Nisipul

E-o casă veche, cu ferestre înalte și înguste, ridicată pe fundație de piatră și acoperită cu olane. Ce-ți atrage atenția e desigur cerdacul minunat, cu talpă și stâlpi din lemn, sculptați, care se întinde pe toată lungimea fațadei. O știu de mult, a fost o vreme când, pieton fiind, treceam serile pe lângă ea, în drumul de la serviciu către casă. Îi cade tencuiala, în jgheaburi cresc smocuri mari de iarbă, coșurile i s-au năruit, e îmbătrânită și uitată, de ani buni camerele ei nu mai răsună de zgomotele micului dejun sau de explozia vreunui râs de copil. Nu mai locuiește nimeni în ea, cu excepția unor familii de vrăbii pe la streșini și a două pisici famelice. De unde știu de mâțe? Fiindcă acum câteva săptămâni i-am trecut pragul.

Moștenitorul casei, un amic, priceput arendaș de terenuri agricole, mi-a făcut hatârul și mi-a descuiat ușa scorojită de la intrare. Știindu-mi pasiunea pentru rugină și carii, mi-a zis chiar că în podul casei ar fi niște vechituri grozave. Se vede că nu mai suise demult, n-am găsit mai nimic interesant sub acoperiș: un felinar fără sticlă, un butoiaș din doage, probabil de țuică (fără țuică), o băncuță șchioapă și o copaie, ambele lucrate din lemn, un set de lacăte, un chipiu de școală generală, un aparat de radio Minerva, câteva blide ciobite. M-am mirat să constat că-n tot podul era nisip. Nu ceva accidental, ca un sac ros de șoareci, din care nisipul s-a scurs și lumea l-a luat pe picioare, ci toată suprafața planșeului, lipit bine cu lut și nepodit, de la o cosoroabă la alta, era acoperită cu un strat măricel de nisip.

Am plecat cu antichitățile-n portbagajul mașinii și-n cap cu întrebarea de unde până unde nisip în pod? Să fie un soi de izolație termică? Am întrebat în stânga și-n dreapta printre cunoscuți, iar ieri am găsit răspunsul. Un bătrânel cu dantura tocită, dar cu mintea brici, venit la cabinetul soției, mi-a spus, fără să se gândească prea mult, că nisipul e rămas acolo din vremea războiului. Așezat în pod, stratul de nisip proteja într-o oarecare măsură casa de efectele bombelor incendiare aruncate asupra orașului de avioanele sovietice. Acoperișul era pârjolit, restul se înnegrea, dar scăpa. „Asta în teorie”, a adăugat moș Cadîr.

Noli turbare…

O pictoriță și-a așezat șevaletul pe marginea potecii ce șerpuiește către plaja Trei papuci. Am coborât cu grijă să nu fac zgomot și m-am oprit la câțiva pași buni în spatele ei. Nu picta un nas cârn ori o felie de pepene roșu, ci chiar ceea ce ni se înfățișa: marea și plaja în luminoasa dimineață de august. Lucra minuțios, cu tușe mici, alese cu grijă. Lip, a făcut un papuc când am luat-o din loc. Și-a întors surprinsă fața și m-a privit lung. „Noli turbare circulos meos!” a zis cu un aer rugător. Am salutat-o încetișor și am trecut cu coada între picioare.