Arhivele lunare: decembrie 2016

Demaraj

Discuție

Sufăr de când mă ştiu de criza foii albe (asta dacă oamenii obişnuiţi se pot molipsi de boala scriitorilor adevăraţi). M-am chinuit încă din clasele primare nu doar cu încercări de povestiri, romane şi poezii, dar şi cu compunerile, textele pentru gazeta de perete a şcolii, notiţele din jurnale, scrisorile către fete; cu atât mai mare îmi era suferinţa cu cât îmi doream enorm să scriu.

Printr-a şaptea sau a opta am găsit şi un mic remediu: copiam, pe pagina neîncepută, un fragment care-mi plăcea mult, nici scurt, nici lung, scris de altcineva, evident, apoi treceam la ideile mele. Se poate ca acest exerciţiu al demarajului să nu fie invenţia mea, se poate să-l fi împrumutat de undeva, dar sincer nu-mi aduc aminte. Nu funcţiona mereu, câteodată dădea însă niţică portanţă imaginaţiei mele.

De-a lungul anilor am încercat o mulţime de fragmente pentru elanul cuvintelor, deseori mai multe în acelaşi timp, chiar luat cu binişorul nu mi le-aş aminti pe toate, deşi le-am tot transcris. Din cele vechi, n-am uitat „Moşii” lui Caragiale, descrierea unei păduri din „Ultimul mohican”, un text despre nostalgie al lui Corneliu Ştefanache, „Domnu’ Trandafir”, câteva fraze despre noapte din „Coliba unchiului Tom”. Ştiu şi că primul text pe care l-am folosit a fost o bucată din povestea şoricelului Ciuciuli-Muciuli, citită într-un volum primit la premiu în clasa a patra.

Mă tratez încă şi astăzi, cu seriozitate, în acest fel, iar cel mai recent text e luat de la scriitorul elveţian Nicolas Bouvier:

„De ce în toate limbile noastre occidentale, se spune a fi doborât de iubire? Mai corect ar fi să spunem a fi înălţat. Iubirea este înălţare, ca rugăciunea. Înălţare şi sfâşiere. La insectele izoptere, orice individ sexuat capătă de îndată o pereche de aripi. O revedeam, într-o noapte, alături de mine, pe digul portului din orașul meu natal. Vară, linişte, apropierea zorilor. O cunoşteam de-o săptămână (Kant, Hermann Hesse, tenis). Mi se părea superbă. Păşeam amândoi odată, neauzit. Mi-ar fi uşor să recunosc locul acela unde-am simţit un fel de sfâşiere orbitoare, unde fericirea mi-a invadat plămânii. Dintr-odată, viaţa devenise mai vie, muzicală, plină de sens. Şi mai ales nu trebuia să ne spunem nimic. Cu coada ochiului, am încercat s-o privesc, să ghicesc ce simţea. Surâs abia schițat ce-i dezvelea ușor dinții albi, pas lung și elastic, creasta unui val. Am cuprins în braţe marele catarg lăcuit de pe dig şi am urcat până în vârf fără niciun efort. De sus, vedeam ultimele lumini ale radei reflectate în apa întunecată. Şi pe ea, nu mai mare decât un lăstar de trandafir. Această formă de mărturisire, credeţi-mă, are elocinţa ei: când am coborât gâfâind şi cu palmele pline de aşchii, mă aştepta râzând în hohote, cu ochii strălucind de nerăbdare, pe jumătate goală. Să te înalţi…”

Frunze

Discuție

Toate foioasele din grădina mea şi-au pierdut frunzişul – mărul, părul, salcâmul, mestecenii, smochinul, cătinii. Nimic neobişnuit, nu-i mijlocul verii, ci solstiţiul de iarnă, am avut geruri, chiciuri, chiar două furtuni de zăpadă, semnele ultimei încă vizibile în kilometrul nostru. Totuşi, o ramură groasă a unuia dintre mesteceni şi-a păstrat frunzele. Şi nu câteva, ci marea lor majoritate, acum maronii, încreţite, micşorate şi fără viaţă, dar prinse bine de coaja albă. De ce? Un amic braşovean, pasionat de grădinărit, mă lămureşte: sezonul rece şi, mai ales, cu puţină lumină solară face frunzele inutile pentru supravieţuirea copacilor, ca atare aceştia se leapădă de ele printr-un proces numit „de extirpare”. Dacă frunzele au rămas, înseamnă că ramura cu pricina n-a mai putut să le înlăture, iar motivul e unul singur: s-a uscat.

M-am posomorât, îmi plăcea mult creanga asta mare, adusă ca o acoladă, care mă apăra de soarele amiezelor văratice, când mă legănam în hamac. Mă ridic pe vârfuri, îi prind vârful şi trag de câteva ori. Se balansează şi revine la poziţia iniţială. Nu e ruptă, dar asta nu mă bucură deloc, trebuie să fie altceva, cel mai probabil blestemaţii de viermi sfredelitori ai ramurilor.

Sufletul şi hoinăreala cărţilor

Discuție

carte-cu-cap-si-picior„Trăind ani de zile printre cărţi, m-am convins de faptul că, pe lângă soartă, cărţile au şi suflet”,  scrie dl Nicolae Manolescu în volumul „Lectura pe înţelesul tuturor”. Cine „construieşte” sufletul unei cărţi? Aflăm tot acolo. Nu conţinutul, ci relaţia tumultoasă cu fiecare dintre cititorii ei, însemnările şi sublinierile, îndoiturile şi sfâşieturile, ştersăturile, amprentele unsuroase, pistruii umezelii, micile încreţituri lămase pe file de lacrimile uscate şi celelalte semne ale citirii cărţii sunt „expresia sufletului ei imaterial”.

(De-aici reiese că o carte necitită e o carte neînsufleţită – „cât de fără suflet mi se par cărţile virgine!”, notează mâhnit dl Manolescu – dar şi că, asta da minune!, atunci când citeşti primul o carte o animi, o aduci la viaţă, îi dai suflet – cu siguranţă din sufletul tău.)

„Anii, suferinţa, stângăcia cititorilor” fac ca unele cărţi să fie supuse şi altele revoltate, unele prietenoase, altele răutăcioase, unele jucăuşe, înclinate spre pitulare continuă, altele viclene, unele sfioase, iar altele îndrăzneţe, „care ţi se vâră în mână”, nerăbdătoare să fie citite, susţine, cu exemple, marele critic literar.

Am constatat şi eu de multe ori asta, atât în biblioteca publică în care lucrez, cât şi (în special) în cea personală, dar nu m-am mirat absolut deloc. Fiindcă ştiu că pe lângă coperte, pagini, cotor, tranşe şi eventualele tresuri, anatomia oricărei cărţi cuprinde şi organele conştiinţei şi locomoţiei: capul (partea superioară a cotorului) şi piciorul (partea inferioară a cotorului). Şi nu cred să greşesc când spun că o carte (având un singur picior), atunci când vrea s-o ia din loc, se… târăşte. Cam ca un melc de grădină: lent, stăruitor, neauzit.

Despre Havel la o bere

Discuție

Aranjând nişte hârtii vechi dau de o caricatură pe care mi-a făcut-o demult un artist (!?) ceh. Eram student şi câştigasem o mică bursă a Fundaţiei Soros pentru participarea la o conferinţă despre democraţie în Praga.

Într-una din seri (era mijloc de noiembrie), sorbeam o bere într-o braserie din Malá Strana, când un tip cu înfăţişare vag boemă s-a aşezat pe scaunul din faţa mea. Şi-a luat în palme obrajii bucălaţi şi m-a privit îndelung, serios, în tăcere. Mi-a făcut semn să nu mă îndepărtez şi a scos din rucsac un bloc de desen, cu spirală. În doi timpi şi trei mişcări de creion a conturat o moacă uimit-debil-voioasă, cu ochelari, pe care mi-a arătat-o încântat. Oi fi grimasat (nu m-am recunoscut câtuşi de puţin), dar el nu a pus la inimă: a comandat două beri (una blondă, una neagră) şi a-nceput să turuie cu patos, în cehă. Nu înţelegeam evident nimic, numele lui Václav Havel revenea însă des în monolog, aşa că am dedus că vorbea despre teatru sau (şi) politică. M-am relaxat, am zâmbit larg şi am dat mult din cap.

Când a terminat de băut s-a întors la caiet, a desprins cu grijă schiţa, i-a adăugat un şerpişor într-un colţ şi mi-a oferit-o, cu durerea cumplită a despărţirii de o capodoperă întipărită pe faţă. Mi-a mulţumit pentru bere – o frază scurtă, în care am recunoscut expresia „můj přítel” (prietenul meu) – şi-a învârtit rafinat după gât eşarfa şi a dispărut în noapte.

„Iată ţara lui Rumburak, vrăjitorul!”, mi-am zis atunci, uşurat de câteva coroane. Ce minunată prolepsă, mă gândesc astăzi: în momentele acelea, abia în momentele acelea, mutra mea trebuie să fi fost aidoma celei din desen.