suferinţa fizică.

În finalul predicii sale, preotul Preda (tot Gheorghe) îi urează la mulţi ani şi îl omagiază însufleţit: „în urmă cu treizeci de ani biserica noastră şi sinagoga sefardă din josul străzii erau în aceeaşi situaţie: deteriorate, cu pereţii găunoşiţi şi acoperişul stricat, practic în pericol de prăbuşire. Acum, templul evreilor este doar în cărţile de istorie a oraşului nostru, locul fostei construcţii roşiatice cu arcade şi rozete frumoase e un maidan cu caroserii ruginite de maşini. Dar biserica noastră e în picioare, vie, plină de credincioşi şi slujitori ai lui Dumnezeu, plină de icoane şi miros de tămâie, de slujbe, de rugăciuni şi, poate, de revelaţii. Este meritul preotului Frangu, pe care îl cunoaştem cu toţii, pentru acest lucru. În vremuri nepotrivite credinţei şi cu conducători de stat care aşteptau prăbuşirea bisericii, el şi-a dorit şi a ştiut cum să procedeze pentru ca acest sfânt lăcaş să supravieţuiască. În adevăr a luptat pentru asta. Evident, nu singur, ci alături de dumneavoastră, enoriaşii noştri, şi cu ajutorul Bunului Dumnezeu.”