Arhive pe etichete: marinari

Corăbii

Standard

OLYMPUS DIGITAL CAMERAVizită la bordul navelor participante la „Regata velierelor înalte”, acostate, la finele competiţiei, în dana pasagerelor din portul Constanţa. Bătrânul far „Carol I” străjuieşte zona, dar nu mai domină portul ca odinioară. Ţinem piept zădufului, biruim cozile lungi, cotite spre piciorul pasarelelor şi petrecem câteva minute, uneori mai mult, sub greementele încâlcite ale corăbiilor gătite pentru ospeţie.

Pe duneta goeletei britanice „Johanna Lucretia”, umbrită de-o velă desfăşurată (sforicelele de vânt nu au forţa s-o umfle şi să mobilizeze vasul), un matelot roşcovan de vreo 40 de ani a întors spatele vânzolelii: studiază limba română. Are în faţă un manual Puls pentru străini, iar alături dicţionarul englez-român de la Teora şi alte câteva cărţi româneşti. Între ele „Despre frumuseţea uitată a vieţii” de Andrei Pleşu, semn că a dat peste un librar bun.

Ceva din curiozitatea vechilor navigatori ai Albionului, care-i făcea să caute în teritoriile descoperite nu doar aur, bijuterii, mătase, piper, ceai, cuişoare, ghimbir sau arbori de pâine, ci şi manuscrise şi cărţi, s-a păstrat în fiinţa acestui marinar cu faţa şi braţele spuzite de pistrui.

Poluare

Standard

Fiul meu scrie un referat despre poluarea marină. (E clasa a 5-a şi posedat de patima de a face lucrurile în litera cererii profesorilor.) Îi vorbesc de câteva accidente soldate cu deversări catastrofale de ţiţei: Deepwater Horizon, Prestige, Exxon Valdez. Găseşte pe net poze cu efectele poluării asupra mediului marin. E oripilat. Îmi arată o fotografie cu o lebădă năclăită de catran, cu aripile lungi atârnându-i nefiresc pe lângă corp, precum mânecile paltoanelor la ciungi. Îl simt apoi uimit de o poză cu trupul descărnat, parcă mumificat, al unui albatros pe o plajă. Printre fulgi şi oscioare, acolo unde fuseseră viscerele păsării, se văd clar bucăţi de plastic, câteva dopuri colorate de sticlă şi o brichetă de unică folosinţă. „De ce fac oamenii asta?”, mă întreabă. „Fiindcă sunt proşti şi indolenţi şi răi şi prea umflaţi ca să bage de seamă că mai e cineva prin preajmă”, îi răspund într-un târziu. „Adică suntem, fiindcă …

Prin 1992-1993 eram boss pe un torpilor, un vapor doar niţeluş mai mare decât un şotron, dar foarte aprig. La puterea maximă a celor trei motoare îşi ridica prova din apă, ca un armăsar pieptul musculos în cabraj. În cea mai mare parte a timpului însă, vedeta stătea cuminte, imobilizată în decubit la cheu, undeva pe ţărmul estic al lacului Mangalia. La stânga şi la dreapta lui „Sfarmă-piatră” al meu – sumedenie de nave militare şi comerciale.

Pe atunci, marinarii români nu se sinchiseau de poluarea apei mării. Aproape tot ceea ce nu mai era trebuincios pe navă se arunca, fără fasoane, peste bord. Şi nu doar când nava era în largul albastru, ci chiar când se odihnea în port. Marea şi lacul Mangalia – de fapt golf după ce i-a fost dragat perisipul şi a fost deschis navigaţiei, prin anii 1970 (?) – erau la dispoziţia noastră. Noi, marinarii, eram sultanii locului.

Când vântul bătea insistent dintr-o anumită direcţie, toate resturile plutitoare ale lacului Mangalia, lepădate de pe punţile atâtor vapoare, se adunau în vecinătatea navei mele, formând, pe zeci de metri pătraţi, un soi de aspic infernal din motorină, uleiuri şi hâlbe de bucătărie, împănat cu pungi, pet-uri şi gunoaie de tot felul. Un mucus întunecat cu irizaţii incandescente de chihlimbar, care mângâia libidinos tabla babordului torpilorului. Lumea nu dădea o ceapă degerată pe acest ochi al infernului, iar în ziua următoare vântul şi curenţii îl mutau în alt colţ al lacului.”