Călători pe drumuri de ape

Citesc că în primăvara lui 1932, păsările ce migrau către Europa au întâlnit, în zona Istanbulului, o vreme neașteptat de friguroasă. Degerate, stolurile au căutat locuri unde să se încălzească nițeluș, păduri, văi, dar în special localități, centrele lor fiind mai calde, să-și revină în fire, pentru a putea continua voiajul spre locurile de cuibărit. Cel mai greu trebuie să fi fost pentru cele ce-o luaseră pe deasupra Mării Negre, dar și ele au întrezărit o mică șansă: vapoarele fumegânde. Sute și sute de călătoare clandestine s-au așezat pline de speranță pe catargele și punțile vaselor aflate în marș. Apucați cam fără veste, marinarii au tresărit. Apoi au jubilat. Și-au dat seama că zburătoarele sunt la ananghie și că popasul le prinde bine, dar nu de asta s-au înveselit, ar fi fost prea frumos, ci fiindcă le-au văzut pe varză. Prinse cu ușurință, dată fiind amorțeala lor, multe dintre ele au ajuns în oalele cele mari ale bucătarilor și în cambuze. Zile în șir, mateloții s-au înfruptat din carnea lor – rațe, gâște, sitari, prepelițe, țigănuși, pelicani, berze, turturele.

Corăbii

Vizită la bordul navelor participante la „Regata velierelor înalte”, acostate, la finele competiţiei, în dana pasagerelor din portul Constanţa. Bătrânul far „Carol I” străjuieşte zona, dar nu mai domină portul ca odinioară. Ţinem piept zădufului, biruim cozile lungi, cotite spre piciorul pasarelelor şi petrecem câteva minute, uneori mai mult, sub greementele încâlcite ale corăbiilor gătite pentru ospeţie.

Pe duneta goeletei britanice „Johanna Lucretia”, umbrită de-o velă desfăşurată (sforicelele de vânt nu au forţa s-o umfle şi să mobilizeze vasul), un matelot roşcovan de vreo 40 de ani a întors spatele vânzolelii: studiază limba română. Are în faţă un manual Puls pentru străini, iar alături dicţionarul englez-român de la Teora şi alte câteva cărţi româneşti. Între ele „Despre frumuseţea uitată a vieţii” de Andrei Pleşu, semn că a dat peste un librar bun.

Ceva din curiozitatea vechilor navigatori ai Albionului, care-i făcea să caute în teritoriile descoperite nu doar aur, bijuterii, mătase, piper, ceai, cuişoare, ghimbir sau arbori de pâine, ci şi manuscrise şi cărţi, s-a păstrat în fiinţa acestui marinar cu faţa şi braţele spuzite de pistrui.

Poluare

Fiul meu scrie un referat despre poluarea marină. (E clasa a 5-a şi posedat de patima de a face lucrurile în litera cererii profesorilor.) Îi vorbesc de câteva accidente soldate cu deversări catastrofale de ţiţei: Deepwater Horizon, Prestige, Exxon Valdez. Găseşte pe net poze cu efectele poluării asupra mediului marin. E oripilat. Îmi arată o fotografie cu o lebădă năclăită de catran, cu aripile lungi atârnându-i nefiresc pe lângă corp, precum mânecile paltoanelor la ciungi. Îl simt apoi uimit de o poză cu trupul descărnat, parcă mumificat, al unui albatros pe o plajă. Printre fulgi şi oscioare, acolo unde fuseseră viscerele păsării, se văd clar bucăţi de plastic, câteva dopuri colorate de sticlă şi o brichetă de unică folosinţă. „De ce fac oamenii asta?”, mă întreabă. „Fiindcă sunt proşti şi indolenţi şi răi şi prea umflaţi ca să bage de seamă că mai e cineva prin preajmă”, îi răspund într-un târziu. „Adică suntem, fiindcă …

Prin 1992-1993 eram boss pe un torpilor, un vapor doar niţeluş mai mare decât un şotron, dar foarte aprig. La puterea maximă a celor trei motoare îşi ridica prova din apă, ca un armăsar pieptul musculos în cabraj. În cea mai mare parte a timpului însă, vedeta stătea cuminte, imobilizată în decubit la cheu, undeva pe ţărmul estic al lacului Mangalia. La stânga şi la dreapta lui „Sfarmă-piatră” al meu – sumedenie de nave militare şi comerciale.

Pe atunci, marinarii români nu se sinchiseau de poluarea apei mării. Aproape tot ceea ce nu mai era trebuincios pe navă se arunca, fără fasoane, peste bord. Şi nu doar când nava era în largul albastru, ci chiar când se odihnea în port. Marea şi lacul Mangalia – de fapt golf după ce i-a fost dragat perisipul şi a fost deschis navigaţiei, prin anii 1970 (?) – erau la dispoziţia noastră. Noi, marinarii, eram sultanii locului.

Când vântul bătea insistent dintr-o anumită direcţie, toate resturile plutitoare ale lacului Mangalia, lepădate de pe punţile atâtor vapoare, se adunau în vecinătatea navei mele, formând, pe zeci de metri pătraţi, un soi de aspic infernal din motorină, uleiuri şi hâlbe de bucătărie, împănat cu pungi, pet-uri şi gunoaie de tot felul. Un mucus întunecat cu irizaţii incandescente de chihlimbar, care mângâia libidinos tabla babordului torpilorului. Lumea nu dădea o ceapă degerată pe acest ochi al infernului, iar în ziua următoare vântul şi curenţii îl mutau în alt colţ al lacului.”