Patimă

Astă vară, pe când mă plimbam, serile, cu bicicleta prin cartier, mi-am făcut un dușman afurisit: un câine adult, din rasa boxer, care păzea o stupărie pe la capătul dinspre câmp al străzii Fântânele. Nu voiam să-i fur mierea, nici măcar nu coboram din șa, însă ceva îl deranja teribil, mirosul, scârțâitul Pegasului, poate mutra ori stilul meu oblomovian de a pedala. Cum mă detecta, se strecura printre ulucile gardului (o ruină) și se lansa întărâtat în urmărire. Abia scăpam de el, de obicei dincolo de Meșterul Manole. Aproape că-mi dădeam duhul de efort. Prima oară am crezut că-i un mic puseu de teritorialitate și n-am sprintat, cât pe ce să mă răstoarne, am fost nevoit să-l pleznesc zdravăn cu pompa peste botul și așa turtit. De vreo două-trei ori l-am urmărit de departe. Nu doar că nu făcea la fel cu toți trecătorii, bicicliști, patinatori sau pietoni, dar nu făcea cu  nimeni, eu eram singurul pe care ținea morțiș să-l mursece. N-a avut parte. În sfârșit, a trecut sezonul tururilor cicliste în Kilometrul 5 și-am uitat de colțos.

De curând l-am întâlnit din nou. Slăbit, murdar, hămușit, cu ochi de milog. Nu mai era zmeul zmeilor. Nu știu dacă m-a recunoscut, oricum nu s-a dat la mine. Stătea pe fund, unde credeți?, chiar în dreptul casei mele. Am încercat să-l alung, a făcut anevoie câțiva pași și s-a oprit, nu de parc-ar fi fost bolnav, ci ca și cum n-ar fi vrut să plece. Într-un târziu am înțeles ce-l ținea locului. În curtea de lângă noi își fac veacul patru câini lupi, dintre care trei femele. Trei cățele mari și frumușele, intrate în călduri. La ele a venit vechea mea cunoștință canină. Cum gardul de la stradă al vecinului (asamblat din plăci prefabricate de beton) e înalt și impenetrabil, boxerul are contact vizual cu lupoaicele din poarta mea (poarta e o împletitură din fier forjat, iar între proprietățile noastre e un zăplaz de  scânduri orizontale, depărtate, așa-numitul gard de fermă). Uneori, copleșit de patimă, cotârcitorul își bagă capul pătrat printre gratiile metalice și rămâne o vreme spânzurat. E și acum în stradă, cerându-mi ajutorul cu un schelălăit slab. Pofta-n cui!

Geamuri

Sinagoga evreilor romanioți și sefarzi din Constanța, într-un album de schițe semnate de arhitectul Dan Corneliu (Constanța anilor 1980, Ex Ponto, 2015). Ici și acolo pe ferestrele fațadei descopăr tușe întunecate, de diferite mărimi. Fiind un desen în doar două culori, roșu și negru, pe hârtie albă, mă gândesc că e soluția artistului pentru reprezentarea reflexiilor luminii într-o după-amiază senină. Apoi îmi dau seama că mă înșel. Pistruii nu sunt jocuri ale razelor soarelui, ci ochiuri de geam sparte, goluri deschise către bezna navei. La începutul anilor ‘80, maiestuosul templu, rănit de cutremure și războaie, fusese părăsit de rabin, iar ferestrele lui minunate, cele ogivale de la parter, dar și cele rotunde și lansetele de la etaj erau la mila praștiilor ciutanilor din vechea mahala. La mijlocul decadei era demolat.

Tema de vacanță

Prima vacanță ca student a fiului meu și prima temă de vacanță. Nu probleme de fizica atomului, nu integrale euleriene, nici calculul rotației factorilor de producție sau obiceiul ploconului la români, ci fotografia de peisaj cu compoziție minimalistă, clic-clic, de făcut câteva. Își agață aparatul de gât și iese la „vânătoare”, mai întâi pe miriștea de la marginea cartierului (renunță repede, fiindcă, zice el, „e semănată cu scutece și pungi”), apoi la plaja Trei papuci și în cele din urmă în valea de sub Muzeul Marinei și Liceul Traian. „Prada” e bogată, însă calitatea nu-l satisface. Mă bate nițel la cap, iar a treia zi ne îmbarcăm pentru capul Tuzla.

Parcăm la capătul de miazăzi al stațiunii Eforie Sud, lângă vila Almar-Claudian, spectaculoasă încă și ruinată. O luăm spre farul centenar, eu ținând drumul de pământ de pe buza falezei înalte, el abătându-se, când intrând adânc în grâul răsărit, când coborând pe plaja îngustă. Se lungește pe burtă la marginea micului port de pescari, se lipește de malul vertical, dezvelit de-o surpătură recentă, se suie pe cazematele înghițite pe jumătate de nisip și valuri, traversează o șatră al cărei singur ocupant vizibil e un cal sur, pășește cu grijă pe scândurile unei platforme ce trebuie să fi făcut cândva bucuria unor serbări ale mării. Un pescar ce-și deretică barca îi pozează pentru câteva cadre. Câțiva câini îl latră ezitant și-l urmăresc o vreme. Vrând să se apropie de niște rațe negre, se afundă până aproape de genunchi în covorul de alge, ascuns sub spărturi de scoici. Farul e la o aruncătură de băț, însă lumina a scăzut foarte mult, aproape înecată în cerneala nopții. Ne întoarcem. Umăr lângă umăr, pe același drum cu urme adânci de tractoare, ce fusese proiectat cândva să devină bulevard de promenadă și să poarte numele fondatorului orașului.

– Mulțumit?

– Cât de cât.