Semn de carte

De ziua mea, primesc de la o prietenă un frumos semn de carte din lână, ţesut la război, decorat cu mici figuri geometrice în culori pastelate. Amica mea îmi mărturiseşte că, achiziţionându-l cu câteva zile înainte de momentul aniversar, l-a păstrat într-un săculeţ dolofan, la un loc cu oglinjoara, lacul de unghii, rujul de buze, parfumul, cutiuţele de alifii, caseta cu farduri, pensulele şi alţi spiriduşi aflaţi în slujba atracţiei feminine.

Aşa se face că fâşia lunguţă cu cănăfei albi la capete s-a impregnat de un parfum complicat – fiecare produs cosmetic are, fireşte, personalitatea lui – parfum care aduce pe departe cu mirosul florilor de iasomie. Nu mi-a luat mult să-i găsesc un loc potrivit – între paginile unei cărţi pline de miresme orientale: „Însemnări de căpătâi” a scriitoarei japoneze Sei Shōnagon.

Vedete

Un fost coleg de şcoală militară mă invită să particip la Ziua Vedetistului. Nu e vorba de sărbătoarea covorului roşu şi a „stelelor”, ci de cea a marinarilor care lucrează ori au lucrat la bordul acelor nave militare de asalt, zvelte şi rapide, numite generic „vedete”. Amicul, care şi-a păstrat râsul grunzuros, optimismul viguros şi supranumele franţuzit Maître, mă asigură că întâlnirea va fi una a parităţii afabile: rezerviştii vor sta la taifas cu maiştrii, comandorii şi matrozii vor bea vin din aceleaşi carafe, amiralii vor aştepta sfârşitul frazelor aspiranţilor pentru a-şi spune părerea.

„Nu ştiu, Maître, am ieşit de multă vreme din rolul ăsta”, îi zic. „Trecutul meu de vedetist e foarte spălăcit, am uitat tot ce ştiam despre navigaţie, nave, torpile şi celelalte. Probabil că aş avea dificultăţi în a recunoaşte chiar şi vaporaşul pe care l-am condus odinioară. Şi-apoi, după ce mare parte dintre vedete au fost mătrăşite, soareaua asta îmi pare a fi o reuniune la capul agonizantului”.

„Poate că ai dreptate”, îmi răspunde. „Dacă îmi spui că nu-ţi bate inima mai tare atunci când îţi aduci aminte de felul cum, pe mare liniştită, cereai toată viteza şi ridicai torpilorul pe aripă, eu îmi retrag invitaţia”.

Trofeul lui Traian

Hoinărim prin Dobrogea de sud, pe şosele aproape pustii, mărginite de nuci bătrâni. În miezul zilei facem un popas la Tropaeum Traiani, replica monumentului construit de romani în urma victoriei de pe aceste meleaguri asupra dacilor şi a aliaţilor lor. Ne învârtim în jurul impozantului corp cilindric, încercând să-i descifrăm basoreliefurile tocite, apoi, cu câteva ipoteze în cap, ne tragem la umbra unei sălcioare, în apropierea zidului de incintă. Compus din trei rânduri de blocuri masive de piatră, zidul e năpădit de porumbari şi măceşi, dar se ţine bine. Remarcăm cu surprindere că unele dintre lespezile lui sunt scobite cu multă grijă. Enorme, vineţii şi adâncite par tăvi pentru cozonacii căpcăunilor.

La plecare, muzeograful de serviciu ne lămureşte. Transformat în ruină de cutremure şi timp, ansamblul a fost de-a lungul secolelor sursă de materiale pentru locuitorii comunei Adamclisi, aflată la o aruncătură de băţ. Multe piese arhitectonice şi sculpturale au fost luate şi folosite inventiv în gospodăriile ţăranilor. În primăvara anului 1882, arheologul Grigore Tocilescu face primele săpături la monument, iar între acţiunile sale se numără şi aceea de a bate ogrăzile sătenilor pentru a identifica şi colecta dale, blocuri, cornişe, frize, metope, statui, solzi de acoperiş şi alte elemente, de cele mai multe ori fragmentare, ale edificiului ridicat cândva pentru a evidenţia tăria unui imperiu. Este sigur că blocurile scobite ale zidului exterior au fost utilizate ca adăpători pentru animale.

Interviu

Acum mai mult timp primesc vizita unui ziarist serios. Un reporter de la o publicaţie cu oarece anvergură în comunitatea constănţeană, reprezentare pestriţă, dar nume frumos: Cuget liber. Se prezintă şi îmi spune că vrea să-mi ia un interviu. „Mie?”, întreb voiniceşte, „ori vreţi un interviu cu persoana cea mai avizată din bibliotecă?” (Nota bene: instituţia noastră avea pe atunci un purtător de cuvânt.) „Nuuu!”, zice ziaristul, zâmbind şăgalnic, „cu dumneavoastră”. Şi îşi motivează în două vorbe alegerea: ceva legat de nişte expoziţii realizate de mine în bibliotecă.

„Bun”, zic, „atunci trebuie să ştiţi că eu ţin să văd întrebările înainte de antamarea colaborării, să răspund pe-ndelete şi să corectez textul înainte de publicare”. Ziaristul e de acord pe loc şi trecem la treabă. El concepe întrebările, eu îmi iau un răgaz să răspund la ele. Întrucât unele dintre chestiuni necesitau explorări mai adânci, „şterg colbul de pe cronice bătrâne” şi construiesc şarpanta textului. Când e gata i-l trimit, relativ mulţumit. În câteva zeci de minute ziaristul răspunde cu mulţumiri în introducere şi – stupoare – regrete în intrigă. În deznodământ formulează solicitarea de renunţare la formatul de interviu şi acceptarea metamorfozei textului în articol semnat de (aţi ghicit) sobrul nostru jurnalist.

„Ziarul nostru”, mă pune la curent reporterul, „este unul de informaţie brută, de lectură rapidă. Este imposibil să mă înfăţişez la Cuget cu un interviu, pentru că nu va fi publicat, pe motiv ca interviurile nu se citesc. De asemenea, proza dumneavoastră nu se potriveşte într-un ziar ce se adresează omului de pe stradă, din faţa chioşcului, deci nu se pune problema ca ea să rămână aşa cum este. De aceea va propun un compromis: voi scrie un articol pe baza informaţiilor primite de la dumneavoastră, chiar [sublinierea mea] citându-vă în vre-o (sic!) două ocazii…” Etc, etc, etc. Cu glas stins refuz generoasa ofertă. „E adevărat”, îmi spun, „nu se poate înfăţişa omul cu un interviu la Cuget, fiindcă… Dar, cum vine asta? Înainte pare-mi-se interviul…” Închei discuţia cu reporterul, însă, după doar câteva minute, încep alta, pe aceeaşi temă, cu şefa secţiei culturale a publicaţiei în cauză.

„Ce vreţi dumneavoastră, domnule?!” zice dumneaei iritată, prea aproape de receptor. „Ţineţi cu tot dinadinsul să apăreţi intervievat în paginile ziarului nostru. De ce nu-l lăsaţi pe redactorul nostru să scrie un articol despre biblioteca în care lucraţi? Nu vreţi cumva să vă apară şi poza la ziar?” Îmi înghit cuvintele şi pun capăt convorbirii ţinând strâns la piept înţelegerea iniţială şi respingerea transformării interviului în articol. „Parcă sunt ridichea uriaşă din poveste”, susur sinelui, încercând să mă calmez, „dar cu finalul schimbat!”. Schimbat?!

Presată de a patra putere în stat, mârâită de câinele de pază al democraţiei, direcţiunea bibliotecii îmi aplică câteva sute de pascali şi câteva mii de volţi. Ziaristul sobru se prinde bine de ridiche, şefa de secţie se prinde de ziarist, redactorul şef se prinde de şefa de secţie, direcţiunea se prinde de redactorul şef  şi trag, trag, iar ridichea se smulge. Articolul apare într-una din zilele următoare. Ideile mele? Le-am recunoscut ici şi colo. Aşa cum îşi recunoşti maşina lovită de o locomotivă. Desigur eram chiar şi citat. O singură dată. Cu o frază în care menţionam adresa bibliotecii.

Bibliotecă

strânse una-ntr-alta
cărţi vechi şi cărţi noi stau în picioare pe etajere lungi, suprapuse
îmi plimb buricele degetelor pe cotoarele lor colorate
precum odinioară nuiauna de alun pe scândurile văruite ale gardurilor uliţei mele

din marginea unei poliţe scot I 6947 şi-i deschid evantaiul prăfuit:
„în casa scării, pe care o urcam încet şi care era luminoasă şi largă, plutea ceva din parfumul unei eleganţe trecute”
Marcela trece cu un teanc de cărţi
şi îl depune cu un icnet în cubul argintiu al liftului
apasă butonul pentru sălile de lectură doar după ce loveşte veselă uşile împreunate
ca şi cum ar franca o scrisoare care duce o veste bună

aliniate, înalte, rafturile sunt piese de domino
gata să primească bobârnacul care să le prăbuşească voios
dar să nu ne facem probleme pentru carte,
”Keep cool, everything is OK”, zice Umberto Eco

aşez volumul la locul lui
grijuliu ca un ebenist peticul de fildeş în corpul scrinului
liftul soseşte înapoi, gol şi turbulent: animal hămesit
pe-o tranşă lată trupul uscat al unui fluture de noapte
irizaţiile de beteală încă vizibile pe aripile lui franjurate