Decor

Navigând pe site-ul „The New York Times”, dau de o ştire din 2009, după care preşedintele Barack Obama, proaspăt instalat la Casa Albă, a făcut împreună cu soţia o vizită neanunţată la o şcoală din Washington. După ce au strâns mânuţe şi au răspuns la întrebări, cei doi au citit copiilor, în biblioteca şcolii, „The moon over star”, o carte despre alunizarea lui Neil Armstrong.

Vizita lui Obama la bibliotecă îmi aduce aminte de o însemnare mai veche a lui George Călinescu, publicată ca notă de subsol la articolul „Ziarul şi revista în lupta pentru cultură” („România literară”, 5 noiembrie 1932): „Omul de stat e cel dintâi obligat la o politică culturală, şi-aceasta se face prin demonstraţiuni. Vedem pe înalţii dregători încurajând câinii, caii, match-urile de fotbal şi ajutând snobismul monden cu prezenţa lor. Dar aş vrea să citesc în prima pagină a gazetelor ştiri de felul acesta: D-l ministru al Instrucţiunii (ministrul educaţiei, am spune noi azi, n.m.) a vizitat ieri librăria X şi a cumpărat următoarele cărţi româneşti. Mâine primul ministru şi ministrul Instrucţiunii vor citi timp de o oră, la Academia Română, ultimele reviste româneşti.”

N-aş paria că dorinţa lui Călinescu a fost împlinită în interbelic. Dar astăzi? În America se poate, însă un ministru român, fie el şi al educaţiei ori al culturii, care să împrumute o carte de la bibliotecă sau să citească măcar câteva pagini în sala de lectură a unei biblioteci e ceva nemaiauzit. Guvernanţii noştri sunt preocupaţi de desfiinţarea bibliotecilor, nu de folosirea serviciilor lor. Iar asta e valabil şi pentru pitarii şi serdarii din provincie, inclusiv, evident, cei din judeţul nostru. Recunosc, uneori şi ei trec pragul bibliotecii publice, însă doar ca să-şi ofere un decor mai „năstruşnic” obrazului pudrat, centrat de camerele de televiziune.

Cocoşul de munte

O prietenă îmi face cadou un ceas de masă, împlinindu-mi astfel o dorinţă mai veche. E un Slava cu balansier, cadran luminos şi sonerie puternică, numai bună să trezească o casă de somnoroşi ca a noastră. A aparţinut uneia dintre bunicile amicei mele şi aflu că doamna, o foarte bună şi foarte pedantă profesoară de limba franceză, l-a folosit cu predilecţie la lecţiile particulare pe care le dădea. Nu pentru a-şi teroriza învăţăceii cu ghilotina limitelor, ci fiindcă îşi desfăcea temele în părţi, subpuncte, etape, fiecare cu tempoul şi răstimpul ei, la care ţinea cu tot dinadinsul.

După primele dimineţi în care clopoţelul lui ne-a băgat în sperieţi, pentru a-l stăpâni, i-am pus un nume zavragiului. E împrumutat dintr-o frumoasă nuvelă a lui Michel Tournier, atestându-i astfel vechea legătură franceză: „Le Coq de bruyère”.

Copii

De câţiva ani, în preajma sărbătorilor de iarnă, pregătim câteva sacoşe cu alimente şi haine (cele mai multe purtate, dar nu degradate) şi aşteptăm vizita unei cunoştinţe, o tânără frumuşică şi „cu mult bun simţ” (caracterizarea aparţine soţiei, care a avut-o ca pacientă pe când era doar o fetiţă). Boala gravă a soţului, nenorocul şi alte fatalităţi au făcut ca familia tinerei să decadă într-o sărăcie greu de închipuit: locuiesc într-o casă veche, cu două camere joase (numai una e încălzită), fără lumină electrică şi fără alţi bani decât alocaţiile copiilor şi plata primită pentru dereticatul ocazional, la cerere, prin câteva gospodării.

Femeia vine neanunţată, de obicei cu o zi, două înainte de Crăciun, mereu veselă, purtând în braţe un copil de ţâţă – ultimul prichindel sosit în familie. Din câte îmi amintesc, de fiecare dată copilul a fost altul şi nu altminteri s-a întâmplat în decembrie trecut: un băiat durduliu, liniştit, cu ochi căprui, ne-a zâmbit din zăpada scutecelor.

Un copil pe an, prin urmare! Nu am făcut impoliteţea de a ataca subiectul, însă tânăra ne-a citit probabil nedumerirea pe feţe şi, cu mâinile împreunate pe cana de cafea fierbinte, ne-a mărturisit că soţul ei, aproape ţintuit la pat, e cel care ţine mult să aibă casa plină de copii. Băieţelul cu privire vioaie e al cincilea copil şi, cu siguranţă, ultimul: detenta bolii bărbatului e implacabilă.

Steaua sus răsare

„Dar voi nici nu sunteţi botezaţi”, îi dojenesc moale pe cei trei ţigănuşi, intraţi zor-nevoie în curte, în seara din ajunul Crăciunului, însoţiţi de o improvizaţie de percuţie. Doi dintre ei par de 10-11 ani, dar al treilea, pierdut într-un palton larg, nu e mai mare de 8. „Ştiţi măcar cine este Iisus Cristos?”

„Asta noi nu ştim, nenea, răspunde cel care ţine steaua. Dar ştim să cântăm”. (Steaua puradeilor e lătăreaţă, are colţuri multe şi neregulate şi e confecţionată din placaj acoperit cu tăieturi dintr-o revistă, cel mai probabil din paginile de modă.) „Şi ştim şi vorbele la cântec, nu ca Cocoş, care doar blămăie, zice toboşarul. Adică el le ştie”,  adaugă mai domol, arătând spre cel mic.

Copleşiţi de-aşa convingere lăsăm treburile şi ascultăm: toba e aprigă, vocile aprinse, cântarea doar uşor distonantă, versurile ca la carte.