În ziua de 4 octombrie 1860, către prânz, aerul Constanței a fost spintecat de câteva șuierături lungi. Pe atunci Constanța era doar un târgușor ponosit și lânced, care ocupa doar peninsula, nici aceea întreagă, de vreme ce mahalalele ei nu depășeau linia ce poate fi trasată în zilele noastre între Biserica Grecească și Palatul de Justiție. Făcea parte, ca întreaga Dobroge, din imperiul sultanului otoman Abdul Medgid și de altfel, deși numele ei bizantin Constanza nu era cu totul uitat, era cunoscută după adaptatul la vorba turcească Kiustenge. Lucrurile începeau să se schimbe însă. O companie englezească, „Societatea Căii Ferate Dunăre – Marea Neagră și a Portului Liber Kiustenge”, doar ce terminase linia feroviară dintre Dunăre și mare, dintre Cernavodă și Constanța, 65 km de șine, patru gări, mai multe magazii pentru depozitarea grânelor, un atelier de reparații, trei ani de muncă. Pe 4 octombrie o inaugura cu oarece fast.
Plecat în zori din Cernavodă și nedepășind viteza de 19 km pe oră, trenul deschizător de cale și eră ajunsese după aproape 4 ore în apropierea Constanței. Venind pe sub valul de piatră al lui Traian, coborâse prin râpa îndulcită de la capătul podgoriei de căpșunică roșie (aproximativ poarta 4 a portului de astăzi), trecuse în lungul și pe la jumătatea coastei abrupte (cam pe linia șoselei portului), lăsase în dreapta bătrânul și hrentuitul cheu genovez și se avânta către gara cu peron acoperit, ridicată lângă malul de pământ ce înghițise în atâtea secole băile publice romane. Localnicii ieșiți pe streașina dinspre port a burgadei au putut vedea locomotiva, botezată Ovidiu, scoțând fum gros și trăgând după ea „trăsurile de vapor”, cum numeau ei vagoanele galben-verzui. Cel care avusese ideea construirii drumului de fier, John Trevor Barkley, un inginer englez, vizionar, întreprinzător și mândru se afla chiar la comenzile convoiului, el făcea să răsune „trompeta cu aburi” a mașinii. Ovidiu fluiera vesel peste casele scunde ale Constanței.
Blogul lui Alexe 