Nisip, cer și mare sau Mamaia la 1900

Aqua Magic – terase – manele – langoși – șaorma – Coca-Cola – „clătite d-un cot” – tatuaje – Habibi Beach – exchange – parcare privată – telegondola – „Love, sex, Durex” – „Ia porumbu’, șefule!” – Uzina de pizza – hop și eu cu tanti Adi – jogging – „Hai să pictăm marea la Mamaia” (închis temporar) – grupul statuar Confidența – înghețată – autoservire – hamsie – bere la draft – Kiss FM – wi-fi gratuit („pentru cei care nu iau vacanță de la facebook”) – colaci gonflabili – papuci – ii – pălării – mingi – ochelari de soare – tomberoane – zoaie – Circul Americano Vargas – uscăciune – omizi – ruina Palatului Festivalurilor – „Vel Pitar, pâinea anului 2016” – farmacia inimii – arbuști Mierea-Ursului – șezlonguri 90 lei – mașini – scutere – trotinete electrice – umbrele – femei construite din gângănii, lumină și parfum de pătrunjel – poliția locală – Fan Courier – hoteluri – hoteluri – hoteluri… Mamaia de azi seamănă cu Bâlciul Moșilor de demult, descris de Ion Luca Caragiale. Dar cum arăta ea în vremea lui Caragiale (înainte de exilul la Berlin)?

Iată o mărturie, a Cellei Delavrancea, dintr-un interviu luat de Constantin Dumitrescu la începutul anilor 1980 (publicat în Oracolul și clepsidra, Cluj-Napoca, 1983):

„Treceam lacul și ajungeam la Mamaia. La Mamaia nu era nimic decât nisip, cer și mare. Atât! Nici un hotel, nici o casă. Lângă Constanța erau câteva case, căscioare de pescari, dar pe urmă nu mai era nimic până la Capul Midia, mi se pare. Nimic. Și noi ne duceam acolo, ședeam toată ziua. El (inginerul Zosima n.m.) venea acolo cu un coș enorm de merinde, de fructe, de tot ce trebuia ca să ne încânte și ședeam până aproape de douăsprezece noapte acolo. Ei bine, plimbările, domnule, pe malul apei și la Mamaia, nu imediat ci nițel mai încolo, unde nisipul era ca asfaltul, nu se pot descrie. […] Când nu era lună, dar era noaptea foarte clară și stelele în august foarte mari, stelele se reflectau pe nisipul ud aidoma, încât eu aveam impresia că umblam pe Carul Mare. E un sentiment aș zice cosmic. Și mi-aduc aminte că tăceam cu toții. Nu se întâmpla prea des acest lucru. Toate constelațiile sosite jos. Le aveam în poală. Călcam cu picioarele ude pe stele, că ne punea tata să ne descălțăm în acele momente zicând: nu trebuie să simtă steaua că ai gheată în picior. Da, da! Era o impresie extraordinară.”

Kamikaze

De hatârul fiului meu, petrecem o-ntreagă zi în parcul acvatic din Mamaia. El luând toboganele cu apă de la cap la coadă şi de la coadă la cap (cu o excepţie), iar eu chircindu-mă pe un şezlong, pe malul „râului”, sub mica umbrelă alocată, pe care o mut des pentru a mă feri de razele nemiloase ale soarelui. În mâini am un roman bun, iar în urechi două cocoloaşe mari din hârtie de şerveţele. Când le scot, muzica din difuzoare mă transportă prompt într-o tranşee asaltată de sute de orgi ale lui Stalin.

Ca să-i atenuez băiatului spaima de toboganul numit Kamikaze, accept să îl însoţesc şi să-i fiu pildă de bărbăţie. După ce stăm la coadă mai bine de-un sfert de ceas, alunecarea pe Kamikaze e scurtă şi dură. Însă nu alunecare, cădere, plonjon în gol zece-cinşpe metri, Kamikaze ăsta e doar un jgheab uriaş şi foarte abrupt, aproape vertical, stropit de-un şuvoi subţire. „Vântul divin” mă zvârle cu furie în bulboana adâncă din buza lui. Mircea îşi dă drumul în spatele meu. Într-o fracţiune de secundă salvamarul îl culege de pe fundul apei şi îl împinge spre mine. Îşi ridică faţa şiroindă, luminată de un zâmbet larg. După jumătate de inspiraţie izbucneşte: „Mai vreeeau!!”

Pisici de soi

Mari iubitori de feline cum suntem, nu puteam rata expoziţia de pisici de rasă găzduită la mijlocul lui iulie de pavilionul de pe malul lacului Tăbăcărie. Mâţe una şi una desigur. N-au lipsit flocoasele norvegiene de pădure, ingenuele angora turceşti, posacele persane, uriaşele şi fioroasele Maine Coon, boieroasele albastre de Rusia, straniile despuiate Sphynx, cochetele Cornish Rex (abia ieşite parcă de la şedinţa de buclare a blăniţei), nedumeritele Singapura, vătuitele Ragdoll. Ca şi în alte dăţi, m-am desprins cu greu din hipnoza indusă de ochii albaştri lagună ai birmanezelor, dar cea mai mare parte a timpului am petrecut-o lângă cuştile favoritelor mele: sălbaticele pisici bengaleze.

Un concurs de frumuseţe pisicească a fost prilej pentru patru experţi pedanţi să drămuiască felinele, să le ciufulească cu aplomb pentru ca apoi să le ţesale delicat cu mâinile grebluţe, să le pipăie perniţele, să le tragă competent de coadă, de cănăfei, de fălcuţe. Am poftit cu ardoare „jobul” lor.

De pe una dintre tarabele risipite în burta sălii, am cumpărat la plecare o faţă de pernă cu imaginea pictată a – evident – unei pisici. Una tărcată, pusă la patru ace. Ca să nu-mi umble cu mâţa-n traistă, am întrebat-o pe vânzătoare dacă rezistă la spălat.

„Vai de mine!”, a exclamat ea inflamată. „Da’ ce-aveţi de gând? Asta-i operă de artă! Ahhh, staţi aşa!” A deschis repede o trusă din lemn, foarte mânjită de fuga tuşelor, a ales un tub şi o pensulă, a întins un bob mare pe paletă, a înmuiat şi a trasat câteva linii pe faţa de pernă, sub vârful cozii mâţei. „Acum e cât se poate de clar…”, a zis veselă şi m-a îndemnat să suflu câteva minute peste semnătură: phuuu, phuuuu.