Hoții de bună dimineața

E vară în Constanța interbelică și fierbințeala zilei se prelungește în noapte. După lunga plimbare romantică de aseară, de pe bulevardul Cazinoului, ori vesela întâlnire cu amicii, prelungită la vreuna dintre terasele Pieței Independența și stropită din belșug cu berea „Sleeping-Car” a fabricii Bragadiru, somnul e stăpân atotputernic. Întunericul e aproape total, felinarele rare ale societății Ganz și cele câteva vitrine luminate, din jurul statuii lui Ovidiu și de pe strada Carol, abia-i întinează catifeaua neagră și groasă. Gardienii publici își fac rodul, atenți la lacătele prăvăliilor, dar și ei ațipesc într-un colț retras.

Într-o astfel de noapte, prin ferestrele lăsate deschise intră adierile răcoroase, cu iz marin, murmurul slab al valurilor, parfumul de leandri și al florilor de regina noptii. Dar tot pe acolo intră, cu pas ușor, hoții. Și fiindcă obiceiul lor e să facă asta în special atunci când visele străbat somnul ca niște nave pline de zâmbete și dansuri, adică spre dimineață, acești hoți au fost numiți în epocă hoți de bună dimineața.

Înfășurați într-o urzeală de tăcere, penumbre și semne enigmatice, hoții de bună dimineața erau atletici, pricepuți, isteți. Unii acționau singuri, alții preferau ajutorul unui coleg, mai rar formau o mică bandă. Cu siguranță băteau, la ore mici, străzile, observând figuri și tabieturi, ferestre ce se ferecau și ferestre ce rămâneau deschise, camere ce se animau devreme și camere ce lâncezeau până târziu. Alegeau să dea lovitura văzând perdelele fluturând și acceptau orice, vile dichisite, clădiri de raport, hoteluri de toată mâna. Dacă era vorba de case particulare, de cele mai multe ori știau cine era proprietarul sau locatarii (multe proprietăți erau închiriate). Rareori aveau vreo idee despre interiorul casei, despre dispunerea camerelor, aranjarea mobilelor, despre ascunzători și capcane. Știau însă că fereastra deschisă dădea în dormitor și se adaptau cu rapiditate.

Ca mâțele se cățărau pe ziduri ori se lăsau de pe acoperișuri până la geamurile date de pereți și, odată intrați, evaluau cu ochi încercat încăperile, cuferele, scrinurile, birourile, sertarele. Dacă le găseau ferecate își foloseau șperaclele și măestria, fără a scrijeli prea tare liniștea locuinței. Scotoceau și luau cu ei doar lucruri mici, ușoare și prețioase: bani, bijuterii, argintărie, ceasuri, blănuri, uneori documente ce puteau fi valorificate. Nu pierdeau vremea căutând dincolo de un răstimp sigur și erau grijulii să nu lase urme pe care sticleții le-ar fi putut folosi. Armele, albe sau de foc, erau absolut excluse din arsenalul lor.

Cu toate precauțille și notoria dibăcie, borfașii de bună dimineața erau uneori simțiți de locatari și fugeau fără a se alege cu ceva, câteodată erau chiar prinși la fața locului. În plus, polițiștii locali erau și ei inteligenți și pricepuți, așa că multe dintre furturile de acest fel erau elucidate destul de prompt, iar autorii lor arestați și condamnați. Năravul nu se schimba însă, așa că după perioada de recluziune, de cele mai multe ori nu mai mare de câteva zile, își reluau „ocupațiunile”.

Dar julitorii de bună dimineața nu se limitau la această metodă de jaf. Poate că unii dintre ei se specializaseră în furturi de noapte, dar toți erau oportuniști, nu se dădeau în lături de a sustrage un portofel grăsuț, de a șuti o poșetă arătoasă, de a fura o bicicletă pierdută din ochi câteva clipe, de a escroca, de a tâlhări prin elaboratul sistem „grant”. De altfel, se simțeau obligați să facă asta, de vreme ce arșița ținea numai câteva luni, după care ferestrele urbei se închideau și rămâneau închise până vara viitoare.

Spuzeală

Un grădinar trebăluiește pe peluza dinspre mare a hotelului Continental Forum. Ca unul care se chinuie în fiecare vară să țină în viață un petic de gazon, sunt curios să văd cum se descurcă omul Continentalului. Plivește și scurtează cu niște ustensile colorate, pe care le poartă la brâu, agățate de o centură lată. O scafă cât un creion, o forfecuță, o seceră lucitoare, ca de jucărie, pe jumătate cât cea țărănească, cu care mușcam din cocenii de porumb în copilărie. Nici urmă de vreo mașină de tuns iarba, greblă ori cazma, ci doar o roabă ce pare și ea luată din instrumentarul piticilor. E priceput, nu spun nu, da’ mocăit cât cuprinde, joacă fără jenă la trecerea timpului. Partea interesantă e că în urma lui rămâne o pajiște mulțumitoare, din a cărei perie crudă și deasă își înalță capetele mulțime de păpădii înflorite. P-astea le-a cocolit, deși nu vreau să vă spun ce le-a făcut frunzelor păpădiilor. Bine, vă zic: le-a hăcuit. A lăsat doar tijele firave cu zgaibele galbene. Începusem să mă întreb e naiba e asta, când mâna lui dreaptă se rotește dirijoral spre balcoanele Julieta de pe fațada curată a hotelului și-mi spune serios: „Dau bine de sus”.

Pe dig

După inaugurarea din 1909 a portului Constanța, digul său de larg a devenit rapid unul dintre locurile preferate de promenadă, deopotrivă ale localnicilor și ale vilegiaturiștior. Realizat din blocuri mari de beton, digul începea din capătul sudic al bulevardului Cazinoului (zona porții 1 a portului), înainta în mare pe aproape un kilometru și jumătate și se sfârșea la picioarele vigurosului și frumosului far „Regele Carol I”.

Nu-i greu de înțeles de ce panglica asta cenușie avea atâta atracție, pe măsură ce-o străbăteai, lăsai în urmă nu doar orașul cu zgomotele și praful lui, ci chiar vechile, obositoarele, apăsătoarele tale gânduri. „Noapte. Cerul se spuzește de stele. Lună plină. Briza mării adie. Grupuri răslețe se rătăcesc în visarea dragostei, spre farul Carol”, nota în august 1936 ziarul „România dela mare”. O vizită la Constanța nu era întreagă fără plimbarea pe digul portului. Aici doamnele și domnișoarele își etalau toaletele și coafurile, sub privirile admirative ale domnilor, aici poeții își implorau muza, pictorii își așezau șevaletele iar fotografii trepiedele, îndrăgostiții erau inspirați să-și declare iubirea, îmbrățișând umerii adoratelor, sau caligrafind-o pe cărți poștale cumpărate de la debitele ori librăriile din oraș. Și tot aici, mulțime de pescari aruncau nadele pentru a momi bancurile de pește, mult mai mari și mult mai dese decât astăzi.

Priveliștea trebuie că era splendidă, cu marea de-o parte și pestițele dane de cealaltă. „În dreapta – portul, cu apele domolite, vapoarele cu diverse pavilioane, catarge ce se profilau pe un cer de plumb, lumini care începeau să se aprindă pe punți, forfota marinarilor, umbre tăcute alergând de la proră la pupă”, își amintea în 1985 Mioara, fiica poeților Claudia Milian și Ion Minulescu, de plimbările făcute în copilărie, cu părinții săi, pe marele dig al portului. În stânga – vuietul asurzitor al mării, care-și spărgea cu furie valurile de primul nivel al digului. În fața noastră farul – licurici strălucitor, călăuză a navigatorilor, care la un anumit interval, își proiecta lumina departe pe mare.”

Dar, în apropirea mării totul se schimbă. Sufletul ei turcoaz și misterios te putea elibera de urât, pentru a vedea din nou partea frumoasă și veselă a vieții, dar îți putea și mări oboseala, îți putea dilata pustiul până dincolo de limita de suportabilitate. Așa se face că marele dig al portului nostru a fost, din nefericire, și unul dintre locurile folosite de oameni pentru a trage linia neagră și a-și sfârși zilele. De pildă, în toamna lui 1929, ziarele au comentat cu stupoare cazul lui Nicolae Gherghel, fost deputat de Dorohoi, unde poseda moșii întinse, care, sărăcit într-un timp scurt, s-a sinucis la malul mării, aruncându-se în valurile zbuciumate ce loveau digul portului.

Orice sinucidere e și o imprecație aruncată lumii, dar cea a tânărului constănțean Victor Dumitrescu, care ia pe umerii săi toată vina, are cea mai mică doză de ocară, fiind de aceea una dintre cele mai sfâșietoare. Victor Dumitrescu era elev la Liceul „Mircea cel Bătrân” din oraș, sârguincios și simpatizat de profesori și colegi, între altele pentru talentul său de caricaturist. Într-o zi de la începutul lui noiembrie 1938, se lasă în valurile reci, înecându-se. În dimineața zilei în care s-a sinucis, Victor, care era unul din cei mai buni din clasa lui, fusese scos la lecția de matematică. Nu prea a știut și a primit nota 2 (ca și azi, sistemul de notare era, pe atunci, de la 1 la 10). Trebuie spus că profesorul care l-a ascultat lipsise de la cursuri, de la începutul anului școlar și până în acea zi, fiind suplinit de un coleg. Nimeni nu l-a văzut pe Victor pe dig în acea zi, pentru a-i spune o vorbă, pentru a-l salva. Pe marginea blocului frust de ciment au fost găsite mai târziu ghiozdanul cu cărțile, caietele, micul său bloc cu desene și, frumos împachetate, unele peste altele, hainele de școlar. Șepcuța lui, cu emblema liceului, era așezată deasupra.

Bărgării Alandala

Din nou în fața unor liceeni cuminți și curioși, veniți să viziteze biblioteca. Plecând de la statuia lui Ioan N. Roman, patronul bibliotecii noastre, le vorbesc de-o altă lucrare de for public din oraș, ridicată pentru a glorifica jertfa ostașilor căzuți în ancombranta campanie a armatei române, din Bulgaria anului 1913. Numit „Avântul Țării”, impozantul monument (zece metri înălțime) a fost dezvelit în primăvara lui 1916 și demolat în toamna aceluiași an, iar bustul lui Ioan N. Roman a fost așezat, în 1932, chiar în locul lui. Am dificultăți în a-i face pe tineri să priceapă unde e acest loc, acum un tăpșan golaș.

— Pe strada Traian, le zic, la intersecție cu Vasile Alecsandri, în fața clădirii Curții de Apel. Numai fețe dezorientate. Insist: Vizavi de Cercul Militar, o grădiniță-triunghi lăsată de izbeliște… Încă nici un licăr de lămurire. Mă decid pentru o explicație de parcurs: Știți lupoaica! De la ea, în jos, spre dreapta și chiar înainte de strada Traian e acest… Hâ?” O mână ridicată ca la lecție și imediat o voce nesigură:

— Cred că-i în spate la bărgării Alandala.

În câteva momente, adolescenții se înveselesc, dumiriți pe de-a-ntregul, cumva expresia asta – „bărgării Alandala” – explicase totul. Acum mutra mea trebuie că arăta ca înrămată. Ce era să fac? Încuviințez strepezit, dar trag deoparte un tânăr mai reținut. Aflu că-i vorba de un mic local cu teribile bunătăți unsuroase, situat lângă „Bubble Waffles”. Aha!

Giulietta

Imediat ce-a plecat mașina din fața mea, o Alfa Romeo Giulietta s-a strecurat ușurel, dar nițeluș cam crispat lângă bordură, în locul ei. Era nou-nouță, roșie ca rochia Ginei din „Cocoșatul de la Notre Dame”, strălucitoare, perlată de ploaia de mai devreme. Un tânăr a coborât fără grabă. S-a oglindit în geamul portierei, în timp ce și-a îmbrăcat sacoul cu emblema unui liceu local. Din portbagajul care s-a deschis fără vreo atingere, a scos o geantă cu catarame, pe care și-a pus-o pe umăr ca un poștaș. I-a dat un ocol, curbele mașinii deveneau încă și mai frumoase sub mângâierea privirii lui. A evaluat distanțele de vecini (a aruncat un ochi înțelegător și spre Ibiza mea, care arăta de parcă s-ar fi bălăcit în noroi), după care a luat-o în lungul trotuarului, spre capătul cu corcoduș înflorit al străzii. Un pas, doi, trei, Giulietta și-a retras singură oglinzile, a clipit de câteva ori și-a zuzuit un rămas bun. Pe spătarul banchetei din spate a rămas să mă fixeze o bufniță dolofană, cu cănăfei groși și capul rotit la 180 de grade în jos. „Buhuhu la luna șuie…”, m-am zborșit la ea.

Balaurul

Nu era mai lung decât o curea de ceas de damă și la fel de subțire. Cafeniu cu pete rozalii. Primele l-au descoperit, în iarbă, mâțele, iar încremenirea lor m-a făcut curios. Se-ncolăcise și brava colții inamicilor blănoși, cu gâtul întors ca un cârlig. Cel mai probabil fusese scăpat din gheare de cioara ce privea bosumflată scena, de la înălțimea unei ramuri de mesteacăn. I-am vorbit de el soției, ținându-l precaut la spate. Un șerpișor frumos, complet neveninos, speriat și rănit. După desenul pielii, poate chiar un pui de balaur dobrogean, protejat de lege, un mare noroc să-l vedem și să ne-mprietenim cu el. Am tras rapid și concluzia: avem datoria să-l adăpostim nițeluș, până-și vine în fire, într-o cutie cu capac sigur și găuri mici, într-un colț ospitalier de casă, a noastră, de pildă. I l-am arătat. Un țipăt teribil a despicat catapeteasma și așa cam paradită a cartierului. „Măcar m-ajuți să-l dau cu Mibazon pe răni?” am întrebat. Cheia s-a învârtit scurt în broască. Hmm, fobii de orășean!

Am vârât balaurul într-o traistă de pânză, cum am văzut, la Animal Planet, că fac căutătorii profesioniști de șerpi din Australia, m-am suit cu el în mașină și l-am condus la stâncăria din spatele mănăstirii „Izvorul Tămădurii” din Lazu. M-am temut de ce-i mai rău, fiindcă nu s-a mișcat și n-a sâsâit deloc tot drumul, deși „Morning Glory” cu Exarhu ne-a bătut la cap cu tot felul de drăcii. Când am desfăcut bocceaua a ieșit însă în bătaia soarelui, fâșneț, strălucitor și mlădios. La întoarcere, ușa casei era tot încuiată. Am mărnăit ugilit niște scuze pe la ferestre.

Premiul de onoare

O distincție greu de obținut. Nu era vorba să fii primul din clasa ta, ori din generația ta, la sfârșitul anului școlar. Pentru asta primeai Premiul întâi cu coroniță. Și nu era îndeajuns nici să ai, calculată pe toată perioada liceului, media cea mai mare. Trebuia să fii cel mai bun în fiecare dintre anii de liceu. Care pe atunci nu erau doar patru, ci opt, liceenii trecând, până la reforma comunistă din 1948, prin opt ani de studii. Nu știu dacă Premiul de onoare era regulă în liceele românești de dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial, știu însă că întemeietorii Liceului de Băieți „Mircea cel Bătrân” din Constanța îl menționaseră expres în regulamentul școlii.

În vara lui 1938, pentru prima oară de la înființarea sa, cu patruzeci și doi de ani în urmă, liceul constănțean a fost pus în fericita situație de-a oferi unui absolvent al său Premiul de onoare. Alexandru V. Berberianu a fost premiantul, care a mulțumit și-a ținut să recite o poezie: „Dintre sute de catarge” a lui Eminescu. Și dac-a fost atât de așteptată, direcțiunea a plătit un meșter lapicid să graveze reușita și numele laureatului pe-o placă de marmură, pe care-a prins-o la vedere, în holul mare al liceului. Ce fel de catarg va fi fost Alexandru, ce destin a avut tânărul ăsta isteț și tenace? Nu i-a fost deloc ușor, mările pe care-a navigat au fost dintre cele mai teribile: războiul, ocupația sovietică, căderea monarhiei și dispariția lumii din care și-a luat modelele, stalinizarea. Tăblița care i-a fost dedicată nu mai există astăzi, probabil scoasă în lungii ani în care-n frumoasa clădire a liceului, cu săli înalte și luminoase, au fost cantonate batalioanele Armatei Roșii.

Jocuri de vacanță

A doua zi de Crăciun e caldă, însorită, mângâietoare, o irezistibilă chemare la plimbare, fie ea și scurtă. Pe strada Fântânele, câțiva copii și adolesceți joacă cărți, așezați turcește de-a dreptul pe trotuar. În jurul lor alți câțiva, de ambe sexe, asistă, comentează (cu voce scăzută), învață. Fiecare jucător are între picioare un teanc cu bancnote felurit colorate. Îmi arunc și eu un ochi. Doi popi, pas, ful – se joacă pocher. „Nu vreți să vă cântăm un colind?”, mă trage de mânecă unul dintre chibiți. „Termină-te, băi Gogoașă, cu colindele” zice tare un pocherist, fără să ridice capul din teatrul de război, și care mai de care sare să-i verse numitului Gogoașă câte-un hârdău cu lături în cap. Puietul se amuză copios, jocul continuă, bancnote mari și mici își schimbă proprietarii. Pentru câteva momente, piciul bucălat își ține ochii pe jumătate închiși. O fetiță, subțire ca o crenguță de salcie, se rupe fără vorbe de grup și-o ia la fugă în josul străzii. E și drumul nostru.

Alișveriș

Firme, societăți, asociații în Constanța interbelică:

„La elefantul” (pielărie), „La pomul de aur” (stofe și confecții), „La moara de aur” (galanterii și mărunțișuri), „Cocoșul de aur” (magazin de manufactură), „Vezuviul” (depozit de ciment și var), „La țăranca” (crâșmă), „La țăranu” („pantofărie, galoși, șoșoni”).

„La luna” și „La vultur”, ambele galanterii, unite în „La luna și vultur”, „La cocheta” (mode), „La Luvru” („cel mai bine asortat în articole de lux”), „La noul Luvru” (galanterie și mărunțișuri), „La doi lei” (birt economic), „La magazinul mic” („mercerie și galanterie, special dantelărie și ciorăperie care se vând cu prețuri reduse”), „La magazinul nostru” („asortat cu ultimile creațiuni pariziene, în stofe pentru mantouri, mătăsuri, catifele, pânzării, moltoane, pichete”).

„La Sultan” (prajitorie de cafea), „La pașa” (magazin de cafea), „La harem” (prăvălie cu covoare), „Stamboul” (lustragerie), „Bosfor” (articole orientale, inclusiv „minunații pantofi turcești brodați”). „La cotitură” (magazin de fierărie), „La pomul verde” (salon de nunți), „La arme” (varieteu), „Castelul de flori” (cabaret), „La eftinirea traiului” (băcănie), „Coroana” (cofetărie), „Electro-fer” (birou de copiat acte).

Coloniale și delicatese: „La drapel”, „La navigatorul”, „La gloria română”, „La căpățâna de zahăr”, „La flota americană”, „La dorobanț”, „La Basarabia”, „La doi camarazi”.

Restaurante, bodegi, berării: „Parcul zorilor” („local de distracție familiară”), „Zori de zi”,„La viața lungă”, „La viața veselă”, „La paharul vesel”, „Vraja mării”, „Malul mărei” („cu cea mai răcoroasă și pitorească grădină”), „Vârful cu dor”, „Dor mărunt”, „Valul unirei”, „Moara lumei”, „La roata lumii”, „Vaporul Dacia”, „La Armata Română” (închisă pentru murdărie), „La Căpitanu”, „La aviatorul”, „La făgădău”, „Calul bălan”, „Carul cu bere”, „Tiribomba”, „La aeroplanul lui Vlaicu” (grădină de vară).

Cafenele și ceainării: „La vânătorul”, „Ararat”, „Naționala”, „Internaționala”, „Élysée”, „Royal”, „Imperial”, „Port Arthur”, „Sulina”, „Valul lui Traian”, „Maritima”, „Aero-Marina”, „Pariziana”, „Elita”, „Poșta”, „Bursa”, „Chinezul”.

Manufacturi și fabrici: „Le soleil” (biscuiți), „Frigul” (gheață), „Bella Gusta” (rahat, siropuri, halva, limonada „Fructin”, „cea mai bună de pe piața Constanței”), Getta („splendide vase de mic tonaj”), „Cristalul Dobrogei” (sticlărie), „Izbânda” (mobile din fier), „Luzitania” (biscuiți), „Rapid” și „Viitorul” (lenjerie), „Minerala” („ape gazoase și Vichy”), „Delfinul” (sifoane), „Odgonul” (frânghii), „Bloc” (țigle de ciment).

Încălțăminte: „La leu”, „La stejar”, „Porumbelul”, „Tigru” (vecin cu „Porumbelul”), „La tunul de aur”, „La Ruleta”, „Marchiza”, „Marea Neagră”, „La cisma lui Cuza Vodă”, „Tif-Tof”.

„La 40 de biserici” (han și birt unde „țiganii țârâe niște lăute și se servește și jumătate de porție”), „La milion” („marele magazin de manufactură și galanterie”), „La lupoaică” („velour de haine, barcheturi, moltoane, pânzeturi, stămburi”), „La trei brazi” (dogărie), „La harpa română” (instrumente muzicale).

„Ardealul” (frizerie), „Alba Iulia” (librărie), „Veneția” (tâmplărie), „Cairo” (boiangerie), „Britania” (varieteu, „La Britania de vale,/ Între prinți, marchizi, pașale,/ Poți să bei pe îndelete,/ Vin-champanie-ntre fete”), „Napolitana” (plăcintărie), „Elvețiana” (lăptărie), „Marcel cel norocos” (colectură a loteriei), „La concurența”, „La noua concurență” (magazine cu „haine gata”), „Consumul românesc” („coloniale, delicatese și băuturi”), „Consumul militar” („lămpi cu benzină solidă, mai eftin ca electricitatea”), „Consumul pieței” („brânzeturi, specialități de untdelemnuri”), „La prietenul nostru” (vărărie și materiale de construcții), „Sfântul Nicolae” (cooperativă de pescărie), „La Tulceanul” (opincărie), „La Buzoianul” (căciulărie), „La Bucureșteanu” (spirtoase).

„Au Printemps de Bucarest” (magazin de mode), „Le Chic Parisien” (croitorie pentru bărbați), „La lampa elegantă”, „La gheata elegantă”, „La mobila elegantă”, „La sursa de mărunțișuri”, „La covrigăria rusă”.

„Viața noastră” (cooperativă de consum), „Edison” (cinematograf), „Voaleta” (parfumerie și mode), „Manon” („pălării și confecțiuni de dame”), „Paradisul Constanței” (florărie), „Viteza” și „Săgeata” (societăți de transport public), „La trei stele albastre” (magazin universal), „Mihai Eminescu” (sindicatul docherilor manuali din port), „Motorul” (bancă populară), „La papagal” (haine bărbătești), „Crucea” (drogherie), „Rezistența” (vulcanizare), „Lumina Dobrogei” (dugheană cu uleiuri pentru motoare), „Avântul țării” (ceaprazărie), „La industria română” (atelier de tinichigerie), „Frizeria eroilor” (bărbierie), etc., etc… Dever probabil bun.

Mingea albastră

O noapte și-o zi orașul nostru de lângă mare a fost zgâlțâit de un vânt rece și foarte puternic, ca de-un gangster cătrănit. Deși la adăpost de piatră și cărămidă, loviturile și urletele lui ne-au băgat frica-n oase. Vââjjjjjj!! Foișorul scârțâia din toate încheieturile, firele smulse de pe stâlpi biciuiau strada, ceva bombarda acoperișul casei și ricoșa departe. Când inimile ne erau cât puricele, tiiit, tiiit, tiiiit! hop și telefoanele cu alarma Ro-Alert: „Furtună, furtună, rafale de peste sută, stimați constănțeni!” Mulțumim foarte mult!

După aproape douăzeci și patru de ore, când mare parte din legiunea de ghionoaie plecase spre alte orizonturi, am ieșit să-nregistrez daunele. Crengi rupte, inclusiv unele mari, smochinul sfârtecat, tufișul de măceș făcut palancă, găleți, bucăți de polistiren și alte cioburoaie înghesuite în colțurile grădinii, tomberoanele doborâte, pisicile, în ciuda insistențelor mele, lipsă la apel. Am găsit și un mic dar: o minge albastră de cauciuc, pe jumătate dezumflată, înfiptă bine între două scânduri ale gardului. I-am tras un șut slab printre copaci. La un moment dat, din spatele ferestrei, l-am văzut pe Grasu întorcând precaut mingea albastră, ca și cum ar fi vrut să cerceteze partea de dedesubt. În scurtă vreme au apărut și celelalte mâțe, curioase, rostogolindu-se odată cu mingiuța, recăpătându-și cheful de joacă și viață. A trecut urgia!

Târgul păduchilor

De unde-ți cumpărai hainele, în Constanța de dinainte de 1900? Dacă erai un domn (cu barbă și mustăți, ca orice domn din acea vreme), musai ajungeai fie la atelierul lui Dionisie Sfiris, fie la cel al lui Filip Albert, ambele din Piața Independenței (Piața Ovidiu de astăzi). Cei doi iscusiți coupeuri îmbiau „onor clientela și vilegiaturiștii” cu „tăetura din ultimul sezon” și cu stofe de la „cele mai renumite Case din Anglia și Franța”. Lucrau însă și cu materialul mușteriului. Pentru încălțăminte de calitate îți luau măsurile precise meșterii cizmari Dumitru Mosora, pe strada Traian, și Joakim Athanasie, pe strada Ovidiu. Cel din urmă se lăuda că execută, „de porunceală”, „orice fel de încălțăminte din peile cele mai fine și colorate”.

Doamnele și domnișoarele răsfoiau ultimele jurnale ale exuberantei Europe Belle Époque în atelierul nemțoaicei Aneta Fregher, din strada Neptun (desființată în anii 1910, pentru a face loc clădirii Palatului Comunal), sau la Madame Marie Bălăceanu, stabilită în orașul nostru, pe „Calea lui Mircea cel Mare”, în ultimul deceniu al secolului 19, după ce ani buni fusese modistă de prim rang în Capitală („ex-premiere de Ville de Bucarest”). Cu trenă, pliuri, volane, nasturi milanezi, tighele, mâneci bufante, cravată, fundă, jabou ori decolteu, costumația feminină cerea migală, răbdare, o mulțime de vizite pentru probe, cheltuială. Dar toate erau răsplătite cu asupra de măsură, cocheta nu trecea neobservată la promenada de pe bulevard, ori la soareaua de la Cazin.

Pentru haine de-a gata și accesorii, în special pălării, care erau indispensabile, și damele și domnii mergeau la Bazarul Parisien al lui Hristo Violato, la magazinul lui Maurice Hornstein, sau la un alt bazar, botezat Universal de patronul Lusi și cedat „cu toată marfa aflată într-ânsul” lui Panait Contzia, „drept recompensă că m-a servit cu onestitate timp de 12 ani”. Toate trei aflate în același spațiu străjuit de statuia lui Ovidiu, centru al vieții comerciale a orașului. Oraș care, încă nedepășind peninsula, aducea el însuși cu un obiect de îmbrăcăminte. „Constanța”, nota scriitorul Ion Marin Sadoveanu, care a copilărit aici, „e o fundă cu aripile inegale. […] Nodul central îl alcătuiește acea Piață Ovidiu ce se întinde în fața Primăriei.”

Dacă erai sărac, jinduiai la magazinele „lumei elegante”, dar nu le treceai pragul. Prăvălia de care aveai nevoie era la marginea orașului. În spatele așa-numitului cartier englezesc (ansamblul de case ridicate la nord de gară de compania The Danube and Black Sea Railways), azi latura vestică a bulevardului Tomis, între străzile Traian și Ferdinand, era pe atunci un târg. Pe tarabe deșchiolate, în dughene ponosite, pe rogojini, preșuri, ori de-a dreptul pe pâmânt erau scoase la vânzare tot felul de vechituri, bulendre, ruginături, mărunțișuri. Aici, cu doar câțiva bănuți din orice valută (lei, drahme, ruble, coroane austriece, franci francezi, lire turcești sau englezești, florini olandezi etc.) te puteai îmbrăca din cap până-n picioare și bea și adălmașul. Fără grijă de hoți și trageri pe sfoară fiindcă, așa cum Curtea pariziană a miracolelor avea un rege și Târgul constănțean al păduchilor avea un staroste, temut și respectat de toți.

Ploaie și înlocuitori

Ploaia de azi, căzută nitam-nisam după o lungă perioadă de secetă, a prins trecătorii cu totul nepregătiți. Dar oamenii s-au adaptat rapid. O doamnă și-a protejat coafura c-o pungă mare, albă, cu găuri pentru ochi (amintindu-mi de căciuloiul Ku Klux Klanului), păstrându-și totuși calmul, ritmul mersului, postura sobră. Un domn gras, cu pistol la curea a tulit-o de la stânga la dreapta ținând un mic acoperiș argintiu, în două ape, deasupra capului: parasolarul parbrizului unui automobil. Un tânăr neînfricat și-a luat prietena sub brațul lui protector și și-a potrivit cadența după pașii ei mici, nițel dansanți. O duduie grăbită și-a apărat ciuful creț, de salvele cerului, cu un soi de zmeu multicolor, așezat pieziș pe urechea dreaptă. Când a trecut pe sub ferestrele biroului meu mi-am dat seama ce era improvizația: un evantai mare, cu modelul unei felii de pepene roșu.

În apă!

Nu-i voie să intri în mare când marea e zbuciumată și ai doar 5-6 ani. Nuuu, nici măcar la mal, stai cuminte pe cearceaf, să te vadă soarele uns cu cremă de calitate. Da-ți arde buza după o bălăceală, de-asta ai venit la plajă! Și e-atât de cald, iar valurile nici nu sunt așa mari, abia dacă pleoscăiesc apatic țărmul. Trebuie făcut ceva. O cotești printre cearceafuri, pe locul unui vechi castel părăsit, faci câteva tumbe și te tăvălești bine în nisipul fierbinte, îți torni câțiva pumnișori de prăfăraie pe cap, apoi te-ntorci la mama ta, ca o gogoașă pudrată din belșug cu zahăr. O tragi de coadă s-o faci atentă la ce-ai pățit, în timp ce te muncești să dai jos nisipul de pe brațe. Clipești des și te prefaci bosumflat când îți zice: „În apă, acum!”

Punctul cu var

Stadionul municipal din Constanța și-a trăit traiul, și-a păpat mălaiul. Nu mai cadrează cu vremurile noastre pretențioase, un altul, up-to-date, e proiectat să-i ia locul. Dărâmarea e în toi, hei-rup, hei-rup, hei-rup, bum!, totul pus la pământ, de la tribuna oficială la tabela de marcaj și de la sala de forță la stâlpii nocturnei. Chiar înainte de asaltul brigadierilor și-al mașinăriilor lor duduitoare, un amic, pasionat până la viciu de fotbal și de echipa Farul, a reușit să colecteze câteva suveniruri de pe arena muribundă: spărturi de beton, scaune coapte, bucăți din gazon și din tartanul albastru al pistei de atletism, crâmpeie din plasele porților. Cele mai multe le împarte, la alegere, prietenilor, eu pun ochii pe două hălci de pământ cu iarbă nălțuță și încă verde.

– Sunt chiar de la punctul cu var, punctul de la unșpre metri, poarta din dreapta, îmi spune însuflețit, de unde trăgeau Tufan, Turcu, Antonescu, Ștefan Petcu…
– Și Gică Hagi?
– Daaa, și Gică.

Le fac loc în grădina mea și le ud des, să le ușurez naturalizarea. Într-o seară scot mingea de  piele, cumpărată demult ca să-i predau primele și cele mai utile lecții despre fotbal fiului meu, și-o așez pe faimosul petic, sub privirile placide ale celor trei mâțe. Lovitură de la 11 metri, stimați spectatori felini! Nu-mi iau un avânt prea lung, întotdeauna mi-au plăcut jucătorii care execută penaltiurile aproape de pe loc, ei sunt cei care hipnotizează portarii, și execut o panenka cu piciorul stâng. Cu totul surprinzător, bolta iese strâmbă (probabil un fluture a fost strivit de-o cizmă, acum ceva timp, în Burkina Faso) și… zdrang, clanțțț, unul din ochiurile ferestrei de la căsuța de grădină se face cioburi. E gol, gooool!!

Cel urât

De câțiva ani buni, Constanța este în prefacere. Se schimbă țevăraia subterană și se îngroapă cabluri, se refac pavajele trotuarelor și străzilor, se pun borduri noi, se repară viaducte, se montează chioșcuri șic pentru stațiile de autobuz. Toate bune și frumoase s-ar zice, o să avem un oraș mai arătos, în care vom afla în sfârșit fericirea. Numai de-aș găsi gaura de vierme care să mă conducă în acest viitor luminos, să scap de prezentul zborșit, să las în urmă buldozerele, mașinile de ronțăit asfaltul, mormanele de nisip și piatră răsturnate te miri unde, să uit angoasantele șantiere abandonate cu anii, rateurile halucinante și „victimele” colaterale ale celor ce muncesc (copaci, fațade, stâlpi de iluminat), să pășesc peste păpușa din cârpe a primarului (înțepată cu toate acele din pernuțele vechi ale gospodinelor urbei) și când pun piciorul jos să descopăr străzi circulabile, pietoni mergând fără griji pe fâșia lor, parcuri măturate cel puțin.

O prietenă din Capitală, librărească, care vine pe litoral, vară de vară, încă din anii 2000, îmi oferă, melancolică, această caracterizare parafrazată a orașului: „Da’ și urât ca anul ăsta, ca anul trecut și ca de când îl știu, niciodată n-a fost!”

Apa unei fântâni

De mai bine de-o săptămână, nori întunecați se înghesuie zilnic, la ore foarte variate, pe cerul orașului (ori cel puțin al cartierului nostru), vestind blagoslovirea unei ploi de zile mari. Alergăm, cu inima chiuind, să strângem rufele de pe culme, să adăpostim șezlongurile, să închidem ferestrele, să punem găleți și cazane deformate pe la streșini, să smotocim mâțele, uimite de accesul nostru febril. Mai mereu vin și primii stropi. Însă primii rămân singurii, piesa se-ncheie imediat după prolog, câteva replici anemice, „Aicea, în Verona-ncântătoare,/ A două neamuri mândre veche ură/ A izbucnit din nou…”, și norii ies grăbiți pe la est, cortina somptuoasă a arșiței se lasă lin, iar noi rămânem blegiți, pironiți pe locurile cele mai orbitoare. Nu disperăm, e luna lui cuptor, dar și-n cuptor se mai găsește câte-un cocoș să verse toată apa unei fântâni și să-i stingă jăraticul.

Punga verde

Un pescăruș se-nfruptă din resturile găsite într-o pungă verde de celofan, aruncată la picioarele statuii lui Anghel Saligny. Îl văd ciugulind frenetic un coltuc, dar și dându-și capul pe spate și scuturându-l cu foc, semn că înghite ceva baban. Se-nvârte, ciupește, adulmecă, în cele din urmă înțelege că asta e, masa de pe bulevard e terminată. Chirăie puternic și pleacă, lipăind mărunt, către gura străzii Titulescu. Vântul preia prompt scena, împrăștiind vesel cutiile, sticlele, bucățile de hârtie. După o vreme le adună, o parte din ele, parcă îngrijorat. Apoi reia jocul. Unui șervețel unsuros îi ordonă o voltă rapidă pe sub nasul meu. Alo, alo! Nu staționați, aici exersăm zborul la mică înălțime!

Globul misterios

A fost odată un oraș în care nu se întâmpla nimic. Nu chiar nimic, erau desigur furturi, crime, jafuri, naufragii (orașul e lângă mare), nașteri, decese, baluri, sindrofii, nunți, sărbători religioase, războaie, măsurări de forțe sportive, răpiri, povești de dragoste, dar astea sunt peste tot și de când lumea. Nu se-ntâmpla nimic cu adevărat ieșit din comun, asta zic. În iarna lui 1921 lucrurile s-au schimbat însă, iar ziarele locale au notat pentru posteritatea uitucă, incredibilul eveniment.

Totul a început pe mare, la bordul vaporului Long Arrow, plecat din Constantinopol către Constanța. Pe punțile micului vas, câțiva lupi de mare vigilenți, lume zgribulită, baloturi și lăzi cu mărfuri. La un moment dat, din interiorul uneia dintre lăzi s-au auzit zgomote, cineva ciocănea puternic pereții, cerându-se afară. Un pasager clandestin, a presupus căpitanul, autorizând deschiderea cufărului. Înăuntru nici vorbă de ființă vie, ci un glob mare și strălucitor, un soi de mașinărie metalică, sferică, cu diametrul de vreun metru și ceva. Eliberat, globul a făcut ceva ce i-a împietrit: s-a ridicat pe dată, s-a rostogolit pe punte, s-a înălțat, urmărind coșul mare al vasului, a plonjat spre marea zdrențuită, apoi revenit și s-a așezat, cuminte ca un cățeluș, în culcușul de talaș. Fără vreun ajutor și învârtindu-se neîntrerupt. Nimeni nu mai văzuse așa ceva, iar Dumnezeu trebuie să fi auzit ceva rugăciuni în ziua cu pricina dinspre Marea Neagră.

La sosirea în Constanța, căpitanul a înfățișat precipitat cazul Căpităniei portului și a predat, ușurat, grozăvia, destinatarului, domnul Luigi Proserpi, proprietarul circului omonim, care-și instalase cortul cu atracții, de puțină vreme, pe bulevardul Ferdinand. Cu neverosimilul raport în față, autoritățile l-au chemat la interogatoriu pe d-l Proserpi, dar n-au putut afla prea multe, doar că respectabilul îl cumpărase cu bani grei din aglomeratul târg al Alexandriei, de la un precupeț foarte discret. Un urmaș levantin al lui Avicenna? Ori poate vreun ucenic al lui David Schwartz, enigmaticul inventator de la care Baronul Ferdinand von Zeppelin a cumpărat (ori a furat?!) patentul celebrului dirijabil? Presa locală a preluat numele dat de comandantul lui Long Arrow mecanismului: „globul misterios”.

Ce era mai teribil urma însă să aibă loc pe străzile Constanței. În ziua următoare, globul „a ieșit singur din ambalajul său”, citez la virgulă din articolul Dobrogei june, cel mai important ziar local din epocă, „parcurgând strada Carol până în Piața Independenței, unde s-a cățărat pe turnul geamiei, de unde coborându-se a ucis un copil, care trecea din întâmplare pe acolo.” (Piața Independenței este Piața Ovidiu de astăzi, iar geamia este Moscheea regală din apropierea ei.) Asta a pus capac. Poliția l-a arestat imediat pe directorul circului, bănuit că-i comandă cumva acțiunile globului. Nu puțini dintre cei care au văzut globul lucitor planând peste oraș îl vor fi acuzat, panicați, pe italianul nostru de vrăjitorie. Misteriosul devine acum întunecat. Fiindcă relatările ziarelor se opresc abrupt aici. După eliberarea din lipsă de probe a lui Proserpi, tăcere absolută, globul misterios dispare din viața orașului, nu înainte de a-și șterge urmele din memoria locuitorilor. Ca și cum creatorul globului îi dăduse acestuia și duhul zeiței Lethe, puterea de a aduce uitarea.

(Mă las pe spate în fotoliul cu piele ecologică, roșie și jupuită, privesc zațul de cafea din cana mare, primită de sărbătoarea moșilor de vară, ascult bucuria elevilor de la școala de alături, ieșiți în recreație, apoi închid paginile „Dobrogei june” și-i zâmbesc peste ani lui Luigi Proserpi, ingeniosul ce dorea să atragă lumea către micul lui circ din spatele uzinei electrice.)

Cu roșu

Ne-am așezat cam ca la clasă, eu și colegul meu lângă ușă, iar prichindeii (sosiți dis-de-dimineață de la o grădiniță din oraș) pe câteva șiruri, în fața noastră, dar cu toții turcește, pe covorul nou al mediatecii. Ne-am dres glasurile și le-am citit „Vânătoarea de vulpi”, o frumoasă poveste, scrisă și ilustrată de Sven Nordqvist, despre cum să păcălești pe cineva, o vulpe în cazul suedezului nostru, dar vă asigur că metoda poate fi aplicată cu succes și la alte lighioane. Pe măsură ce recitam, atent la nuanțe, (am făcut-o pe roluri, eu eram Pettson, fermierul doldora de idei trăznite, și alte câteva mici personagii), audiența, care rupsese pe nesimțite rândurile, avansa în tăcere către noi, pe genunchi. Să vadă desenele din pagini, să nu piardă vreun cuvințel și vreun înțeles, să se-mprietenească cu minunații actori amatori?

La ultimele replici ne-am trezit înconjurați și, cel puțin eu, luat în stăpânire, fără scăpare, de armata din Blefuscu: un băiețel mi se întinsese în poală, o fetiță se cocoțase în cârca mea (îi simțeam mâinile unite în jurul gâtului ca un colier subțire), iar o alta stătea pe piciorul meu stâng (renunțasem la obositoarea poziție orientală), îmi desfăcuse șireturile și le colora frumușel cu carioca roșie. Șireturile mele albe…

Șoricel

La benzinărie. Un individ, instalat în mijlocul peronului pe care-mi conduc mașina, m-a luat în colimator și-mi face semne decise și ample, de parc-aș ateriza pe un portavion. La dreapta, la dreapta! Capăt de drum!! La stânga, la stânga!! Mă prind că trebuie să evit linia, fac manevrele și opresc lângă pompa din stânga. Cobor. Omul, un tânăr de fapt, e deja lângă mine, mă salută și preia, plin de solicitudine, sarcina alimentării. Peste un pulover negru, cu guler înalt și întors, poartă o salopetă albastră, curată, cu bretele galbene, iar pe cap o șapcă în aceleași culori. Litera și spiritul manualului uniformelor și bunei purtări a angajaților firmei, mulțumesc foarte mult!

În timp ce lichidul fâșăie către rezervor, iar cifrele sunt apucate de streche pe cadranul indicator, șepcuță îmi spune că pompa de alături, unde trăsesem la început, e defectă, are niște probleme cu cablurile. Și, sugerându-mi ceva mic-micuț între degetul mare și arătăror: „S-a ventilat ideea că le-ar fi ros un șoricel.”