Cu un căţel

O aud înainte s-o văd: îşi cheamă câinele. E o băbuţă cu broboadă legată sub bărbie, ilic gros, papuci de casă şi ciorapi lucraţi la andrele. Mă-ntreabă de-un căţel aşa-şi-pe-dincolo, din nefericire nu l-am văzut. Locuieşte pe Muşcatelor, iar companionul ei „vine prin grădini, la o căţeluşă urâtă, cam pe-aici pe undeva”.

Cât ţocăn gheaţa din dreptul porţii, se întoarce cu căţelul la subsuoară. E un caniş negru, cu labele maronii şi privirea tristă. La gât are o zgardă verde cu bumbi metalici şi-un bănuţ cu numele: Tăciunel. Trotuarul înzăpezit e o probă straşnică, aşa că mă ofer să-i duc eu tăciunele până acasă. Îmi mulţumeşte, preferă să-l ţină ea (trupul ei se pare că-l linişteşte), însă dacă vreau s-o ajut pot să merg alături şi s-o las să se sprijine de braţul meu.

Înaintăm lent şi vorbim puţin. Hainele îi miros a izmă. Broboada e şi ea împletită manual, după modelul murelor. Dăm două colţuri de străzi, o conduc până la uşă, mă roagă să aştept, revine repede cu o mână de fructe. Îmi spune că sunt moşmoane, dar nu-i nevoie, le ştiu (un soi de mere liliputane, aromate, zemoase şi acrişoare), deşi n-am mai mâncat din copilărie.

Opinci, opinci!

Un piţigoi albastru cântă de zor undeva în grădină: „Opinci, opinci!”, semn că iarna e încă în putere. Probabil că şi-a făcut culcuş prin apropiere, fiindcă îl tot auzim în miezul zilelor mai puţin friguroase. Ca să-i mulţumim pentru cântări, i-am înjghebat o măsuţă pe unul dintre spalierii viţei şi-i aşezăm zilnic o mână de firimituri. Uneori îl şi vedem de la fereastra bucătăriei: ciuguleşte şi ţopăie ştrengăreşte, împărţind festinul, de voie de nevoie, cu câteva vrăbii.

Într-o dimineaţă însă, pe mescioara înălţată dormea încolăcit Grasu, motanul nostru cel mare, ca un mare maestru al lenei ce este. Sunt sigur că nu avea cum să sară de jos, nesuferitul s-a urcat mai întâi în mesteacăn şi s-a lansat de acolo. Cum nu erau pene de niciun fel în zăpadă, ne-a venit inima la loc. Am mutat mica platformă pe un alt spalier, la distanţă mare de orice pom (mare chiar şi pentru o mâţă foarte atletică). Încă de-a doua zi după mutare, piţiguşul a revenit, cu apetitul dintotdeauna şi cu trilul lui iernatic.

Rugăciunea

Papa Pius al XIII-lea (eroul filmului Tânărul Papă regizat de Paolo Sorrentino): „Rugăciunea nu trebuie să fie o listă de cereri. Trebuie să fie o ocazie pentru a înțelege. Când ne rugăm, reflectăm, în modul cel mai elevat cu putință, așa încât Cineva să ne poată șopti gânduri la ureche. Acel Cineva este Dumnezeu.”

Strălucirea

Fac pârtie prin troianul de zăpadă din faţa casei. Un ţigan tânăr, echipat într-un costum de schi albastru-electric, bocanci insulated şi ochelari întunecaţi, mă vede asudând şi insistă să-mi dea o mână de ajutor. Am o singură lopată, aşa că în timp ce el icneşte, eu stau pe tuşă: îmi trag sufletul într-un scaun pliant înfipt în zăpadă, cam ca Dave Gahan în videoclipul lui „Enjoy the silence”.

Aflu că îl cheamă Ţăndărică, însă nu crede că îi vine de la celebrul toboşar al Phoenix-ului, ştie cine e şi îi place, dar niciodată nu s-a vorbit despre el în familie. Mi-e nu doar simpatic, ci şi puţintel cunoscut, i-am mai auzit vocea, i-am mai văzut privirea (şi-a aşezat ochelarii pe creştetul micului om de zăpadă făcut de băiatul meu în apropiere), unde?, când?, habar n-am.

După o vreme îl opresc şi îi mulţumesc. „Nu mai ai mult şi poţi scoate maşina”, îmi spune vesel. Surâsul e în ton cu faţa aprinsă: toţi dinţii îi strălucesc îmbrăcaţi în aur. Şovăi o clipă, apoi îl întreb dacă nu cumva a fost la cabinetul soţiei. A fost, acum câţiva ani, nu-mi dă şi nu cer mai multe amănunte, îmi aduc aminte foarte bine acum. Venise într-o seară de vară cu câteva lanţuri groase din aur şi două fălci cu dinţi frumoşi şi sănătoşi (după spusa soţiei). Voia dinţi „iluminaţi”. Soţia l-a refuzat categoric, se vede însă treaba că un alt medic i-a făcut hatârul lucitor.

Bradul de Crăciun

Cu rădăcina în ditamai ghiveciul şi tulpina subţire şi năltuţă, pare încălţat, încălţat cu o ciubotă uriaşă de scai. L-am aşezat la fereastră, pe sania din lemn, meşteşugită demult de bunicul soţiei şi i-am agăţam de ramuri găteli şi bomboane cu care probabil şi pomul cel mare de Crăciun al primăriei ar fi prea încărcat. (Avem o mulţime de podoabe, nu ne putem abţine să cumpărăm câteva în fiecare decembrie şi nu ne-ndurăm să lăsăm vreuna de-o parte.)

După ce pământul din ghiveci s-a dezgheţat, mi-am dat seama că nu ne va fi tocmai uşor să ajutăm pomul să supravieţuiască până ce-i vom găsi un loc în grădină: pământul e foarte afânat şi apa se scurge aţă în tavă. Dar nu ne va fi nici greu: din două pet-uri de Ursus fac, scurt pe doi, două rezervoare borcănate, cu picurătoare, pe care le umplu şi le înfig la rădăcină. „Plici, ca nuca-n perete!”, „Ai sluţit brăduţul!”, exclamă ai mei.

Admit că s-ar putea să aibă dreptate şi ticluiesc planul B: înconjor tulpina cu o rufă din molton pe care o îmbib bine cu apă, gândindu-mă că ceva din ea se va infiltra încet în pământ. Ei bine, nu, cârpa nu-şi lasă deloc apa, se curge doar cea pe care continui s-o torn după suprasaturare şi care ajunge în farfurie pe aceleaşi trasee rapide. Când a nins mi-a venit o altă idee, salvatoare: bulgării de zăpadă. În fiecare dimineaţă fac trei-patru şi îi depun în jurul tulpinii. Se topesc lent, în legea camerei şi hrănesc cum se cade rădăcina cetinii.

Chiar cu şoşonul baban, nu e mai înalt decât o fetiţă cu codiţe, însă e drept, bogat şi destul de bine proporţionat. În plus, miroase puternic a munte, iar acele îi sunt de un verde foarte sănătos: închis şi intens. E plin de viaţă şi ne înghionteşte şi pe noi cu voioşia lui.