Cer voie băiatului meu să fac câteva ture cu Pegas-ul lui prin cartier. Consimte, dar insistă să-i promit că nu-i mai julesc, ca-n alte dăţi, pedalele (fiind un căluţ cam mic, la curbe – şi viteze mai mari – îi cam frec tălpicile de asfalt).
E duminică, trecut de prânz şi soare. Puzderie de avioane au întins un năvod cu fire albe, scămoşate pe cerul sclipitor. Vântul plimbă nehotărât frunzele nucilor, ca un măturător cherchelit. Oraşul bombăne dincolo de garduri, dar străzile sunt aproape pustii. Vânzătoarea de la alimentara lui Canea şi-a scos un scaun la soare şi rupe dintr-un covrig, o tătăroaică minionă îşi plimbă bebeluşul cu căruciorul, doi bărbaţi descarcă ustensile de pescuit şi sacoşe mari din portbagajul unei Dacii 1300, ea însăşi părând pescuită de pe fundul canalului Dunăre – Marea Neagră. Câţiva câini picotesc ambetaţi, complet nepăsători la clopoţelul meu.
Pe Fântânele găsesc totuşi o adunare mărişoară: copii care aleargă, ţopăie, se jumulesc şi se îmbrâncesc cu îndârjire pe pavajul crăpat, între nişte linii groase, trasate cu cretă albă. Ca unul care credea că a jucat în copilărie tot ce se juca la sud de Carpaţi sunt intrigat: şotron nu, lapte gros nu, baba oarba nu, ţurca nu, ursu’ doarme şi visează nu, raţele şi vânătorii nu, leapşa nu, bâza nu, călcata nu, ţară, ţară, vrem ostaşi nu, porcii râd nu, ursu-n bârlog nu, capra nu, furatul pământului nu.
O fetiţă care stă bosumflată pe bordură îmi spune că-i jocul „frunză”. Îşi tamponează c-o bucată de cretă un genunchi zdrelit, dar asta nu-i nimic, a ieşit din joc, „împinsă, pe-o neatenţie, din Găluşca moartă”, asta o doare rău. Încearcă să-mi explice ce-i cu „frunza”. Se uită la mine şi se opreşte brusc: „Măi omule, tu nu înţelegi nimic, aşa-i? Poate dacă ai juca…”
Blogul lui Alexe 