Arhive pe etichete: carti

Sufletul şi hoinăreala cărţilor

Discuție

carte-cu-cap-si-picior„Trăind ani de zile printre cărţi, m-am convins de faptul că, pe lângă soartă, cărţile au şi suflet”,  scrie dl Nicolae Manolescu în volumul „Lectura pe înţelesul tuturor”. Cine „construieşte” sufletul unei cărţi? Aflăm tot acolo. Nu conţinutul, ci relaţia tumultoasă cu fiecare dintre cititorii ei, însemnările şi sublinierile, îndoiturile şi sfâşieturile, ştersăturile, amprentele unsuroase, pistruii umezelii, micile încreţituri lămase pe file de lacrimile uscate şi celelalte semne ale citirii cărţii sunt „expresia sufletului ei imaterial”.

(De-aici reiese că o carte necitită e o carte neînsufleţită – „cât de fără suflet mi se par cărţile virgine!”, notează mâhnit dl Manolescu – dar şi că, asta da minune!, atunci când citeşti primul o carte o animi, o aduci la viaţă, îi dai suflet – cu siguranţă din sufletul tău.)

„Anii, suferinţa, stângăcia cititorilor” fac ca unele cărţi să fie supuse şi altele revoltate, unele prietenoase, altele răutăcioase, unele jucăuşe, înclinate spre pitulare continuă, altele viclene, unele sfioase, iar altele îndrăzneţe, „care ţi se vâră în mână”, nerăbdătoare să fie citite, susţine, cu exemple, marele critic literar.

Am constatat şi eu de multe ori asta, atât în biblioteca publică în care lucrez, cât şi (în special) în cea personală, dar nu m-am mirat absolut deloc. Fiindcă ştiu că pe lângă coperte, pagini, cotor, tranşe şi eventualele tresuri, anatomia oricărei cărţi cuprinde şi organele conştiinţei şi locomoţiei: capul (partea superioară a cotorului) şi piciorul (partea inferioară a cotorului). Şi nu cred să greşesc când spun că o carte (având un singur picior), atunci când vrea s-o ia din loc, se… târăşte. Cam ca un melc de grădină: lent, stăruitor, neauzit.

Donaţie

Standard

O doamnă impetuoasă îşi donează colecţia de romane de dragoste bibliotecii noastre: cinci pachete legate meşteşugit cu panglică roşie, peste 100 de volume, probabil spre 150, toate în stare bună, unele aproape noi. Printre autori, la o privire frugală pe cotoare, găsesc pe Mary Jo Putney, Sidney Sheldon, Ann Major, Barbara Cartland, Karen Robards, Linda Trent, dar şi D.H. Lawrence, Balzac („Adio”) şi Cella Serghi („Iubiri paralele”).

„De ce?”, nu mă pot abţine să o întreb.

„Plecăm în străinătate, ne stabilim în Germania şi cei cărora le-am vândut apartamentul nu le preţuiesc, voiau să le arunce la ghena de gunoi, iar eu nu pot să accept una ca asta. Cărţile astea înseamnă mult pentru mine, nu ştiu dacă m-au învăţat ceva, dar m-au emoţionat cum nu a făcut-o viaţa vreunui om în carne şi oase.”

Stăruie că îşi cedează romanele favorite ca şi cum şi-ar da copiii de suflet. După două zile vine după cărţi: le-a găsit o gazdă particulară, binevoitoare (în Eforie) cu care va ţine o legătură trainică.

Deltă

Standard

Un scriitor constănţean, pe care-l ştiam mai degrabă rezervat, îmi mărturiseşte că se va opri din scris după ce va publica a douăzeci şi cincea carte. Iar momentul nu-i deloc departe, a scos deja de sub presă, muşat şi zemuind de idei, al douăzeci şi patrulea volum.

„Dar de ce nu vă opriţi acum?”, mă încumet eu. „Sau de ce nu mergeţi dincolo de a douăşicinşpea carte? Poate o să găsiţi ceva cu totul deosebit de spus după ea. E important numărul cărţilor? Oare nu avea dreptate Cioran când cerea nu cărţi, ci câteva lucruri esenţiale de care să nu-ţi fie jenă la capătul vieţii?”

„Domnu’ Alexe”, zâmbeşte condeierul, înălţându-şi privirea la nivelul norilor, „se vede că nu m-ai citit. Presupui că e altceva decât esenţă în cărţile mele, aşa-i? Cele douăzeci şi cinci de volume sunt braţele prin care talentul meu se varsă în marea nemuririi. Dar, cu mai puţin de douăzeci şi cinci delta n-ar avea rotunjime, iar cu mai multe ar fi lăbărţată. Nu cere mai mult de douăzeci şi cinci, apucă-te şi citeşte-le pe astea! Iar după ce le citeşti, ia-le din nou de la început, citeşte şi reciteşte. Musai să începi cu…”

Nu mai rezist. În timp ce autorul îmi finisează competent programul de lectură pentru următoarele luni, bombăn o scuză şi mă uşchesc cu paşi mari.

Cărţile din garaj

Standard

Un amic şi-a cumpărat, at last, un garaj. Construit din cărămidă, îngust şi alungit, cu panta acoperişului ciudat de abruptă, pare intrarea într-un beci. Foştii proprietari, doi bătrâni pensionari, îşi vânduseră mai demult autovehiculul, dar păstraseră garajul, metamorfozat în cămară şi magazie. Acum, se mutau din oraş şi renunţau la el, contra unei sume care face dovada unor frumoase calităţi de neguţători. În suma respectivă a intrat însă şi conţinutul garajului, „lucruri foarte utile unui om gospodar”, zic neclintiţi foştii proprietari, „bohâlţuri”, zice amărât amicul meu: scule, cutii cu şuruburi, cuie şi piuliţe, borcane cu vaselină, chei auto, unelte de grădină, scaune pliabile de pescar, scaune din lemn fără spătar, arzător (ruginit) pentru porcul de Crăciun, robineţi, uşă de Trabant (cu geam), pneuri de biclicletă, bibelouri (ciobite), tablou mare cu promoţia 197… a Liceului „Mircea” (sic!), sticle pântecoase cu lichide suspecte, butoi din plastic (cu damf de varză), scară debilă din lemn, colăcei de sfoară (agăţaţi), undiţe, pantofi (retro), cizme de cauciuc şi multe, multe alte… lucruri utile unui om gospodar.

Pe unul dintre pereţii laterali ai garajului se află două poliţe lungi cu cărţi şi ele reprezintă motivul pentru care mă aflu în garajul cu iz de hrubă. Prietenul meu a vrut să arunce cărţile, dar ceva l-a oprit şi mi-a cedat/ impus dreptul de proprietate asupra lor: „Fă ce vrei cu ele, da’ ia-le!”

Sunt cărţi de buzunar, achiziţionare de-a lungul unei perioade destul de mari, cam de prin anii 1960, până spre sfârşitul secolului. Alături de literatură sunt dicţionare durdulii, un set bine dimensionat de broşuri din seria „Ştiinţa pentru toţi”, monografii de scriitori, texte comentate pentru elevi şi mai multe cărticele cu sfaturi practice, pe a căror primă pagină citesc motoul triptic al colecţiei: ”Practic! Instructiv! Educativ!”. Cât despre literatură, predomină romanele colecţiei BPT a Editurii Minerva, dar văd şi prozele seriilor editoriale „Aventura”, „Globus” şi „Cartea de vacanţă”, foarte prizate pe vremuri. Extrag şi câteva cărţi din vechea „Bibliotecă pentru toţi” a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, cu tranşe colorate şi portretul autorului pe verso-ul paginii de gardă. Alături de volumele seriei „Arcade”, găsesc cărţi din „Biblioteca şcolarului”, iar în capătul unui raft descopăr volumele liliputane, bilingve, din seria „Bufniţa” a Editurii Paralela 45. Rar dau de câte o însemnare repezită pe pagina de titlu, semn că achiziţionarea cărţilor era un lucru obişnuit.

Câteva cărţi sunt stricate de ciuperci, însă starea celor mai multe este nesperat de bună. Cu multă grijă împart volumele în două categorii: bolnave şi bine-mersi. Cu părere de rău, cele din prima categorie (două teancuri potrivite) iau drumul tomberonului din apropiere. Pentru şirul cărţilor sănătoase, construiesc in faţa garajului, la mică distanţă de trotuar, o tejghea lungă şi scundă, din scaunele de pescar şi câteva scânduri rufoase. Scot apoi la aer şi cele trei scaune din lemn. Probez atent soliditatea fiecăruia şi aleg unul dintre ele, răsfoind tacticos, picior peste picior, „Umorul la domiciliu” al lui Ion Băieşu.

E sâmbătă, aproape miezul zilei, aerul proaspăt, soarele blând, Băieşu savuros. Vântul aduce mireasma dulce a unor tufişuri de floarea-miresei. Locul e destul de retras, aşa că îmi permit un dram de familiaritate cu trecătorii: tuturor le zâmbesc şi le dau bineţe. Când ajung la pagina 20 a „Umorului”, am primul curios vădit, un domn cu un miţos prietenos în lesă:

– Le vindeţi?

– Nu, le ofer. Sau, dacă aveţi timp, poftiţi să citiţi alături.

Merge! Bărbatul alege două cărţi şi îşi continuă plimbarea, şuşotind cu câinele lui. Încet-încet cărţile se împrăştie prin cartier ca nişte puradei luaţi la joacă de prietenii lor mai mari.

Spre seară, „cu maţele în liturghie”, rămân cu cateva BPT-uri şi „Arcade” (în special poezii). Ce-i de făcut? Din două coli A4 tai fâşii lunguţe pe care scriu cât pot de elegant: „Mic dar din partea Asociaţiei Şoriceii de bibliotecă Constanţa”, apoi le aşez cu grijă, ca semne de carte, între paginile tipăriturilor încă orfane. Cu  cărţile în geantă o iau la picior pe la uşile scărilor de bloc. După un periplu destul de îndelungat, găsesc o uşă descuiată, intru în răcoarea cu miros de prăjeală a clădirii şi împing pe rând cărţile în cutiile poştale.