În care scap de fierul vechi

O țigăncușă mă strigă la poartă și mă-ntreabă dacă n-am cumva niște fierătaie de care vreau să scap. Ba bine că nu! Convenim însă să revină, am nevoie de un răgaz să scotocesc după ele, așa că stabilim o zi și chiar o oră anume. „Vin, domnu’, exact când ziceți!” îmi promite serioasă. Nu apare la întâlnirea programată, ci vreo două săptămâni mai târziu, într-o dimineață, foarte devreme, când toți ai mei, inclusiv eu (în concediu fiind), dormeam duși. Cu ferestrele deschise, desigur. Vocea pirandei, proaspătă și luminoasă ca o coasă bine ascuțită, subliniată de gama ordonată a unei țevi ce încearcă să ia vopseaua de pe zăbrelele din fier forjat ale porții noastre, ne ridică repejor din așternuturi, către curații zori de zi. And I think to myself, what a wonderful day! Femeia nu vine singură, ci împreună cu un puradel slab și murdar, dar foarte voios (responsabil de fondul muzical) și, dacă mă uit bine, un altul în burtă, e gravidă.

E încântată de cele ce-i ofer, un calorifer scos din uz, cercurile vechilor butoaie de vin ale socrului meu, o chiuvetă grea de fontă, o troacă de porci încă și mai grea, un cazan ruginit, niște tigăi și oale care și-au trăit traiul. Nu refuză nimic, aducem totul în stradă lângă mijlocul ei de transport: un cărucior de copil. E pedantă, calculată, vânjoasă, în ciuda aparențelor, experimentată, într-un sfert de ceas construiește pe trăsurică o pagodă de strâmbături metalice, o foarte interesantă instalație artistică, probabil deloc inoportună în rondurile parcurilor constănțene. Și copilul? Îl așază într-un ham simplu făcut dintr-o eșarfă decolorată și îl saltă cu o mișcare scurtă pe umeri, cu fața spre înapoi, îl lasă să-i alunece pe spate, ca un rucsac. Mă roagă să-l apăs bine, în timp ce ea își leagă strâns eșarfa pe piept. Mă uit după ei o vreme, ea adusă în față, împingând cu băgare de seamă gabarit-depășitul, iar prichindelul, lipit de cocoașa ei, salutându-mă cu ambele mânuțe în care ține ceva, niște farfurii, bolurile de inox pe care le-am cumpărat recent pentru nou veniții noștri pui de mâță.

Au venit dinozaurii

– Caută ceva? m-a întrebat o asiatică foarte tânără la magazinul cu mărunțișuri chinezești din Piața Unirii. Toată fața îi zâmbea, ochii, gura, chiar și nasul mic, cârn.

– Da, caută, m-am pomenit, fără să vreau, dar și fără maliție, în româna ei nițel cântată. Niște jucării, niște figurine dinozauri, musai din plastic tare.

– Nu are acum, dar poate aduce, a zis ea. Mi-a făcut semn să aștept și a dispărut sub scară, în spatele unor cutii de carton. O vreme am auzit un zgârmâit ca de șoricel. Când a revenit, mi-a așezat în față un soi de catalog, un dosar cu fotografii: animale preistorice pentru toate gusturile, stilizate desigur. Pe măsură ce alegeam, fata desena logogramele ce însoțeau ilustrațiile, cel mai probabil numere, într-un carnețel. Am bifat mai multe șopârle teribile decât plănuisem, cu gândul la bucuria amicului meu de 5 ani a cărui onomastică se apropia. Devenind serioasă, fata mi-a zis că dacă am încredere să îi las numărul de telefon mă poate anunța când ajung dinozaurii, „cam doi cinci zile”. „Macao, nu Wuhan”, a adăugat cu o formidabilă responsabilitate în glas. Am recitat numărul și i-am mulțumit.

Astăzi am primit un țâr de la o voce cuviincioasă, subțire și veselă, pe care-am recunoscut-o imediat:

– Au venit dinozaurii din China.