Arhive pe etichete: jocuri

Loc de joacă

Discuție

Copiii văd împrejurimile ca locuri de joacă. Ce pitită am putea face printre copacii de acolo! Ce fotbal pe cinste am juca dincoace! Ce coci ar merge pe maidanul ăsta! Haideți, aici desenăm un picioruș! Cam așa arată geografia copilăriei și nu mă mir să aflu că și pavilionul din fața clădirii cazinoului e înscris în ea cu un subcapitol. Azi îl știm ca acvariu întunecos, dar a fost construit, de către baronul francez Edgard de Marçay (care obținuse concesiunea noului Cazino Municipal), ca restaurant popular.

După inaugurarea cu pompă din iulie 1912, pe acoperișul plat al restaurantului, construit din beton armat, cânta o mare fanfară militară. Când muzicanții își strângeau alămurile (programul era bine stabilit și destul de scurt) și primeau cadența spre cazarmă, puștii din partea locului luau în stăpânire terasa. Toți dădeau chiote că s-au întâlnit, îndată începea joaca. Mingile lor colorate țopăiau pe ciment și, vă puteți ușor închipui, nu de puține ori săreau peste parapet în capul mușteriilor de la mesele de jos. Dezastru! Tufleau pălării, stricau frizurile Rudolf Valentino și delicatele onduleuri Marcel, vărsau halbe și farfurii cu măsline. În 1925, când s-a pus problema renovării pavilionului, mulți au sperat că se va ridica o balustradă înaltă care să oprească „proiectilele” de cauciuc. Lucrul nu s-a întâmplat și bombănelile au continuat. Azi jocurile sunt uitate, platforma e îngrădită, iar o pancartă mare ne informează că e în pericol de prăbușire.

[Fotografie din colecțiile Bibliotecii Județene Constanța]

Frunză

Discuție

Cer voie băiatului meu să fac câteva ture cu Pegas-ul lui prin cartier. Consimte, dar insistă să-i promit că nu-i mai julesc, ca-n alte dăţi, pedalele (fiind un căluţ cam mic, la curbe – şi viteze mai mari – îi cam frec tălpicile de asfalt).

E duminică, trecut de prânz şi soare. Puzderie de avioane au întins un năvod cu fire albe, scămoşate pe cerul sclipitor. Vântul plimbă nehotărât frunzele nucilor, ca un măturător cherchelit. Oraşul bombăne dincolo de garduri, dar străzile sunt aproape pustii. Vânzătoarea de la alimentara lui Canea şi-a scos un scaun la soare şi rupe dintr-un covrig, o tătăroaică minionă îşi plimbă bebeluşul cu căruciorul, doi bărbaţi descarcă ustensile de pescuit şi sacoşe mari din portbagajul unei Dacii 1300, ea însăşi părând pescuită de pe fundul canalului Dunăre – Marea Neagră. Câţiva câini picotesc ambetaţi, complet nepăsători la clopoţelul meu.

Pe Fântânele găsesc totuşi o adunare mărişoară: copii care aleargă, ţopăie, se jumulesc şi se îmbrâncesc cu îndârjire pe pavajul crăpat, între nişte linii groase, trasate cu cretă albă. Ca unul care credea că a jucat în copilărie tot ce se juca la sud de Carpaţi sunt intrigat: şotron nu, lapte gros nu, baba oarba nu, ţurca nu, ursu’ doarme şi visează nu, raţele şi vânătorii nu, leapşa nu, bâza nu, călcata nu, ţară, ţară, vrem ostaşi nu, porcii râd nu, ursu-n bârlog nu, capra nu, furatul pământului nu.

O fetiţă care stă bosumflată pe bordură îmi spune că-i jocul „frunză”. Îşi tamponează c-o bucată de cretă un genunchi zdrelit, dar asta nu-i nimic, a ieşit din joc, „împinsă, pe-o neatenţie, din Găluşca moartă”, asta o doare rău. Încearcă să-mi explice ce-i cu frunza. Se uită la mine şi se opreşte brusc: „Măi omule, tu nu înţelegi nimic, aşa-i? Poate dacă ai juca…”