Arhive pe categorii: Constanţa

Umbra lui Mircea

Discuții

Evit la mustață un adolescent, eu grăbit să-mi spăl cana pentru cea de-a doua cafea a zilei, el ascuns în spatele unuia dintre stâlpii groși, îmbrăcați în travertin, ai holului bibliotecii și cu ochii într-o carte. Dacă tot ne-a pus destinul pe traseu de coliziune, schimbăm câteva vorbe. Sunt curios ce-a împrumutat. Zâmbește sfiit și-mi dau seama de ce, la subraț are „Falsificatorii de bani” a lui Gide, în limba franceză, și „Strania istorie a comunismului românesc” de Lucian Boia, iar în mână „Întoarcerea lui Arpagic”. Îmi spune mustăcind că motanul Arpagic e, de copil, prietenul lui. Îl introduc prompt și teatral pe prietenul copilăriei mele:

–  La circ, în Târgul Moşilor,
Pe gheaţa unui răcitor,
Trăia voios şi zâmbitor
Un pinguin din Labrador
Cu nume falnic şi sonor.
Cum se numea?

– Apolodor, răspunde tânărul și ne amuzăm homeric, împreună.

Aflu că-i elev la Liceul „Mircea cel Bătrân”, așa că îl întreb ce înseamnă să fii mircist, care e pasiunea cu care liceul ăsta vechi și renumit îi trimite în lume, cum le formează vocea, cum le modelează mințile ca să extragă toată măduva din viață?

–  Nu e nimic din asta, îmi răspunde serios, după o mică pauză. Liceul e doar un loc în care primești note mari, după ce răspunzi la întrebări ușoare. Nicio pasiune, nicio comuniune, profesorii predau lecțiile, elevii iau bacul și la revedere în douămiicincizeci… Totul ține de curiozitatea fiecăruia în afara orelor de curs. Și, după câteva clipe de ronțăit ideile: nu prea știu la fete, dar ce-i unește pe băieții din liceu e fotbalul. Eu nu urmăresc, dar îi știu pe Messi și Ronaldo: seamănă cu Phineas și Ferb.

Bulgăreală

Discuții

Mai cu pompă, mai fără, din 1879, Unirea Principatelor a fost sărbătorită și la Constanța. În general, prin Te Deum-uri și pomeniri ale lui Cuza, Kogălniceanu și-a celorlalți mari unioniști, în toate bisericile urbei, festivități „cu suflet național” la primărie, prefectură ori episcopie, șezători în școli, reprezentații teatrale la Elpis, discursuri la statuia lui Ovidiu.

Cândva după Primul Război Mondial, într-un 24 Ianuarie înghețat, un grup de elevi de la liceul „Mircea cel Bătrân” au rotit o horă strașnică în intersecția amplă din fața hotelului Grand. Trecătorii au aplaudat și chestia a prins, an după an, de Ziua Unirii (declasată de-acum la gradul de zi a Micii Uniri), în timp ce protipendada asista cu pieptul bombat la liturghia de la catedrală, tinerii horeau cu foc, pe melodia sasului Flechtenmacher, în Piața Grand.

Iar liceenii au plusat. Dacă era zăpadă, și iernile din acea vreme așezau plăpumi groase de omăt peste oraș, după dans și cântec, trăgeau o bătaie cu bulgări ca aceea. Unii au strâmbat din nas, inevitabil pietonii erau prinși în focul încrucișat (duduile frumușele fiind expres vizate), gambetele domnilor zburau care-ncotro și erau tuflite de pași apăsați, caii trăsurilor de piață se speriau și-o luau la sănătoasa, ba uneori geamurile prăvăliilor din zonă erau făcute țăndări. Aerul trepida însă de-o bucurie candidă și plină de promisiuni, ca-n ziua unirii. Bulgăreala a devenit și ea tradiție.

Pierdut

Discuții

Un voce mă strigă la poartă, în seara din ajunul Crăciunului. Sunt nițel mirat, fiindcă nu-i ciripitul colindătorilor, ci glasul gros, serios și imperios al maturității. În sfârșit, îmi zic, o fi tatăl vreunui sfios/ sfioase cu versurile încă știrbe pe buze și ies repede din casă, pregătit să fiu sorcovit. Un nene de vârsta a doua, da, cu o funie în mână, însă niciun copil în preajmă.

Mă întreabă fără introducere dacă n-am văzut un purcel, așa ca de 60 de kile, alb cu pete negre. Cât mă chestionează, iscodește curtea și grădina, doar-doar o vedea vreo buruiană învârtindu-se și făcându-ne semn. N-am văzut. Nici n-am auzit? Nu. E extrem de dezamăgit, îmi spune că-i cutare de pe strada Mușcatelor și-mi lasă numărul de telefon, mă roagă să-l sun la orice oră din zi și din noapte dacă dau ochii cu godacul lui bălțat.

De la strămoși

Discuții

O minge sare peste gardul școlii „Dan Barbilian”, țopăie, nu foarte hotărâtă, pe aleea îngustă de lângă bibliotecă și se oprește la picioarele mele. Cam cât o gutuie de mare și parcă-ndesată cu câlți, e cusută (pe ecuator și pe cercul mare al meridianului zero și-al antimeridianului) din petice de piele. O minge de oină. Când să-i fac vânt înapoi, pe coama gardului apare un cap înfierbântat de fetiță, cu părul strâns de-o bentiță cu urechi de pisoi. N-o mai arunc, mă gândesc să i-o ofer fetei, așa că mă apropii prin buruienile nederanjate de coasă de luni bune.

— Nuuuu, nu ne-o mai dați, ciripește ea ca o rândunică, ne omoară profu’ cu jocul ăsta de daci și de romani!

Vânătoare la Cazino

Discuții

Pe cine mai puteai vedea la Constanța, pe bulevardul Cazinoului, în vara anului 1936? Familia Arghezi. În formulă completă, asta însemnând fără Zdreanță, fiindcă pungașul cu nara cârnă nu se născuse încă.

Cu consoarta de braț, adierea aerului sărat prin păr și-n față cu marea goală, acoperită doar c-o „pătură de năframă”, poetul era probabil izbăvit de răutățile lui Nicolae Iorga. (Profesorul și acoliții lui din jurul revistei Cuget clar ațâțaseră recent focul la care îi perpeleau pe „spurcă-poezie”, literații moderniști în frunte cu Arghezi.) Copiii? Baruțu, care avea 10 ani, își umpluse buzunarele cu pietricele și trăgea de zor cu praștia în păsăretul de pe și din jurul clădirii albe și adormite a Cazinoului. Deși era august, Cazinoul nu fusese încă deschis, guvernul interzisese în primăvara acelui an jocurile de noroc, iar primăria municipiului, bulversată, nu prea știa ce destinație să dea încăperilor lui.

Suflet milos și atentă la manieră, Mitzura (doar cu un an mai mare) l-a beștelit pe fratele ei: „Obraznicule! Inumanule!” Baruțu a scos prompt limba la ea, Mitzura s-a jignofit și amândoi s-au plâns instanței părintești. Arghezi-tatăl i-a luat pe după umeri, i-a mângâiat cu două vorbe, apoi a băgat mâna-n buzunarul hainei și a scos… nu, nu un „bonbon”, ci o praștie. Ei bine, da! Arghezi era înarmat și c-o praștie adevărată, nu doar cu cea a ironiei. A solicitat câteva gloanțe din rezerva lui Baruțu și zbârrrn către o stăncuță ce se odihnea pe balustrada promenadei. Rezultatul, sugerat de ziarul local Dobrogea jună: ratare.

Succesiune

Discuții

Într-una din zilele lui august 1936, câțiva soldați s-au apucat să sape, pe latura dinspre mare a curții  Regimentului 34 Infanterie din Constanța, o groapă pentru gunoiul cailor de trupă. Hârleț după hârleț și hârști, la un moment dat, au descoperit un mormânt, un mormânt stingher, cu pereții și acoperământul din lespezi solide de piatră, dar cu fundul din pământ bătătorit. În interior sfărâmături de oase și de ceramică. Poate și altceva, însă cătanele nu și-au bătut capul cu investigația, au înlăturat cu heirupuri plăcile grele, au cules trei-patru osișoare și le-au aruncat lângă zidul unei barăci, după care au dat zor cu săpatul, să nu-i prindă a noua suliță a zilei și sudalmele sergentului de serviciu.

Vestea descoperirii a ajuns totuși, după o vreme, la urechile profesorului Ioan Micu, director al Muzeului Regional al Dobrogei, care s-a grăbit spre cazarma infanteriei. Din nefericire, tot ce-a putut face harnicul protector al vestigiilor tomitane a fost să privească melancolic grămada mirositoare de băligar și veselul roi de muște. După război, Regimentul 34 a fost desființat, iar pavilioanele lui ocupate mai întâi de Armata Roșie, apoi de diferite instituții locale. În 1998, pe locul fostei gropi de gunoi și a misteriosului sepulcru s-a ridicat clădirea cu iz brutalist a Bibliotecii  Județene Constanța.

Nisipul

Discuții

E-o casă veche, cu ferestre înalte și înguste, ridicată pe fundație de piatră și acoperită cu olane. Ce-ți atrage atenția e desigur cerdacul minunat, cu talpă și stâlpi din lemn, sculptați, care se întinde pe toată lungimea fațadei. O știu de mult, a fost o vreme când, pieton fiind, treceam serile pe lângă ea, în drumul de la serviciu către casă. Îi cade tencuiala, în jgheaburi cresc smocuri mari de iarbă, coșurile i s-au năruit, e îmbătrânită și uitată, de ani buni camerele ei nu mai răsună de zgomotele micului dejun sau de explozia vreunui râs de copil. Nu mai locuiește nimeni în ea, cu excepția unor familii de vrăbii pe la streșini și a două pisici famelice. De unde știu de mâțe? Fiindcă acum câteva săptămâni i-am trecut pragul.

Moștenitorul casei, un amic, priceput arendaș de terenuri agricole, mi-a făcut hatârul și mi-a descuiat ușa scorojită de la intrare. Știindu-mi pasiunea pentru rugină și carii, mi-a zis chiar că în podul casei ar fi niște vechituri grozave. Se vede că nu mai suise demult, n-am găsit mai nimic interesant sub acoperiș: un felinar fără sticlă, un butoiaș din doage, probabil de țuică (fără țuică), o băncuță șchioapă și o copaie, ambele lucrate din lemn, un set de lacăte, un chipiu de școală generală, un aparat de radio Minerva, câteva blide ciobite. M-am mirat să constat că-n tot podul era nisip. Nu ceva accidental, ca un sac ros de șoareci, din care nisipul s-a scurs și lumea l-a luat pe picioare, ci toată suprafața planșeului, lipit bine cu lut și nepodit, de la o cosoroabă la alta, era acoperită cu un strat măricel de nisip.

Am plecat cu antichitățile-n portbagajul mașinii și-n cap cu întrebarea de unde până unde nisip în pod? Să fie un soi de izolație termică? Am întrebat în stânga și-n dreapta printre cunoscuți, iar ieri am găsit răspunsul. Un bătrânel cu dantura tocită, dar cu mintea brici, venit la cabinetul soției, mi-a spus, fără să se gândească prea mult, că nisipul e rămas acolo din vremea războiului. Așezat în pod, stratul de nisip proteja într-o oarecare măsură casa de efectele bombelor incendiare aruncate asupra orașului de avioanele sovietice. Acoperișul era pârjolit, restul se înnegrea, dar scăpa. „Asta în teorie”, a adăugat moș Cadîr.

Reclamație

Discuții

Din arhiva Tribunalului Constanța (apud Dobrogea jună, 24 noiembrie 1938):

„Domnule judecător,

Subsemnatul Gheorghe Cinghir, major, căsătorit cu 2 copii, vă supun Dvs, cu respect, următorul caz cu bătaie gravă contra individului, cum arăt mai jos.

Ieri noapte, 1 Decembrie 1937, în chip complotiv de către Matache Soedel, de fel dezertor din comuna Ciupelnița, a fost sălbatic bătută soția mea cu un furcoi de fer, anume Paraschiva, care subsemnatul auzind răcnete în chip neomenos, l-am surprins pe criminal cu distrugerea gardului dincoace de șanț lovind pe soția mea peste podișcă, care este avere rămasă de la părinți, iar sub cuvânt de consilier sătesc, vrea să pună mâna pe posesia nevestei.

Care individ nu este la prima ocazie, devenind bătăuș și în alte dăți, așa ca la Arhanghelul Mihail, blamând pe la spate cu lopata pe fiica mea Tudora, căsătorită cu 3 copii, din care cauza rănei căpătată la partea cea mai indelicată a sedentărei, nu și-a putut face timp de o săptămână interesele familiare.

Carevasăzică, acest individ prin fraudă și cu tenție de crimă, cu pândire în chip viclean, înțepând cu furcoiul în dreptul pârleazului de nu săream eu pentru caz de violare de domiciliu care nevastă-mea Paraschiva era să fie moartă.

Să trăiți.

Subsemnatul GH. CINGHIR, major, căsătorit cu 2 copii”

Piersici

Discuții

Plimbare pe străzile peninsulei orașului nostru. O creangă a piersicului din curtea Casei Episcopului, de pe colțul bulevardului Elisabeta cu strada Brâncoveanu, s-a întins frumușel peste gard, deasupra trotuarului. Cum e încărcată de fructe coapte, ramura e o generoasă invitație la autoservire, așa că mă ajut de gard și culeg o piersică mare. O miros adânc și i-o ofer soției: „uite, e leită-poleită mutra ta rotunjoară”. Se codește, că nu se face, că-i furtișag, că se supără popii, că nu mă pot abține, că dacă toți ar face ca mine… În plină reprimandă, de undeva de sus ne atrage atenția un țâțâit echivoc. Nu de sus de tot. La etajul casei, în cadrul unei ferestre înguste apăruse un domn cu barbă scurtă și zâmbet larg: „Ia și pentru dumneata, dom’ meu. Sunt foarte gustoase.” Ceea ce și fac, întorcând o față decepționată spre nevastă.

Accidentul

Discuții

Am fost martor la accident. Nu m-a atins, dar am tras o sperietură grozavă, sfărâmăturile m-au ratat milimetric. Cine, unde, cum? Stați olecuță, să-mi trag sufletul. Uhhh!! Pe aleea din spatele pieței cartierului Km 4-5, un lanț de evenimente, desigur.

O doamnă elegantă, cu șepcuță de comandant de vapor, așezată ștrengărește pe-o sprânceană, se oprise lângă un lighean cu verdeață și cerceta din ochi oferta. În jur du-te-vino și-un zumzet vesel, deh, ca la piață, duminică dis-de-dimineață. La un moment dat, căpităneasa s-a tras nițel înapoi și s-a aplecat către chitele de pătrunjel, ca pentru un salut japonez. Mișcarea a surprins-o pe-o tânără cu trăsături orientale, care-a trebuit să fandeze spre stânga s-o evite. Din sens opus, făcea slalom printre somnoroși un tip grăbit, cu-n pepene baban și lunguieț în mâna dreaptă, ridicat în dreptul umărului precum o ganteră. Spun astea în linii mari, fiindcă nu venisem să port oglinda prin piață, ci cu treabă, cu listă strictă de cumpărături și bani drămuiți.

Duduia și grăbitul s-au pomenit piept în piept. „Pardon!”, a strigat ea. A fost prima explozie. Mi-e greu să explic, dar eu am văzut o reacție voluntară: grăbitul a zvâcnit mâna ca și cum a vrut să arunce pepenele. Vi se pare incredibil? Dragă Doamne, da’ de ce nu?! Omul s-a simțit vinovat și, galanton, a eliberat calea fetei. Mă rog, să zicem că i-a scăpat. Fructul a descris o parabolă scurtă și a bufnit pe caldarâm sub privirile noastre uimite și în mijlocul unei păduri de picioare. Papucei și bascheți, catalige fine, pulpe păroase, pantaloni, tricouri, fuste vaporoase, ba și vreo două-trei mutre s-au mânjit brusc de must și miez roșu, aromat, dulce, delicios și lipicios, ca după o bătaie cu plăcinte.

Cărți pentru ardeleni

Discuții

Colonelul Marin Ionescu-Dobrogianu povestește că prin 1895 – ’96 s-a pomenit în biroul său de la Consiliul de Război din Constanța, unde era substitut, cu o făptură ieșită din comun: un țăran ce semăna, „parcă erau frați”, zice Dobrogianu, cu cei trei martiri sfâșiați pe roată la 1785. Numai nervi și oase, bronzat la față și pe „mâinile noduroase”, cu „vinele ca niște sârme de telegraf și foarte pronunțate, parcă sta să țâșnească sângele din ele”, omul purta, deși era miezul verii, „o sarică mițoasă, cioareci de lână, iar pe cap o căciulă țurcănească, fostă albă în tinerețea ei, acum fumurie, de murdară ce era”. În spate ducea „un sac în forma sidilelor de brânză”. „Vorbăreț nevoie mare, de-i tăia gura săbii nu altceva” și cu „ochii străfulgerând scântei”, venise la tânărul ofițer să ceară… cărți românești. „De istorie mai ales, că mult sunt căutate  peste munți”, l-a rugat el. „Uite, le pun în sidilă și mă furișez pe potecile munților, ferindu-mă de fișpanii ungurești și le împart fraților mei în Ardeal, că nu-i voie, ferit-a Dumnezeu, să ducem cărți românești dincolo.” Numele țăranului? Badea Cârțan.

Lăuta

Discuții

Ploaie și vânt. O cioară și-a ales cel mai înalt punct din grădina noastră, vârful unuia dintre mesteceni, să… se-mbăieze. Își deschide nițeluș aripile și lasă volbura să-i răsfire și să-i ude fulgii, după care-și înfige ciocul în penaj, ciugulindu-se cu metodă. Își toarce bezna. Buuum! face cerul, da’ ea nu se sinchisește. Uneori o pală o dezechilibrează. Pentru câteva clipe își ia zborul, revine însă pe aceeași crenguță arcuită și continuă meticuloasă abluțiunea. Deodată se zburlește toată, se scutură cu putere și se lasă în voia elementelor. Face o acoladă spre pământ, apoi dispare purtată către mare. O literă alungită, cu cerneală portocalie se ivește pe indigoul norilor.

Costanța

Discuții

În iunie 1882, Mihai Eminescu vine la Constanța pentru băi de mare. De aici, trăsese la hotelul d’Angleterre de pe strada Elenă, îi trimite Veronicăi Micle câteva scrisori. În prima dintre ele, poetul notează numele localității Costanța, nu o dată, ci de două ori, mai întâi în antet: „Costanța 16 iunie 188[2]”, apoi în corpul scrisorii: „Costanța sau Chiustenge este un mic orășel, dar îndestul de frumos.” Trebuie spus că în mențiunea despre adresă, adăugată la sfârșitul acestei scrisori, ca și în celelalte două epistole expediate iubitei, numele este scris așa cum îl știm cu toții: Constanța.

A greșit Eminescu? Unii consideră că da, de vreme ce corectează tacit cuvântul, când citează scrisoarea cu pricina în cărți, în ziare și reviste, pe bloguri. Există însă și opinia contrară, după care Eminescu n-a greșit deloc, doar a urmat o pronunție în circulație atunci, întâlnită încă și azi, deși mai rar și cu iz poznaș. („Ce mai nou e pe la Costanța?” mă întreba tatăl meu când ne întâlneam și ne așezam la taifas, cu o țuică de producție proprie în față.) Dar pronunția nu e, cum s-ar crede, o derivație accidental-vulgară.

În Evul mediu târziu, târgușorul a fost ocupat și fortificat de navigatorii Republicii Genova, care au stabilit aici o colonie pentru comerț. Numele folosit de genovezi pentru el: Costanza. „În numeroasele hărți nautice italiene din secolele XIV – XVI”, scria în 1969, într-un articol din revista Pontice, istoricul și arheologul Radu Vulpe, „locul străvechiului Tomis, apare sub forma Costanza.” Cucerind Dobrogea în jurul lui 1417, otomanii au schimbat această denumire în Kiustenge. În 1878, regiunea dintre Dunăre și mare se unește cu Principatele Române, iar orașului nostru trebuie să i se fi spus, simultan, Kiustenge, Costanța, dar și Constanța, o denumire încă mai veche, a cărei origine, după Radu Vulpe, „trebuie să fie căutată în sec. IV, în legătură, desigur, cu dinastia lui Constantin cel Mare, căreia i-au aparținut diferiți împărați Constantius și diferite împărătese Constantia”.

Administrația românească a optat clar, în anul 1880, pentru varianta Constanța. Kiustenge a fost uitat, iar pe Costanța s-a cernut o pulbere nostimior-zeflemitoare.

Garoafe

Discuții

„Poftiți, poftiți!” îmi face loc să trec vânzătoarea. Micul spațiu al florăriei e ticsit de vaze și găleți cu flori de toate culorile, toate miresmele și chiar toate vârstele. Mă-nvârt ca un titirez șchiop de trei-patru ori. Pun ochii pe niște garoafe înfoiate și roșii.

„Foarte bună alegere”, mă laudă în timp ce bagă florile, una câte una, într-un smoc bogat de frunziș și le-nfășoară în celofan alb, cutat cam ca o rochie rockabilly. „Știți că fuseseră compromise de comuniști?” Nu, nu știu, mă gândesc, dar nu apuc să deschid gura, fiindcă a terminat de strâns fundița: „Au revenit la modă.”

Pentru copiii din U-crai-na

Discuții

Un prichindel trebăluia în curtea bisericii Adormirea Maicii Domnului. Am cotit-o curios spre el, înfulecându-mi băscuța cu brânză dulce. Avea o freză „oață”, cum ar fi zis tatăl meu, tuns foarte scurt deasupra urechilor și la spate, iar în vârful capului un moț mic, prins cu ineluș. Avea aerul că știe foarte bine ce are de făcut. Scotea câte-o jucărie din rucsac (niște figurine viu colorate, cu mutre zâmbitoare), le mișca picioarele, aducându-le în poziția echer, apoi le așeza cu grijă pe marginea superioară a unui gărduț. În apropiere, un Citroen gălbui claxona scurt, din când în când, dar țâncul nu se sinchisea câtuși de puțin.

A dat ochii cu mine și m-a întrebat prompt dacă sunt din „U-crai-na”. A silabisit școlărește cuvântul, nițeluș temător să nu greșească. Am dat din cap.

„Atunci nu ți dau”, mi-a zis. „Că sunt pentru copiii din U-crai-na. Când vin la biserică să se roage, să ia și un pleimobil de joacă.” M-a lăsat în plata Domnului și a revenit la figurinele lui vesele.

Palatul Poștei în pericol

Discuții

Fără vreun motiv aparent, într-o noapte a verii lui 1928, curtea din față a Palatului Poștei (Muzeul de Artă Populară de astăzi) s-a lăsat cu aproape jumătate de metru față de nivelul străzii. Și nu doar curtea, clădirea însăși se „scuturase” ca la un cutremur baban, ici și colo în interior apăruseră fisuri, treptele masive de la intrare se crăpaseră și se deplasaseră, coloanele ce susțineau terasa plesniseră, amenințând să se prăbușească. Nu fusese nici un seism în noaptea respectivă, iar imobilul era destul de departe de țărm, predispus, cum se cunoștea, la surpări. Ce să fie? s-au întrebat înfiorați locuitorii.

S-au temut de ceea ce era mai rău: adâncirea curții pavate cu bazalt artificial era un indiciu al alunecării maselor mari de roci din subsolul orașului, o prevestire a scufundării peninsulei Constanței în mare. „În două-trei zile suntem scafandrieri cu toții, domnule Mișule…”, va fi zis un fatalist. Arhitectul poștelor a sosit neîntârziat de la București ca să elucideze problema. După o anchetă scurtă, domnul Ionescu și-a dat seama că de vină nu erau forfecările straturilor de adâncime, ci… o conductă ce traversa subteranele zonei, cu o spărtură mare, din care apa se scurgea într-o veselie cine știe de cât timp.

Pescărușul mesager

Discuții

Pregătind o comunicare despre iarna grea de la cumpăna anilor 1928-1929, găsesc în ziarul local Dobrogea jună din acea vreme o neașteptată întâmplare cu iz de spionaj. În seara zilei de 4 februarie 1929, zice publicația, pe când se întorcea acasă pe un frig de crăpau pietrele, d-l Grigore Dobre a văzut pe strada Traian, dincolo de clădirile Școlii de Marină, Muzeul Marinei de azi, un pescăruș degerat, mai mult mort decât viu. Suflet milos, d-l Dobre l-a luat la subraț, cu gândul să-l ajute să se întremeze, după care să-l redea cerului.

În timp ce se încălzeau amândoi lângă teracotă, ofițerul nostru – d-l Dobre era ofițer de marină și comandant al remorcherului Julieta al Serviciului Porturilor Maritime – a observat un ineluș din metal pe unul dintre picioarele păsării, iar pe el, ce credeți?, o inscripție fină, o combinație complicată de cifre și litere, unele latine și altele chirilice. Hopa, ce-mi ești tu, păsăroiule!?, trebuie să-și fi spus comandantul. Când a citit cuvântul „Moskva” pe inel, o idee l-a pocnit ca un pumn la linguriță: pescărușul era un mesager pentru spionii sovietici din oraș. Trebuie spus că în anii 1920, poliția descoperise la Constanța mai multe celule care spionau în favoarea sovietelor, inclusiv una interesată expres de baza navală.

A doua zi, d-l Dobre a pus veriga pescărușului pe biroul căpitanului portului. Uimit de cele aflate, căpitanul l-a felicitat viu pe comandantul Julietei pentru perspicacitate și vigilență și a predat inelul, și cazul, unei echipe de anchetatori și specialiști în cifruri. (Pescărușul a rămas în custodia d-lui Dobre, legat de piciorul patului.) Vă puteți închipui cu câtă scrupulozitate am cercetat colecția Dobrogei june ’29 pentru a afla deznodământul investigației, zi după zi, săptămână după săptămână, până la sfârșitul primăverii, apoi până la sfârșitul verii. N-am mai găsit absolut nimic despre pescărușul mesager. Probabil puternica și secretoasa Siguranță a Statului condusă de Mihail Moruzov intrase pe fir și, grijulie, blocase accesul la informații.

Am revenit cam fără tragere de inimă la efectele gerurilor și vifornițelor cumplite de la începutul lui 1929: orașul izolat, oameni morți de frig, marea înghețată cât vedeai cu ochii, animale moarte pe capete în grajduri și pe câmp, vapoare strânse în menghina gheții, gata să pleznească precum tărtăcuțele strânse în pumn, bancuri întregi de pești congelate și aruncate pe țărm, imense cantități de mărfuri compromise în port, remorchere transformate în disperare de cauză în spărgătoare de gheață, inclusiv Julieta amicului nostru, luptând sisific să facă circulabil bazinul portului, foamete, șomaj, deznădejde. Lăsasem Dobrogea jună și trecusem la Dacia, alt ziar din epocă, iar iepurele a sărit când mă așteptam mai puțin. După o prea mică introducere, o știre din Dacia zilei de 6 februarie dădea soluția importantei, senzaționalei, tainicei afaceri: pasărea zburase de la grădina zoologică din Moscova. Ceea ce nu înseamnă că pescărușul nu era un mesager, doar că mesajul lui era libertatea.

La băi

Discuții

Într-una dintre zilele pârlite ale lui august 1928, domnul Octavian Filimon s-a scuturat de talaș, a încuiat atelierul de tâmplărie, apoi și-a pus haine curate, de oraș, și-a scos creionul de după ureche și a plecat să facă băi de mare. Nu s-a suit în trenul pentru duna îndepărtată a Mamaiei, ci a luat-o pe jos către mica și povârnita plajă Trei Papuci, de sub vila prințului Știrbey.

S-a prăjit și s-a bălăcit fără griji, marea era cuminte ca o rindea tocită. A flecărit cu niște dudui sfioase și a făcut sprinturi pe nisip alături de câțiva tineri. Braga și lucumul cumpărate cu doi bănuți de la un precupeț turc i-au uns gâtlejul și i-au calmat liturghia mațelor. Ca mai toți plajiștii, se afla atât de aproape de fericire, când gura i s-a uscat din nou și faleza i-a căzut în cap, toate, absolut toate hainele îi dispăruseră. Colac peste pupăză administratorul stabilimentului băilor îl presa să-i returneze costumul de baie. Se prea poate ca omul nostru să se fi gândit că a ajuns în situația lui Nică al lui Ștefan a Petrei din „La scăldat”, doar că el nu avea prin ce grădini cu păpușoi să meargă tupiluș până acasă, în strada Avram Iancu nr. 9, pentru a evita privirile haramninilor de constănțeni. În cele din urmă, îngerul lui a găsit o scăpare, atins de drama goliciunii, un vilegiaturist generos i-a dăruit o cămașă lungă și largă. Povestea nu se încheie însă aici. A doua zi, domnul Filimon a zărit în forfota de pe Ștefan cel Mare un cetățean c-o pălărie cam mare pe cap și nițeluș cunoscută. Și nu doar pălăria, ci toate hainele insului i-au părut cunoscute. L-a înhățat de ciuf și l-a dus la poliție. Era hoțul.

Unduire

Discuții

O duduie subțire și elegantă pășea încet pe-o alee a parcului Mircea. Mai bine zis aluneca, ascunse de poalele fustei, picioarele păreau că mângâie trotuarul pepit de frunzele căzute. M-am gândit la povața unei gheișe bătrâne către una foarte tânără din Memoriile lui Arthur Golden: „O femeie, când merge, trebuie să dea impresia de valuri unduind peste un banc de nisip”. Am pus fără să vreau frână și-am rămas în siajul parfumului ei. Nu m-a simțit, zău c-ar fi trebuit să mă fac detectiv.

„Raport al domnului I. Alexe despre hoinărelile doamnei X, luni, 1 noiembrie 2021.

S-a trezit devreme, a hrănit și alintat toate pisicile locului.
A ieșit târziu în oraș, fără mașină și fără vreun plan anume. La mica inspirație. Pardesiu descheiat, fustă lungă, plisată, capul descoperit.
A înconjurat fântâna florii de lotus și a mângâiat capetele tuturor dragonilor, ca și cum ar fi vrut să le dea viață și așa mai departe.
În colțul bulevardului, a dat târcoale găleților cu flori și și-a cumpărat o crizantemă roșie.
A intrat pe stânga în cofetăria Cireașa de pe tort; un sfert de ceas a ronțăit la un soi de lămâiță.
A cotit pe Ion Bănescu, apoi pe Decebal. A mers până-n capăt, apoi pe poteca de lângă Casa artiștilor plastici, pe muchia falezei. A stat o veșnicie privind marea agitată, vapoarele și celelalte. (Ca s-o pot vedea a trebuit să intru în curtea pictorilor și să-mi fac de treabă c-un ciot de mătură.) Telefonul i-a sunat insistent, dar nu a răspuns.
A luat-o pe Eminescu și s-a oprit sub balconul din lemn de la numărul 5. I-a făcut poze, multe poze.
L-a salutat pe Jean Constantin cel de bronz, de la intersecția cu Smârdan, ca pe-o veche cunoștință, a traversat pe lângă liceu și a luat-o agale prin parc. Am urmărit-o discret.
Dintr-un motiv anume s-a oprit brusc. Ca să nu mă deconspir am depășit-o țeapăn, privind castanii și celelalte. După cinșpe metri m-am oprit să mă leg la șireturi. Era în același loc, privindu-mă mirată.” Halal detectiv!

Frezii și vânt

Discuții

Un adolescent își aștepta prietena în fața magazinului Tomis. Prietena!? Păi, pe cine altcineva poți aștepta, adolescent fiind, cu un buchet bogat de frezii galbene în mână? Îl priveam de minute bune, de la mică distanță, de pe terasa restaurantului McDonald’s, unde sorbeam o cafea slabă, așteptând și eu o nevastă moșmondită. Tânărul nu era genul agitat, era genul răbdător și încrezător. Stătea locului, căutând vag în lungul străzii Mihai Viteazu, fără să arunce măcar o dată ochii în telefon. Din când în când își aranja părul cu gesturi rapide, mecanice. Toată atenția îi era îndreptată către buchetul de flori, pe care încerca să-l protejeze de vântul țicnit, îl muta dintr-o mână în alta, din față în spate, din spate în lateral și iar în față, îl ținea îndreptat în sus (cu ambele mâini, bucurându-se vizibil de mireasmă), apoi în jos și din nou în sus. Figura lui îmi spunea că fragilele frezii se luptau din greu cu rafalele de vânt și norii de praf.

La un moment dat, a dispărut sub cortina tarabei vânzătorului de ziare din apropiere. A revenit în scurt timp, cu buchetul înfofolit cu totul într-o hârtie tipărită: pagina de titlu a „Dilemei vechi”, numărul cu tema „Poezie și pandemie”. (Restul revistei era la subraț.) N-am prins din păcate întâlnirea, soția m-a chemat urgentisim în altă parte („Pe Răscoalei, la fosta cofetărie Crizantema, un magazin mic de pantofi”), dar Shel Silverstein a anticipat-o frumușel pentru noi:

„Ar putea fi iederă otrăvitoare,
Ar putea fi stejar otrăvitor,
Oricum, iată buchetul tău!
Hei – nu mai știi de glumă?”