Arhive pe categorii: Bibliotecă

Colege

Discuții

Camera în care lucrez ocupă colțul de apus al clădirii bibliotecii publice a municipiului și județului Constanța. E un „L” înalt și luminos, aerisit, călduros. Fiindcă arhitecții o văzuseră drept cafenea pentru cititori (nu a fost niciodată) are un ghizd masiv de zidărie pe mijloc, cu blat de ciment, un bar s-ar zice, și o chicinetă care adăpostește acum anticul aparat redegist de citit microfilme, pe care și-l amintesc, nu mă-ndoiesc, toți cercetătorii serioși din urbe. Nota bene, încă-i în funcțiune. De-a lungul celor aproape cincisprezece ani am avut mai multe colege în această încăpere, opt ca să fiu exact (nici un coleg).

Au plecat toate. Anca s-a mutat într-un alt departament al bibliotecii și pe un alt colț al clădirii. Cristina, sătulă de cotorologie, a văzut un concurs la muzeul de istorie din oraș și-a pornit cu rucsăcelul într-acolo. Monica, îndrăgostită aprig la vârsta a doua, mi-a zis „Bye, bye, pal!” și a zburat spre California. Cornelia și Corina s-au cățărat frumușel în vârful instituției și au schimbat etajul, fără să mă salute. Sărmanele Ana și Adriana au fost date afară la disponibilizările colective din toamna lui 2010, iar Cristina II și-a scris recent demisia, fiindcă o suna încontinuu Londra.

Duse sunt, însă nu le-am uitat, cum aș putea, ceva din ele a rămas în încăpere, ceva din personalitatea lor, din concepția lor revoluționară despre lume și viață. Mă gândesc de pildă la una din ele, pe care, oriunde-și muta biroul, o trăgea curentul. „Nu-s etanșate ferestrele”, a conchis ea, așa că a sigilat cu burete lipicios și a bătut în cuie cercevelele de pe latura mică a „L-ului”. N-a ieșit chiar cum voia, curentul nu se dădea învins, dar măcar s-a mai domolit. Alteia, în mod paradoxal, îi era frig vara și cald iarna. Vara își punea flanea și malagambe, dar iarna? Să dea ceva jos? Repejor a găsit soluția: a chemat serviciul tehnic și a închis două dintre caloriferele din încăpere. Altă viață! (Meșterii au lucrat cu simț de răspundere, caloriferele rămân închise pe veci.) O colegă cu bune lecturi de feng shui mi-a spus-o direct din primele ei zile la lucru: „Dulapul acesta, aici, blochează toate fluxurile pozitive de energie”. M-am opintit și l-am împins în spatele scaunului meu, reechilibrând forțele universale. „Îmi bate lumina în tastatură”, s-a plâns alta, țocânind și vorbind la telefon, „va trebui să scot fluorescentele astea de deasupra noastră”. Zis și făcut.

Cât de curând, probabil până de Crăciun, o să am din nou companie, postul uneia dintre Cristine a fost scos la concurs. Sunt foarte nerăbdător.

Mesaje

Discuții

„Casele vorbesc”, susține scriitorul britanic Alain de Botton (în volumul „Arhitectura fericirii”), preluând, se pare, o idee a filosofului John Ruskin. Și o fac despre lucrurile care contează, despre singurătate sau însoțire, despre bunăvoință și liniște, despre ospitalitate sau amenințare, despre admirația pentru trecut sau așteptarea nerăbdătoare a viitorului, despre blândețe, poftă de joacă, despre putere. Cu alte cuvinte, despre „modul de viață care s-ar potrivi înăuntrul și în jurul lor.”

Ispitit de-așa descoperire, i-am provocat pe elevii unei clase de gimnaziu, sosiți în vizită la bibliotecă, să plece urechea la ceea ce le spune clădirea bibliotecii noastre, să facă abstracție de funcțiunea ei și să descrie cu ce li se pare că seamănă, ce aluzii conțin stâlpii, scările și ferestrele ei, ce personalități le evocă detaliile și întregul. Pentru judecăți întemeiate am ieșit pe platou și am luat ceva distanță de fațada principală a imobilului desenat de arhitecții constănțeni Paula și Petre Pintilescu, în mod expres pentru  bibliotecă, în anii 1990.

Câteva răspunsuri: „un ciclop zâmbitor, încântat probabil de lumina soarelui”, „un gras pe papainoage”, „o cazemată” („pentru războiul cu prostia” a adăugat altcineva), „un campion de sumo”, „o baterie” (ansamblu de instrumente de percuție), „un maxilar superior cu dinți lungi”. O fată a văzut clădirea drept „o mamă grijulie, ca o cloșcă ridicată un pic de pe ouă”, dar cei mai mulți au ghicit în ea o persoană „țanțoșă”, „trufașă”, „dornică să se impună și să câștige”, „autoritară”, „rigidă, atentă la dunga pantalonilor”, „un baron”. Brrr!

Țuț

Discuții

Jumătatea feminină a unei clase de-a XI-a de la Colegiul Economic „Carol I” vine la bibliotecă. (Cealaltă jumătate este în șort și teniși pe terenul de sport al liceului, nădușind pentru cupa turneului de fotbal dedicat Zilei Internaționale a Educației.) Fără să-mi propun, patinez lung pe a fost odată: Constanța veche și fostele sedii ale bibliotecii publice, tipărituri vechi, bibliotecarii de altădată, cataloagele tradiționale.

„Ați văzut vreodată o mașină de scris? mă întreabă brusc o fetișcană. Am citit într-o carte că demult, scriitorii…”

Le poftesc în biroul meu și scot dintr-un dulap o mașină mecanică de scris, nu foarte bătrână, care a fost folosită la greu în departamentul de dactilografie al bibliotecii. Eu însumi am maltratat-o de câteva ori, în încercarea de a trimite niște articole unei reviste bucureștene. Casată acum 14-15 ani, m-am îndurat de ea și am păstrat-o. Are linii dulci, iar carcasa metalică, în două nuanțe de bej, e jivrată și doar nițel prăfuită. Elegantă, ce mai tura-vura. Și redegistă, marca Robotron-Optima.

Banda cerneluită e uscată, dar nu terminată, bag o foaie albă, învârt cu grijă cilindrul carului și apăs decis: „a e i o u, învățați să spuneți nu”. Ce captatio!! Cine ar fi crezut?! Fetele fac ochii mari și își așteaptă rândul la împrietenirea cu Robotron-ul, nerăbdătoare și entuziaste ca la o ședință completă de make-up (ochi, buzițe, figurici). Între timp îi fac poze din toate unghiurile. Mai mult decât la impresia, foarte palidă de altfel, a literelor pe hârtie, tinerele sunt atente la țăcănitul șuierat și casant al clapelor. Do-do-re-mi!! La plecare, printre însăilările de pe foaie descopăr o neașteptată și demodată expresie, fericit asortată cu gadget-ul pensionat: „M-a lăsat țuț.”

Dor

Discuții

Însoțesc, în „Noaptea bibliotecii”, un grup de copii isteți prin bibliotecă. Îi conduc în „dormitoarele” cărților de la demisolul clădirii, unde trezim din somnul iepuresc un volum de poezii de Arghezi (și din care le citesc Tâlharul pedepsit), la jucărioteca de la etajul întâi, unde zăbovim doar cât să îmbrățișeze strâns câteva animale de pluș (alt grup ne împinge de la spate), la secția de împrumut, unde copiii vor alte poezii și aleg să declam aventurile (din bibliotecă) ale șoarecelui intelectual al Anei Blandiana.

La sala de periodice, colega Lucica ne așteaptă cu o idee minunată: răsfoiește colecția ziarului local „Cuget liber” și, după datele meteo și fotografii, înfățișează chipul orașului nostru în ziua care fiecare prichindel s-a născut. 14 mai 2009: cald, verdeață, revărsare de veselie în parcuri; 18 februarie 2009: aer jilav, piețele pline de ghiocei; 24 decembrie 2008: nori de plumb, străzile înzăpezite, luminile Crăciunului răsfrânte de țurțurii streșinilor. Un băiețel cu breton stă deoparte, mă gândesc că s-a născut în alt oraș ori nu-și cunoaște data nașterii. Îl întreb cu băgare de seamă. Ba ştie (mi-o spune) și e născut în Constanța, dar nu vrea asta, ci altceva. Vrea să-i spunem cum a fost astăzi, în Italia. „Bine, da’ Italia e cam măricică? Are şi munţi înalți, şi mări, şi… Și de ce Italia?” „Fiindcă acolo e mama mea”, mărturisește luminându-se la față.

La intrare în Alfa

Discuții

Notiţa, intitulată „Wanted”, de pe coperta a patra a cărţii Autocontrol pentru avansaţi şi nu numai… (carte scrisă de Dan I. Seracu și publicată de editura bucureșteană Safire, în 1993):

„Autorul acestei cărţi vă este cunoscut fiindu-vă prezentat de domnul Buzdugan la Tribuna Nonconformiştilor. Majoritatea cititorilor acestei cărţi au capacitatea de a vedea aura, capacitate ce-ar putea fi stârnită prin câteva exerciţii, iar apoi dezvoltată prin exersare. Cunoaşterea domnului Seracu este Total Neconformistă: el vede cu Ochiul Interior nu aura, ci organele biologice, materiale. Dezvoltarea acestei calităţi la un Medic ar face inutile complicatele şi costisitoarele aparate de investigaţie. Este uimitor că un asemenea individ este lăsat în libertate, să zburde, şi nu este închis într-un Laborator de Cercetare. Şi alţii ca el, la fel ar merita…”

Scriitorul dedică volumul „soţiei, copiilor, tuturor celor care au intrat deja în Alfa, dar şi tuturor celor care încă nu au intrat în Alfa”. Cele două exemplare deținute de secția de împrumut a bibliotecii noastre au fost furate cu ani în urmă.

Travesti

Discuții

Labele picioarelor strivite într-o pereche de pantofi cu toc, cu două numere mai mici. Pieptul străpuns de balenele unui sutien super push-up. Respirația superficială şi accelerată de teama sfâșierii corsajului din dantelă al rochiei împrumutate, pe semnătură, din garderoba Operei constănțene. Furnicături neostoite pe pielea capului de la o perucă blondă, stil bob. Ochii lăcrămoși din cauza machiajului și rimelului abundente. Lobii urechilor canoniţi de clipsuri cu fălcuțe puternice. Supliciile minunate ale travestiului din adaptarea piesei „Scafandrierii” de Tudor Muşatescu, jucată cu ardoare, împreună cu patru colege, de Ziua Națională a Bibliotecarului.

Şi un frumos compliment din partea unei alte colege, veche cunoștință, aflată în publicul din aula bibliotecii: „Nu te-am recunoscut câtuși de puțin. Nici măcar după ce ai început să vorbeşti.”

Lucruri care te apropie de un prieten depărtat

Discuții

O prietenă împlinește douăzeci și unu de ani de sârguință în biblioteca publică a județului Vaslui. „Jumătate din viață”, îmi spune melancolică. Îi urez încă pe-atâția, cel puțin, și îi citesc la telefon Cadou de ziua ta, o cărticică despre prietenie și aniversări, scrisă de Paul Stewart și ilustrată de Chriss Riddell. O știu pe dinafară (i-am citit-o de atâtea ori fiului meu când era copil), așa că i-o recit de fapt amicei mele, interpretând, cu mlădieri cabotine, rolurile celor două personaje: un iepure și un arici. Îmi mulțumește și îmi citește și ea două poezii romantice, frumoase, creații ale uneia dintre colegele ei.

À la manière de Sei Shōnagon, mă gândesc la câteva lucruri care te apropie de un prieten depărtat:

Să vezi în mulțime pe cineva care seamănă cu el. Știi că nu este el (e în alt oraș, în altă țară) dar simți nevoia să grăbești pasul și să verifici.
Serile proaspete, cu zboruri de pescăruși, în care îți aduci aminte versuri pe care le știați amândoi.
Să-i redescoperi scrisul de mână într-o scrisoare sau în dedicația făcută pe-o carte veche.
Să găsești în abumul personal o fotografie veche, cu figura tânără a prietenului.
Să-i citești un text la telefon.
Să recitești cartea pe care i-ai recomandat-o cândva.
Să privești trecătorii grăbiți într-o zi ploioasă și, între umbrelele negre, să afli una în culorile favorite ale prietenului.
Să îi scrii numele pe o foaie albă.

 

Sufletul şi hoinăreala cărţilor

Discuții

carte-cu-cap-si-picior„Trăind ani de zile printre cărţi, m-am convins de faptul că, pe lângă soartă, cărţile au şi suflet”,  scrie dl Nicolae Manolescu în volumul „Lectura pe înţelesul tuturor”. Cine „construieşte” sufletul unei cărţi? Aflăm tot acolo. Nu conţinutul, ci relaţia tumultoasă cu fiecare dintre cititorii ei, însemnările şi sublinierile, îndoiturile şi sfâşieturile, ştersăturile, amprentele unsuroase, pistruii umezelii, micile încreţituri lămase pe file de lacrimile uscate şi celelalte semne ale citirii cărţii sunt „expresia sufletului ei imaterial”.

(De-aici reiese că o carte necitită e o carte neînsufleţită – „cât de fără suflet mi se par cărţile virgine!”, notează mâhnit dl Manolescu – dar şi că, asta da minune!, atunci când citeşti primul o carte o animi, o aduci la viaţă, îi dai suflet – cu siguranţă din sufletul tău.)

„Anii, suferinţa, stângăcia cititorilor” fac ca unele cărţi să fie supuse şi altele revoltate, unele prietenoase, altele răutăcioase, unele jucăuşe, înclinate spre pitulare continuă, altele viclene, unele sfioase, iar altele îndrăzneţe, „care ţi se vâră în mână”, nerăbdătoare să fie citite, susţine, cu exemple, marele critic literar.

Am constatat şi eu de multe ori asta, atât în biblioteca publică în care lucrez, cât şi (în special) în cea personală, dar nu m-am mirat absolut deloc. Fiindcă ştiu că pe lângă coperte, pagini, cotor, tranşe şi eventualele tresuri, anatomia oricărei cărţi cuprinde şi organele conştiinţei şi locomoţiei: capul (partea superioară a cotorului) şi piciorul (partea inferioară a cotorului). Şi nu cred să greşesc când spun că o carte (având un singur picior), atunci când vrea s-o ia din loc, se… târăşte. Cam ca un melc de grădină: lent, stăruitor, neauzit.

Mustrare

Discuții

Pentru „Cartea lunii” aleg să expun „Ioana d’Arc”, prima piesă de teatru publicată în volum de Mihail Drumeş, de la a cărui naştere se împlinesc, în acest noiembrie, 115 ani. Exemplarul bibliotecii noastre a fost recartonat prea strâns, aşa că pentru a-i prezenta pagina titlului îl deschid de două-trei ori în unghi reflex, forţându-l niţel, şi-i apăs cu grijă legătura.

Un cititor în vârstă vede şi mă apostrofează: „Aşa te porţi cu cărţile? În loc să ai grijă de ele, le violezi?” Se apropie şi-şi vâră capul în gura căptuşită cu catifea a vitrinei: „Ce e asta? Ai şi mâzgălit cartea!! Pfuuii… Ia să ştergi tălică repede!” E într-adevăr o notiţă cu cerneală neagră pe foaia îngălbenită, una dintre raţiunile înfăţişării volumului: dedicaţia autografă a autorului pentru istoricul Damian P. Bogdan. Sunt perplex. Când mă gândesc că aş vrea să aflu dacă glumeşte ori vorbeşte serios, moşul e deja pe scările de la ieşire, cu părul lung şi alb smucit de vântul toamnei.

Zboruri

Discuții

De 1 Iunie invităm la bibliotecă un grup de copii de la Centrul de Plasament „Micul Rotterdam”. Vrem să le oferim câteva linguriţe din dulceaţa zaharisită a jocurilor copilăriei noastre. Împreună cu câteva colege ne reamintim regulile şi pregătim cele de trebuinţă pentru Cucii, Picioruşul, Ţările, Elasticul, Avioanele, Cireşica, apoi amenajăm în faţa bibliotecii o „uliţă” largă, pentru joacă.

Pe copii îi ştim niţel de la întâlnirea de Crăciun, câţiva sunt orfani, dar cei mai mulţi au fost internaţi în orfelinat chiar de părinţii lor. Din cauza lipsurilor şi cu speranţa că după o vreme soarta le va arăta faţa ei cea bucălată şi îşi vor putea readuce copiii acasă. Acest lucru se întâmplă însă extrem de rar, ne-a mărturisit una dintre asistentele sociale însoţitoare.

Eu mă ocup de avioanele de hârtie şi, fiindcă vreau să-i impresionez, aleg să construiesc pentru fiecare aeroplanul victorios al lui John Collins, care deţine recordul mondial la distanţă parcursă (69,14 metri conform Guinness Book, la o aruncare din 2012 a jucătorului de fotbal american Joe Ayoob). Distribui jucăriile prichindeilor, apoi îi aliniez şi mă plimb prin faţa lor, drept şi serios, ca un general care trece în revistă escadrila cu elicele zbârnâind. Mă retrag într-o latură şi dau semnalul. Bucata noastră de cer e invadată deodată de chiote şi libelule colorate. Nu fără un dram de uimire, vedem cu toţii că Mister Collins a făcut treabă foarte bună.

După o parabolă alungită, avionul unui băieţel aterizează la picioarele mele. Îl culeg şi i-l ofer cu braţele deschise, într-o postură pe care copilul o interpretează ca o chemare la îmbrăţişare. Se aruncă realmente la pieptul meu. Lansează din nou, avionul zboară departe, îl pescuieşte şi revine în fugă la mine. Ne îmbrăţişăm iar. Încă o dată şi încă o dată, simt cum gestul pompează tandreţe într-un imens gol sufletesc.

Cu lupa şi capul lăsat într-o parte

Discuții

O invenţie de dată recentă: expoziţia de foi xeroxate ori scoase la imprimantă. În Constanţa, primul care a folosit-o este, cred, dl arhitect Radu Cornescu. Acum zece ani, domnia sa a expus la biblioteca judeţeană un şir lung de reproduceri pixelate după cărţi poştale şi fotografii, grupate sub titulatura exclamativă „Mamaia acum 100 de ani!”. Mi-aduc aminte că l-am întrebat la vernisaj de ce pagini fotocopiate şi nu originale. Mi-a răspuns că originalele sunt ultra-valoroase (le ţine undeva sub mai multe lacăte), iar biblioteca nu poate garanta, vezi bine, integritatea lor. Înclin să cred că nu acesta era motivul, fiindcă după câteva săptămâni aceeaşi expoziţie îşi găsise loc la Muzeul de Artă din oraş, unde integritatea operelor de artă e, de bine de rău, asigurată. În paranteză fie spus, lângă Tonitza, Grigorescu şi Pallady expoziţia de xeroxate a dlui arhitect se înfăţişa, clar şi trist, drept ceea ce era.

Ideea însă a prins, iar biblioteca publică a Constanţei a fost trasă în noroiul ei. A fost, în mai multe rânduri, martor siluit al acestui tip de fapt „artistic”, ba chiar putem pentru ca să spunem că a participat şi participă la o tradiţie locală. Despre ce e vorba. Serviciul Judeţean Constanţa al Arhivelor Naţionale şi-a făcut o datorie de onoare din a oferi anual constănţenilor, în lunile de vară, un set de reproduceri după documente din colecţiile sale, aşezat sub un titlu pompos. Şi asta la sediul bibliotecii judeţului. Anul acesta expoziţia e dedicată Primului Război Mondial şi a fost vernisată mai devreme, la sfârşitul lunii mai.

Lăsând la o parte conţinutul, cópiile (de format A4 şi A3) ce compun expoziţia cu pricina au, ca de obicei, o trăsătură comună: nu sunt însoţite de note explicative, autorii nu şi-au bătut capul cu descrierile, au lăsat cititorii să se descurce cum or putea. În rest, diversitate: pagini în română, dar şi în germană, franceză, bulgară, engleză (şi nu traduceri, ci texte diferite); foi micşorate, încât scrisul apare mic şi înghesuit (musai să aduci o lupă ca să citeşti) şi texte mărite, lăbărţate; foi cu contururile literelor aproape pierdute, foi înnegrite şi foi cu un aprig fond roşu ce îneacă literele; foi în care corpul textului e aşezat pieziş, aşa că pentru a urma curgerea frazelor trebuie să-ţi ţii capul strâmb, riscând un torticolis. Ce să mai spun? Vizionare plăcută!

Nu la aceeaşi dată, nu în aceeaşi zi

Discuții

De Ziua Mondială a Cărţii (şi Ziua Naţională a Bibliotecarului), directoarea bibliotecii noastre ţine un discurs în beneficiul unei săli pline. Între altele, vorbeşte despre Shakespeare şi Cervantes, „cei doi titani ai literaturii universale, care”, susţine domnia sa, „au murit în aceeaşi zi”.

Shakespeare şi Cervantes nu au murit în aceeaşi zi. Cercetări recente au stabilit fără dubiu că Miguel de Cervantes nu a răposat pe 23 aprilie, cum se credea, ci cu o zi mai devreme, multe enciclopedii, inclusiv Wikipedia, menţionând, de altfel, 22 aprilie 1616, ca dată a morţii scriitorului spaniol.

Dar, chiar dacă Cervantes s-ar fi stins la 23 aprilie, tot nu ar fi fost în aceeaşi zi cu William Shakespeare, despre care ştim cu siguranţă că a murit pe 23 aprilie 1616. Ar fi fost la aceeaşi dată, dar nu în aceeaşi zi. Sună straniu, însă lucrul e adevărat fiindcă ţările în care au trăit cei doi „titani” (ce etichetă burlescă!) aveau, la moartea lor, calendare diferite, între care era un decalaj semnificativ: Anglia încă îşi împărţea anul după vechiul calendar iulian, în timp ce Spania trecuse, de mai bine de trei decenii, la calendarul gregorian. Ca atare, în anul de bunăvoinţă al Domnului 1616, 23 aprilie a căzut în zile diferite în cele două regate, a fost o sâmbătă în Spania şi marţea de peste 10 zile, în Albion.

Tovărăşie

Discuții

De ani buni ajung aproape zilnic, cu treabă ori fără, printre dulapurile depozitelor de la demisolul bibliotecii. De fapt doar nişte schetele metalice, înalte până-n tavan, cu poliţe de tablă, ticsite cu cărţi. Volumele sunt depuse în ordinea achiziţionării lor, iar eu prefer „vatra” bibliotecii, locul de unde a început, în anii 1950, construcţia colecţiilor ei. Aici scot o carte la întâmplare şi citesc în picioare: versuri, eseuri, fragmente de roman, prefeţe, note despre autori.

Cărţile astea au văzut lumina sălilor de lectură şi au cunoscut oameni curioşi, ardenţi după cuvintele lor. Acum sunt însă împăcate cu uitarea, desenele cândva vii ale coperţilor lor au pălit, scrisul de pe etichetele lipite demult de bibliotecari pe cotoare s-a şters, paginile li s-au lipit, tranşele s-au umplut de praf. Sunt singurul lor cititor.

Ocazia unei bucurii

Discuții

O colegă a avut minunata idee de a folosi Ziua Naţională a Bibliotecarului ca ocazie pentru a scoate din hibernare talentele noastre, ale bibliotecarilor constănţeni (presupunând că e ceva de trezit). Iată de ce repetăm aproape zilnic (nouă fete şi cu mine – zece) „Gaiţele” lui Kiriţescu. O versiune prescurtată, desigur, şi modificată pe ici pe colo. (Dacă totul decurge normal, intenţionăm să ne înfăţişăm pe 23 aprilie, în faţa unui public format din ceilalţi bibliotecari şi din rudele noastre, curioase de-o aşa poznă.)

Repetiţiile au loc chiar în biroul meu, care are avantajul că poate fi preschimbat la repezeală în ceva ce aduce, dacă nu cu salonul unui conac, măcar cu o cameră obişnuită. Nu avem regizor, dar ne ţinem de instrucţiunile autorului, urmărim pe Youtube interpretările clasice şi dezbatem democratic cum şi cât să întindem de la unul la altul firul piesei, ca să nu-l înnodăm sau rupem.

Joc rolul lui Jorj, fiul fudul şi cam beţiv al Anetei şi al răposatului, dar des invocatului Tase Duduleanu. Sunt pe scenă de la începutul şi până la sfârşitul piesei, însă am replici puţine şi depărtate (la urma urmei, cât poţi vorbi în compania unor „gaiţe” de diferite vârste!?), aşa că am timp să observ sfiala şi grija colegelor de a găsi un anumit ton, un anumit gest şi, mai ales,  bucuria lor de a evada de la „ronţăiala” cărţilor şi de-a pătrunde în spaţiul tainic al teatrului. Actori? Suntem actori?! Nu ne grozăvim noi cu aşa ceva, dar am luat lucrurile în serios, iar senzaţia e uimitoare!

Adevărul

Discuții

Biblioteca noastră scoate la concurs câteva posturi de bibliotecar. O anunţ pe-o fostă colegă, îndemnând-o să se înscrie. A lucrat mai bine de zece ani în bibliotecă, nu fără sârguinţă şi plăcere, înainte de a fi concediată scurt, împreună cu alte câteva zeci de bibliotecari, la sfârşitul lui 2010.

Îmi spune că îi este dor de bibliotecă şi de ceea ce făcea aici, că i s-a făcut dor după două săptâmâni de la plecare. Mă bucur mult să aud asta, aşa că mai arunc o punte: e un concurs mai corect decât altele, iar un argument e faptul că, după unele zvonuri, în juriu vor fi cooptaţi specialişti din ţară, care nu au de ce să cânte în struna cuiva din conducerea noastră, fie ea directoarea ori contabila-şefă. „Am plecat printr-un concurs şi să mă întorc prin altul? Atunci nu am fost bună, dar poate sunt acum. Mă mai gândesc…”, îmi zice fără entuziasm şi n-am niciun dubiu asupra înscrierii.

Un concurs, două concursuri… Are dreptate amica mea, pentru a separa apele limpezi ale bibliotecarilor buni de cele murdare ale bibliotecarilor slabi, conducerea bibliotecii a decis în toamna anului 2010 să organizeze un concurs. Un concurs de cunoştinţe. Cu bibliografie, comisii şi tot tacâmul. (Nu au fost scutiţi de această încercare teoretică decât şefii, mai mari sau mai mici, în baza nu ştiu cărei legi.) Esenţial, deci, a fost să toceşti două săptămâni şi să ai baftă cu subiectele.

Ce nu a contat absolut deloc a fost ceea ce ai făcut înainte de asta la locul tău de muncă, cum te-ai achitat de îndatoriri, dacă ai fost silitor sau leneş, priceput sau stângaci, punctual ori întârziat, dacă ţi-ai văzut de treabă ori ai ieşit „niţeluş” prin oraş, în fiecare zi, să analizezi oferta mereu schimbătoare a magazinelor cu îmbrăcăminte şi încălţăminte, dacă ai avut iniţiative ori ai stat în banca ta. Asta s-a şters apăsat cu buretele îmbibat de dorinţa direcţiunii de a face ierarhia cunoştinţelor bibliotecarilor. Unii colegi au fost atât de scârbiţi de această metodă încât nici nu s-au mai prezentat la concurs.

Se spunea că procedeul ar fi fost propus de conducerea Consiliului Judeţean, care dorea să elimine rapid de pe ştatele de plată ale bibliotecii jumătate dintre angajaţii ei. Poate că aşa a fost. Dar, chiar de-ar fi fost aşa, rolul de manager înseamnă mai mult decât să citeşti şi să pui în aplicare circularele autorităţii administrative. Înseamnă să cântăreşti ce ţi se trimite, să deosebeşti firescul de abuz şi, dacă se întâmplă să vezi samavolnicii, să te opui convingător. Dacă opoziţia la abuzuri nu are efectul scontat, încă mai poţi face ceva: poţi atrage atenţia asupra lor prin gestul demisiei. Nu am avut demisie a conducerii de atunci, dar am avut întrecere între bibliotecari.

Mi-aduc aminte că la vremea respectivă mi-am luat inima în dinţi şi i-am zis unei şefe, membră influentă a grupului care lua deciziile în bibliotecă, că metoda examenului de cunoştinţe conţine multă nedreptate şi neadevăr în situaţia dată. Mi-a răspuns printr-o întrebare veche şi plină de sens: „Dar ce este adevărul?!”

Interviu

Discuții

O jurnalistă de televiziune bate la uşa biroului meu. Vrea câteva vorbe la microfon despre o ediţie veche a „Metamorfozelor” lui Ovidiu, pe care am scos-o de curând din chivotul colecţiilor speciale, la lumina tare a holului de expoziţii. E însoţită de un operator cu o cameră de filmat în mână şi un trepied pe umăr. Fac un cuplu destul de straniu: el e mărunţel şi subţire ca un adolescent famelic, vizibil afectat de greutatea purtată, ea înaltă şi robustă.

E de-ajuns să-mi pună o întrebare că mă blochez. Ştiu câte ceva despre volum şi editorul lui neamţ, despre Ovidiu şi despre traducerile româneşti ale scrierilor lui, am recitit cu atenţie poema „metamorfosurilor”, dar nu mă simt în largul meu. Dau vina pe diferenţa de talie, tânăra e atât de înaltă că o privesc cu capul dat pe spate. Parcă mă uit după bicicleta galbenă. Cu riscul de a părea nepoliticos, decid să cobor ochii şi să iau în cătare un punct de la nivelul meu. Mă opresc la un năsturaş liliachiu al bluzei ei negre, împins mult înainte de amploarea sânilor. Uitătura mea îl nedumereşte pesemne pe operator, care iese repede din spatele picioroangelor aparatului electronic şi ne zice că lumina e nu-ştiu-cum şi că ar fi mult mai bine dacă am sta totuşi jos. Două fotolii trase în faţa vitrinei cu pluş bleumarin, cartea groasă pe genunchi, zâmbete reîncălzite, spici introductiv, figurile noastre la acelaşi etaj şi ideile încep să vină.

Împodobire

Discuții

cadouFetiţa de nouă ani a unei colege îmi face o vizită la birou ca s-o-nvăţ să facă o felicitare pentru Crăciun. Îi arăt şi se descurcă cu mare uşurinţă. Mai vrea o ilustrată, apoi vrea un caiet legat manual şi încă unul. Venită pentru un sfert de ceas, prichinduţa rămâne două ore, silitoare şi veselă.

Îmi spune că-i place încăperea în care lucrez, fiindcă e mare şi luminoasă şi are vedere la copaci. Se-ncruntă niţel însă când îşi dă seama că nu are niciun ornament de Crăciun. „Pentru că nu e loc de sărbătoare”, îi spun, „numai locurile de sărbătoare trebuie împodobite. Şi doar cu podoabe cu puteri magice.” „Îţi fac şi eu ceva cu magie”, îmi răspunde. Scormoneşte prin cutiile mele, alege două cordeluţe de mătase, trebăluieşte într-un colţ, aşezată turceşte, iar după câteva minute mă lasă să văd rezultatul: un cadou stilizat, frumos împachetat, care decorează unul dintre pereţi.

Oaspete

Discuții

La talciocul de duminică, din marginea oraşului, descopăr pe taraba unui buchinist „Progresele Dobrogei dela anexare până astăzi: 1878-1906”, o carte subţire, scrisă şi publicată în 1907 de Leonida Colescu, şeful Serviciului de Statistică din epocă. Spre surprinderea mea, cartea are toate însemnele de posesiune ale Bibliotecii Judeţene Constanţa: număr de inventar, cotă topografică, ştampile, etichete. Vânzătorul, roşcovan şi limbut, e şi actualul proprietar: susţine că a cumpărat-o acum câţiva ani, împreună cu alte câteva sute de volume, de la o „văduvă onorabilă”. Plătesc zece lei şi plec cu lucrarea la subsuoară.

Scotocind prin registre aflu că volumaşul a fost achiziţionat de bibliotecă în 1969 (cu 50 de bani) şi inclus în aşa-numitul fond secret (fond constituit în fiecare bibliotecă de drept public din România comunistă). Împrumutat, nu se mai ştie cui, pe la mijlocul anilor 1980, nu a mai fost primit înapoi şi a fost oficial scos din colecţii în noiembrie 1988. Chiar şi lectura în sălile bibliotecii a cărţilor de la „Secret” era prohibită, nu mai vorbesc de împrumutul lor la domiciliu, însă, atunci, ca şi astăzi, unii obţineau orice şi de oriunde. De ce nu înapoiază oamenii cărţile împrumutate  atunci când nu le înapoiază (fie ele de la amici, profesori ori de la bibliotecă)? Le rătăcesc, uită de ele, ori şi le însuşesc hoţeşte fiindcă le doresc prea tare? Îmi place să împrumut cărţi (să dau şi să primesc) şi mi se pare că luarea cu împrumut, încă mai mult decât cumpărarea, e şi îmbiere grijulie, invitaţie curtenitoare adresată cărţii, iar o carte împrumutată şi nereturnată este un oaspete sechestrat.

Neodada

Standard

Extraordinar efect al prelungitei strădanii pentru inventarierea documentelor la Biblioteca Judeţeană Constanţa: reinventarea poemei dadaiste. Ei bine, da! Dada.

„Ca să faceţi un poem neodadaist”, zice tristantzaran colega şi prietena Lucica cu voce declamatoare, dar niţeluş înăbuşită de masca chirurgicală ce-o apără de acarieni, bacterii, praf, mucegaiuri şi păduchi de bibliotecă, „luaţi un teanc de cărţi de pe poliţă, exact atâtea cărţi câte versuri vreţi să aibă poezia, plus titlul. Scrieţi apoi titlurile pe o foaie de hârtie în ordinea cotelor lor. Copiaţi-le cuviincios. Poezia vă va semăna.” Spre marea mea bucurie, prima poezie neodadaistă îmi este dedicată. Mulţumesc foarte mult!

Aventurile d-lui Ionel… (de Lucica V.)

Pălăria de pai
Schiţe despre fericire
Pe aripi de vis
Balada vestitorului.
Drumeţ în calea lupilor
Noapte şi zi.
Albastru imperfect
Dimineaţa devreme
Un om, într-o zi
Lanternă cu amintiri.

Frumuseţe

Discuții

Întâlnesc uneori în bibliotecă tineri şi tinere de culoare, iar asta mă binedispune. Sunt nigerieni, studenţi la Universitatea Maritimă din oraş, zâmbitori, politicoşi, totdeauna salutând, muzical, în limba română, zvelţi (n-am văzut nici măcar unul dolofan), îmbrăcaţi cu un bun gust exotic. Cei mai mulţi îşi poartă caietele cu notiţe în mape subţiri, obiecte cu totul demodate, din păcate, la noi.

Acum câteva zile am avut parte de-o îndoită jubilaţie când, sub privirile înţelegătoare ale colegilor ei, o ciocolatie frumoasă, cu părul împletit în codiţe lungi, dănţuia şi se răsucea desculţă (și senzuală) pe marmura rece a holului de la parter. Vezi bine că avem nevoie de frumuseţe voioasă. Mă gândesc la scandarea virulentă a unora dintre concetăţenii fetei, în toamna anului 2002, când concursul Miss World poposea în capitala Nigeriei: „Jos cu frumuseţea!” Ce dobitoci!