Arhive pe categorii: Constanţa

La băi

Discuție

Într-una dintre zilele pârlite ale lui august 1928, domnul Octavian Filimon s-a scuturat de talaș, a încuiat atelierul de tâmplărie, apoi și-a pus haine curate, de oraș, și-a scos creionul de după ureche și a plecat să facă băi de mare. Nu s-a suit în trenul pentru duna îndepărtată a Mamaiei, ci a luat-o pe jos către mica și povârnita plajă Trei Papuci, de sub vila prințului Știrbey.

S-a prăjit și s-a bălăcit fără griji, marea era cuminte ca o rindea tocită. A flecărit cu niște dudui sfioase și a făcut sprinturi pe nisip alături de câțiva tineri. Braga și lucumul cumpărate cu doi bănuți de la un precupeț turc i-au uns gâtlejul și i-au calmat liturghia mațelor. Ca mai toți plajiștii, se afla atât de aproape de fericire, când gura i s-a uscat din nou și faleza i-a căzut în cap, toate, absolut toate hainele îi dispăruseră. Colac peste pupăză administratorul stabilimentului băilor îl presa să-i returneze costumul de baie. Se prea poate ca omul nostru să se fi gândit că a ajuns în situația lui Nică al lui Ștefan a Petrei din „La scăldat”, doar că el nu avea prin ce grădini cu păpușoi să meargă tupiluș până acasă, în strada Avram Iancu nr. 9, pentru a evita privirile haramninilor de constănțeni. În cele din urmă, îngerul lui a găsit o scăpare, atins de drama goliciunii, un vilegiaturist generos i-a dăruit o cămașă lungă și largă. Povestea nu se încheie însă aici. A doua zi, domnul Filimon a zărit în forfota de pe Ștefan cel Mare un cetățean c-o pălărie cam mare pe cap și nițeluș cunoscută. Și nu doar pălăria, ci toate hainele insului i-au părut cunoscute. L-a înhățat de ciuf și l-a dus la poliție. Era hoțul.

Unduire

Discuție

O duduie subțire și elegantă pășea încet pe-o alee a parcului Mircea. Mai bine zis aluneca, ascunse de poalele fustei, picioarele păreau că mângâie trotuarul pepit de frunzele căzute. M-am gândit la povața unei gheișe bătrâne către una foarte tânără din Memoriile lui Arthur Golden: „O femeie, când merge, trebuie să dea impresia de valuri unduind peste un banc de nisip”. Am pus fără să vreau frână și-am rămas în siajul parfumului ei. Nu m-a simțit, zău c-ar fi trebuit să mă fac detectiv.

„Raport al domnului I. Alexe despre hoinărelile doamnei X, luni, 1 noiembrie 2021.

S-a trezit devreme, a hrănit și alintat toate pisicile locului.
A ieșit târziu în oraș, fără mașină și fără vreun plan anume. La mica inspirație. Pardesiu descheiat, fustă lungă, plisată, capul descoperit.
A înconjurat fântâna florii de lotus și a mângâiat capetele tuturor dragonilor, ca și cum ar fi vrut să le dea viață și așa mai departe.
În colțul bulevardului, a dat târcoale găleților cu flori și și-a cumpărat o crizantemă roșie.
A intrat pe stânga în cofetăria Cireașa de pe tort; un sfert de ceas a ronțăit la un soi de lămâiță.
A cotit pe Ion Bănescu, apoi pe Decebal. A mers până-n capăt, apoi pe poteca de lângă Casa artiștilor plastici, pe muchia falezei. A stat o veșnicie privind marea agitată, vapoarele și celelalte. (Ca s-o pot vedea a trebuit să intru în curtea pictorilor și să-mi fac de treabă c-un ciot de mătură.) Telefonul i-a sunat insistent, dar nu a răspuns.
A luat-o pe Eminescu și s-a oprit sub balconul din lemn de la numărul 5. I-a făcut poze, multe poze.
L-a salutat pe Jean Constantin cel de bronz, de la intersecția cu Smârdan, ca pe-o veche cunoștință, a traversat pe lângă liceu și a luat-o agale prin parc. Am urmărit-o discret.
Dintr-un motiv anume s-a oprit brusc. Ca să nu mă deconspir am depășit-o țeapăn, privind castanii și celelalte. După cinșpe metri m-am oprit să mă leg la șireturi. Era în același loc, privindu-mă mirată.” Halal detectiv!

Frezii și vânt

Discuție

Un adolescent își aștepta prietena în fața magazinului Tomis. Prietena!? Păi, pe cine altcineva poți aștepta, adolescent fiind, cu un buchet bogat de frezii galbene în mână? Îl priveam de minute bune, de la mică distanță, de pe terasa restaurantului McDonald’s, unde sorbeam o cafea slabă, așteptând și eu o nevastă moșmondită. Tânărul nu era genul agitat, era genul răbdător și încrezător. Stătea locului, căutând vag în lungul străzii Mihai Viteazu, fără să arunce măcar o dată ochii în telefon. Din când în când își aranja părul cu gesturi rapide, mecanice. Toată atenția îi era îndreptată către buchetul de flori, pe care încerca să-l protejeze de vântul țicnit, îl muta dintr-o mână în alta, din față în spate, din spate în lateral și iar în față, îl ținea îndreptat în sus (cu ambele mâini, bucurându-se vizibil de mireasmă), apoi în jos și din nou în sus. Figura lui îmi spunea că fragilele frezii se luptau din greu cu rafalele de vânt și norii de praf.

La un moment dat, a dispărut sub cortina tarabei vânzătorului de ziare din apropiere. A revenit în scurt timp, cu buchetul înfofolit cu totul într-o hârtie tipărită: pagina de titlu a „Dilemei vechi”, numărul cu tema „Poezie și pandemie”. (Restul revistei era la subraț.) N-am prins din păcate întâlnirea, soția m-a chemat urgentisim în altă parte („Pe Răscoalei, la fosta cofetărie Crizantema, un magazin mic de pantofi”), dar Shel Silverstein a anticipat-o frumușel pentru noi:

„Ar putea fi iederă otrăvitoare,
Ar putea fi stejar otrăvitor,
Oricum, iată buchetul tău!
Hei – nu mai știi de glumă?”

Arsenal

Discuție

A fost spartă librăria domnilor Anastase Dzodze și Willy Schwartzenberg de pe Ștefan cel Mare colț cu Mihai Viteazu. S-a întâmplat în miez de noapte. Broaștele și lacătele (scumpe și lăudate) au fost deschise cu șperacle. Sergentul de stradă și-a făcut conștiincios rondul, a notat că lămpile din intersecție erau sparte și atât. Nimeni n-a văzut și n-a auzit nimic. „Profesioniști”, au admis cu amărăciune polițiștii. N-au fost furate cărți, nici măcar proaspăt ieșitele de sub teasc, Soliloquiile lui Eliade și Viața lui Mihai Eminescu de George Călinescu (e începutul anului 1933), ci cuțite, pistoale, revolvere, puști de vânătoare și o mare cantitate de muniție de diferite calibre. Da, pe atunci librăria era un arsenal complet, nu vindea numai cele mai grozave arme inventate vreodată, cărțile, dar și fierătaniile astea grele, reci, bubuitoare.

Pozne regale

Discuție

Sobru, calculat, imperturbabil, riguros, punctual, solemn (purtând și în somn coroana pe cap, figurat evident), extrem de atent la protocol și oripilat de familiarisme, distant, rigid. Fără haz, fără prieteni, fără favoriți, fără amante (Ioan Scurtu dixit). Așa îl înfățișează contemporanii și, în siajul lor, istoricii, pe Regele Carol I. Un soi de robot s-ar zice. În volumul de memorii al Zoei Cămărășescu (Amintiri, editura Vitruviu, 2003) găsesc însă câteva mărturii care, slavă Domnului, înmoaie chipul oțelit al monarhului și-i edulcorează acreala. (Zoe Cămărășescu a petrecut mult timp alături de familia regală, fiind fiica Zoei Bengescu, vreme de patruzeci de ani doamnă de onoare a Reginei Elisabeta.)

Regele nu avea favoriți? Ba bine că nu! Era topit după nepotul lui, Principele Nicolae, al patrulea copil al viitorului rege Ferdinand. Pentru Nicolae avea, zice d-na Cămărășescu „toate slăbiciunile la care renunțase pentru alții”. Principele sturlubatic îl urma pe rege peste tot, „îi povestea toate prostiile și toate copilăriile care-i treceau prin cap. Vesel, expansiv, glumeț, inventiv, Nicolae dădea bătrânului suveran ceea ce nimeni pe lume nu-i mai putea da, de când își pierduse unicul copil: impresia că era iubit și atâta tot”. Iar regele intra deseori în jocul lui, „toate poveștile lui Nicolae îl înveseleau nespus de mult pe unchiu, care, la rândul lui, încerca să-i facă farse.” Regele se ținea de farse?!! Iaca poznă! Puteți să credeți una ca asta? Și ce fel de farse? Îi punea dulceață în șoșoni? Nu știm, poate și asta, știm însă de altele, povestite de d-na Cămărășescu. Odată, după o ceremonie scorțoasă, regele a sosit în Constanța, la Cuibul Reginei din port, cu trăsura de sărbătoare. „Trăsura de gală à la Daumont”, scrie Zoe Cămărășescu, iar asta înseamnă nu doar că trăsura cu blazonul regal era gătită cu cocarde și cănăfei, ci și că era un anumit tip de atelaj: era deschis, avea o singură banchetă, orientată spre înainte și nu avea capră pentru birjar, oferind astfel ocupanților o perspectivă neobstrucționată a locurilor străbătute, avea patru cai, doi rotași și doi înaintași, era condusă de doi surugii (vizitii călare pe caii de pe partea stângă) și era însoțită de lachei în livrea, tot doi, așezați pe coșul din spate. Se-nțelege că era o apariție splendid-rarisim-uimitoare.

Micul Principe Nicolae era și el în Constanța, la Palatul Regal. Informat că unchiu va sosi din clipă în clipă cu caleașca de gală, îl aștepta nerăbdător în grădinița cu arbori tineri din față. Ei bine, regele a urcat-o frumușel pe domnișoara Zoe (nu avea probabil mai mult de 15-16 ani) în caleașca regală și a ordonat postilionilor s-o pornească pe drumul drept, „căci așteaptă Nicolae în curtea Reședinței și vreau să-l păcălesc”, i-a spus sobrul, solemnul, rigidul Rege Carol I duduiei Zoe. „Cu inima în călcâie și cu nasul în pământ m-am urcat în faimoasa trăsură”, notează ea. „Piața Ovidiu era un furnicar de oameni. Toată lumea întorcea capul. Unii salutau, alții păreau la început, profund mirați dar, din respect pentru trăsură ridicau pălăria. Ce trebuia să fac? Să răspund la saluturi, să trec mândră și oarbă prin mulțime? […] Rareori am trecut printr-o mai grea încercare. Și toate astea, ca să-i facă glume unchiul nepotului!” Cât despre unchiu, el a fumat fără grabă o țigară, s-a învârtit șugubăț și a luat automobilul, pe un drum ocolit, către palatul proaspăt construit pe strada Traian, să-i surprindă mutrița nepotului său.

Domnu Truică

Discuție

În octombrie 1940, domnul Daniil Truică, în vârstă de 36 de ani, născut în Roșiorii de Vede și domiciliat în Constanța, s-a adresat Ministerului Justiției cu solicitarea expresă de a-și schimba patronimul. (Spun din cele citite într-un ziar din epocă.) Da’ ce avea domnule, numele Truică?, îmi vine să-l întreb. În copilărie am auzit de câteva ori cuvântul „truică” (cu accent pe i), folosit, cred, de același om, nea Paul al lui Barbuc, consătean mucalit și sfătos, cu sensul de șaretă, trăsură cu două roți, trasă de un singur cal. „Uite-l și pe Budulaie cu truíca lui muzicală!”, zicea el despre veterinarul comunei, chemat de vreun gospodar să-i salveze purcelul bolnav. (Șareta lui Budulaie scârțâia din toate încheieturile.) Cu acest înțeles, cuvântul e uitat cu desăvârșire astăzi. Să fi fost altfel în 1940? Dacă da, nici vorbă să fie un nume îmbălat, ci-i cuviincios și, mai mult, expresiv, evocând drumuri de țară și tovărășia cu un animal uimitor. De ce să renunți la el? Să însemne și altceva? Eu unul nu am găsit. Trebuie să fie ceva la mijloc.

Un motiv e sugerat chiar de apariția știrii în presa constănțeană. Ministerul Justiției a publicat-o nu pentru a informa publicul despre decizia concetățeanului lor, ci pentru ca „cei ce doreau să se opună să o facă”. Dacă omul nostru, schimbându-și numele, voia să îngroape un trecut dubios, era probabil ca cineva să ştie câteva lucruri despre asta şi era poftit de autorități să le spună deschis. Dacă trecutul era doar trist, atunci nu era nici o problemă. Și-ar mai putea fi ceva. Câți dintre noi, auzind un anumit nume, nu ne-am spus: „Cât e de frumos! Mi-ar fi plăcut să mă cheme așa!”, dar n-am avut îndrăzneala de a-l îmbrățișa oficial. Noi n-am avut, dar d-l Truică  poate că da. Numele pe care ținea să-l adopte e unul grozav, un nume ce trimite la flori splendide, parfumate, elegante și catifelate, fără a fi mălăiețe, ci viguroase, spinoase la o adică. În plus, e un nume lung, deci mai credibil, și nițel melodic: Trandafirescu. Totuși, la ce bun? „Un nume ce-i? Un trandafir, oricum îi spui, exală-acelaşi scump parfum”.

Anne-Germaine

Discuție

E minunat că, aşa dărăpănată cum e Constanţa peninsulară, încă ne poate surprinde în mod plăcut. Iată un exemplu. Dacă suntem atenți în plimbările noastre, putem descoperi la temelia unei case înalte de pe strada Nicolae Titulescu o mică „înfloritură” ceramică, încastrată în betonul frust. E un ansamblu de două cahle, lucrate manual, un disc roșiatic, smălțuit, decorat cu o pasăre, un porumbel aș zice, așezat pe-o creangă înflorită, cu capul întors și coada ridicată, ca și cum s-ar echilibra după o mișcare bruscă, deasupra unui dreptunghi, scobit în așa fel încât discul intră pe jumătate în el (ca un ou fiert în suportul lui), din același material și cu același smalț, înfățișând o lalea cu caliciul deschis. Surpriza e și mai mare când observăm o iscălitură scrijelită pe disc, încă un semn că lucrul nu e un flecușteț. Numele? Ușor de deslușit, „Germaine Vasilescu”, dar cine să fie această doamnă botezată franțuzește?

„Dicționarul artiștilor români contemporani”, publicat de Octavian Barbosa în 1976, ne spune că-i o artistă decoratoare, născută în Constanța, la 22 iulie 1896, că a urmat studii de artă la Paris și București și că a lucrat mozaicuri, decorațiuni interioare, dar în special ceramică. Florica Cruceru adaugă, în volumul „Artiști dobrogeni: un dicționar și mai mult decât atât” (Constanța, 2005), anul decesului ceramistei, 1985, al doilea prenume, Ana, și ne arată chiar semnătura ei, identică cu cea de pe zidul clădirii noastre.  Avem, prin urmare, creația unei artiste născute în urbe, dar ancheta nu s-a încheiat, măcar la încă o întrebare ar trebui să răspundem: ce caută lucrarea acolo?

Casa cu pricina, ca și cele din stânga și din dreapta ei, au fost construite de Anatole Magrin. Sau, dacă nu chiar de el, cu siguranță de urmașii lui. Magrin, francez get-beget, originar din regiunea Franche-Comté, a vizitat Constanța încă din timpul stăpânirii otomane, iar în 1878 s-a stabilit aici, într-un loc unde totul era de făcut. Avea 20 de ani. Trebuie să fi învățat ce și cum despre fotografie de la unchiul său, Emil Carré, fotograf instalat la Galați, deoarece curând și-a deschis el însuși un atelier în Constanța. Fotografiile lui au fost extrem de apreciate în epocă (nu mai vorbesc de prețuirea ce li se acordă astăzi), regele Carol I acordându-i, către sfârșitul secolului 19, titlul de furnizor al Casei Regale. S-a căsătorit în capela catolică pe locul căreia s-a ridicat mai târziu cunoscuta Biserică Sfântul Anton și a avut cinci copii: Armando, Martial, Marie-Louise, Marie-Elyse și Anne-Germaine. Cea din urmă s-a căsătorit cu un ofițer, Christea Vasilescu, comandant al Școlii Militare de Infanterie „Principele Carol” de la Sibiu în anii 1920, general și șef de corp de armată în al doilea război mondial.

Anne-Germaine a copilărit în casa de pe strada Romană (azi Revoluției din 1989), unde tatăl ei își amenajase atelierul fotografic, însă trebuie să-i fi plăcut și clădirea suplă, modernistă, cu ferestre mari nu doar spre vechea și foarte eleganta stradă Titulescu, ci și spre fața grea, chinuită a portului, casă căreia a ținut să-i scrie cu email un extraordinar catren.

24 de ore la Kustendje

Discuție

În primăvara anului 1841, scriitorul danez Hans Christian Andersen, plecat într-o lungă călătorie prin Europa, a petrecut un mic răstimp la Constanța. A venit de la Constantinopol, pe mare, și a plecat după o zi și-o noapte către Dunăre cu carul tras de „cai vioi, muntenești” pe valea Carasu. Ca despre toate locurile vizitate, Andersen a scris câteva pagini și despre cătuna aflată pe atunci sub stăpânire otomană și numită Kustendje.

Știm, de aceea, că așezarea i-a părut distrusă, distrusă ca și cum nenorocirea „s-ar fi întâmplat cu câteva săptămâni în urmă”, de fapt avusese loc cu mai bine de zece ani înainte (războiul ruso-turc din 1828-1829), că strada principală, destul de lată, era străjuită de biete case, jumătate dărăpănate, iar unica geamie era căzută și ea în ruine, minaretul din „scânduri văruite” abia înălțându-se timid. A vizitat o cafenea, cu „aspectul foarte sărăcuț, ca și musafirii ei”, și o colibă de tătari (în care a intrat de-a bușilea), cu acoperișul din trestie ajungând până la pământ și pereții din chirpici, negri, lucitori de la funingine. A tras la un han de pe buza falezei, unde „mugetele de tunet al valurilor” l-au ținut treaz întreaga noapte.

Una dintre îndeletnicirile locuitorilor, „grozav de zdrențuiți, cu bărbi lungi, turbane și caftane”, era „să adune gunoiul de pe stradă pentru a face foc, căci lemne nu se găsesc aici pe o întindere de mai multe mile”. Pe țărm a găsit „două sărmane animale moarte”, o barză, venită din țările calde pentru a muri aici, unde probabil se și născuse, și un câine mare, cu părul creț, aruncat desigur dintr-o corabie haínă, dintr-o arcă deviată. La tot pasul a întâlnit urme din trecut, „coloane de marmură și de piatră cenușie”, în plus, „la mai multe case acoperișul sau un balcon, atârnat deasupra străzii, erau sprijinite pe vreo bârnă de lemn, așezată pe un capitel antic de marmură”.

Dincolo de bătăturile neîngrădite de la marginea satului nu a văzut nicio casă, niciun fum, nicio turmă, „niciun punct manifestând viață”, doar o câmpie verde fără de sfârșit, care acoperea și rămășițele încă „destul de considerabile” ale valului lui Traian. Un călător întristat fără-ndoială. Și totuși, în aerul proaspăt al serii de mai s-a plimbat „de-a lungul plajei pentru a culege pietre și scoici”. Mă întreb dacă nu-i o lecție șoptită pentru a scăpa de amărăciune și istovire.

Superofertă

Discuție

Azi am intrat în bodega de la colțul străzii ca să cumpăr bere pentru meșterii ce-mi fac niște trebușoare la casă. „Timișorrreaaana”, m-a îngânat vesel vânzătoarea și-a dispărut cu sacoșa printr-o ușă în curtea din spate. Am rămas singur cu doi românași care stăteau față în față la o masă și se oglindeau în luciul ghiurghiuliu al unor pahare. Lângă pahare o sticlă mare cu pelin de Ostrov. Amândoi de vârsta a doua, unul elegant, îmbrăcat în negru, celălalt uscat, dar vânos, în haine de camuflaj.

– O să vă fie bine și vouă dacă venim noi, zicea funebrul. Nu luasem aminte la nasul lung și pomădat până nu și-a ridicat ochelarii de soare pe creștetul capului. Avem niște surprize pentru voi.

– Eu nu vreau nimic, doar să ies la pensie, a mormăit celălalt.

– Ești teribil!! a izbucnit cătrănit primul. Păi, de ce crezi că am vrut să ne vedem? Asta vrem să ştim, nevoile voastre!! A subliniat „nevoile” de-am crezut c-o să rupă mușamaua și stinghiile mesei. Şi la pensionări lucrăm, normal. Ascultă, noi (iarăși accent ascuțit) vă dăm…

Fără vreun motiv anume, mă gândeam la povestea cu lupul care papă un berbecuţ, când un individ, intrat în salon pe acordurile candide ale ofertei, s-a așezat prompt la masa mușteriilor și l-a împuns cu ochii pe cel darnic:

– Mmmhei…, mie dă-mi o țuică!

Loc de joacă

Discuție

Copiii văd împrejurimile ca locuri de joacă. Ce pitită am putea face printre copacii de acolo! Ce fotbal pe cinste am juca dincoace! Ce coci ar merge pe maidanul ăsta! Haideți, aici desenăm un picioruș! Cam așa arată geografia copilăriei și nu mă mir să aflu că și pavilionul din fața clădirii cazinoului e înscris în ea cu un subcapitol. Azi îl știm ca acvariu întunecos, dar a fost construit, de către baronul francez Edgard de Marçay (care obținuse concesiunea noului Cazino Municipal), ca restaurant popular.

După inaugurarea cu pompă din iulie 1912, pe acoperișul plat al restaurantului, construit din beton armat, cânta o mare fanfară militară. Când muzicanții își strângeau alămurile (programul era bine stabilit și destul de scurt) și primeau cadența spre cazarmă, puștii din partea locului luau în stăpânire terasa. Toți dădeau chiote că s-au întâlnit, îndată începea joaca. Mingile lor colorate țopăiau pe ciment și, vă puteți ușor închipui, nu de puține ori săreau peste parapet în capul mușteriilor de la mesele de jos. Dezastru! Tufleau pălării, stricau frizurile Rudolf Valentino și delicatele onduleuri Marcel, vărsau halbe și farfurii cu măsline. În 1925, când s-a pus problema renovării pavilionului, mulți au sperat că se va ridica o balustradă înaltă care să oprească „proiectilele” de cauciuc. Lucrul nu s-a întâmplat și bombănelile au continuat. Azi jocurile sunt uitate, platforma e îngrădită, iar o pancartă mare ne informează că e în pericol de prăbușire.

[Fotografie din colecțiile Bibliotecii Județene Constanța]

Fericire

Discuție

Înaltă, zveltă, colorată în mov pastelat, o casă de pe-un colț de străzi din apropierea Liceului Pedagogic îmi atrage atenția. Se sprijină pe un soclu frust de gresie calcaroasă, ancadramentele ferestrelor îi sunt ciobite, ușa din lemn de stejar crăpată, iar varul fațadei poartă urmele unor mingi șutate cu sete. Nu-i deloc tânără, dar e o casă veselă. Mov cu acoperiș de țiglă? Parcă-mi șoptește: „When I am an old woman I shall wear purple/ With a red hat which doesn’t go, and doesn’t suit me.” Decid să-i fac niște poze. O duduie  mă vede probabil din spatele perdeluțelor etajului și iese în balcon. Scoate telefonul mobil și mă fotografiază, imitându-mi mișcările, stânga-dreapta și-nainte-napoi, pe care le fac pentru a găsi unghiul cel bun. Mă opresc, se oprește ca la comandă. O salut, mă salută firesc. Îi dau înainte cu cadrele, face la fel, dead serious. „Frumoasă casă”, îi spun când sunt gata. „Frumoasă casă”, îmi răspunde, continuând să mă privească pe ecranul aparatului. Și aproape imediat: „Suntem foarte fericiți în ea”.

Șut cu șpițul

Discuție

O prietenă, profesoară de geografie la o școală din oraș, mă roagă să-i repar un obiect didactic. Ține mult la el și-l folosește încă de pe vremea când era elevă silitoare (olimpică) în aceeași școală dintre blocuri. Îl aduce cu grijă într-un sac negru de plastic și-l așează mustăcind în mijlocul camerei: un glob pământesc mare, destul de vechi.

Mamă, ce hârb! Meridiane desprinse ca niște limbi lălăind pe-afară, polii adânciți și aproape desfăcut în două pe linia ecuatorului. Îmi spune că în ultima zi de școală cei de-a opta l-au bușit fără milă prin laborator ca pe-o minge de fotbal: „Uite, a primit un șpiț în Țara de Foc!” Șpiț!!??? Fac ochii cât cepele la amica mea elegantă și grațioasă. „Ce?! Am jucat și eu mingea în copilărie.”

Ovidiu a fluierat în Constanța

Discuție

În ziua de 4 octombrie 1860, către prânz, aerul Constanței a fost spintecat de câteva șuierături lungi. Pe atunci Constanța era doar un târgușor ponosit și lânced, care ocupa doar peninsula, nici aceea întreagă, de vreme ce mahalalele ei nu depășeau linia ce poate fi trasată în zilele noastre între Biserica Grecească și Palatul de Justiție. Făcea parte, ca întreaga Dobroge, din imperiul sultanului otoman Abdul Medgid și de altfel, deși numele ei bizantin Constanza nu era cu totul uitat, era cunoscută după adaptatul la vorba turcească Kiustenge. Lucrurile începeau să se schimbe însă. O companie englezească, „Societatea Căii Ferate Dunăre – Marea Neagră și a Portului Liber Kiustenge”, doar ce terminase linia feroviară dintre Dunăre și mare, dintre Cernavodă și Constanța, 65 km de șine, patru gări, mai multe magazii pentru depozitarea grânelor, un atelier de reparații, trei ani de muncă. Pe 4 octombrie o inaugura cu oarece fast.

Plecat în zori din Cernavodă și nedepășind viteza de 19 km pe oră, trenul deschizător de cale și eră ajunsese după aproape 4 ore în apropierea Constanței. Venind pe sub valul de piatră al lui Traian, coborâse prin râpa îndulcită de la capătul podgoriei de căpșunică roșie (aproximativ poarta 4 a portului de astăzi), trecuse în lungul și pe la jumătatea coastei abrupte (cam pe linia șoselei portului), lăsase în dreapta bătrânul și hrentuitul cheu genovez și se avânta către gara cu peron acoperit, ridicată lângă malul de pământ ce înghițise în atâtea secole băile publice romane. Localnicii ieșiți pe streașina dinspre port a burgadei au putut vedea locomotiva, botezată Ovidiu,  scoțând fum gros și trăgând după ea „trăsurile de vapor”, cum numeau ei vagoanele galben-verzui. Cel care avusese ideea construirii drumului de fier, John Trevor Barkley, un inginer englez, vizionar, întreprinzător și mândru se afla chiar la comenzile convoiului, el făcea să răsune „trompeta cu aburi” a mașinii. Ovidiu fluiera vesel peste casele scunde ale Constanței.

S-a furat „Capul de fată” – o întâmplare din 1968

Discuție

E vorba de minunata pictură cu acest nume a lui Octav Băncilă, expusă la etajul al doilea al Muzeului de Artă Constanța. S-a întâmplat în luna martie, într-o duminică însorită, cu ceva mai mulți vizitatori decât de obicei, dar, desigur, nu puhoi nestăvilit. Constatarea înfiorătoare a fost făcută însă abia marți dimineața, luni muzeul fiind închis. Supraveghetoarea de serviciu nu a văzut și nu a auzit nimic. Bravos, națiune! Colac peste pupăză, angajații au făcut încă o greșeală, incredibilă (și criminală, șușotesc unii): s-au perindat ca la femeia cu barbă prin fața simezei schilodite și au atins, nu e foarte clar de ce, rama rămasă goală între Balcicul în zori al lui Tonitza și Concetățenii lui Corneliu Baba. Orice efort de culegere a amprentelor mâinii sacrilege a fost astfel compromis. „Arată ca o orbită din care a fost extirpat ochiul surâzător”, a surprins cineva mâhnirea unei vechi muzeografe. „Uite, domne, se fură la muzeu, au zis alții, avea dreptate Radu Cornescu să nu expună aici prețioasele lui cărți poștale originale, ci doar copii.”

Cap de fată este un ulei pe pânză, de dimensiuni mici, 31 pe 21 cm, semnat și datat (1914) cu culoare roșie de pictorul botoșănean. Conform fișei de muzeu, starea picturii este mediocră, nefiind niciodată restaurată.

Pistele obișnuite, adică cele ce-i vizau pe indivizii cu antecedente în jafuri și intermedieri de obiecte de artă (foarte mulți se pare), n-au dat încă nici un rezultat. Aflăm însă că există și un alt suspect. Unul neașteptat. Un adolescent, elev al unui liceu din urbe, care obișnuiește să petreacă ore lungi în muzeu și în special în sălile, mai puțin circulate, de la etajul al doilea. Nu există însă probe sau martori pentru incriminare, iar tânărul se apără spunând că vizitele dese și prelungite sunt doar manifestări ale iubirii lui pentru pictură. De altfel, pictează el însuși și ține să învețe de la clasici: „Nu de asta a fost înființat muzeul de artă?” Ba bine că nu! Nu știm de e sau nu acesta adevărul, oricum ar fi nu se poate spune că puștiul nu e isteț și chibzuit. Mai puțin chibzuit este unchiul său, un cunoscut medic din oraș, care ar fi sunat la muzeu pentru a-i muștrului pe cei care și-au permis să-l bănuiască pe nepotul său de furt. În fond, băiatul ar trebuie să fie încântat de seriozitatea investigației, cu cât se descoperă mai repede Capul de femeie, cu atât mai repede îl poate avea în fața ochilor și învăța de la el.

Post scriptum. La începutul anului următor, șefa comisiei de achiziții a Muzeului de Artă al României a primit vizita unei doamne din provincie, care voia să vândă o pictură interesantă, căpșorul unei fete cu băsmăluță legată la spate și cu privire senin-magnetică, realizată, conform semnăturii din partea de jos, de Octav Băncilă în anul 1914. O avea de ceva vreme, de când a cumpărat-o din pestrițul obor al Constanței, de la un domn „în haină impermeabilă, cu dinți de aur”. I-a plăcut atunci și îi place și acum, dar are mare nevoie de bani, așa că, poftiți de cumpărați!

Muzeografa a luat o lupă și a studiat pânza lui Băncilă centimetru cu centimetru. Nu avea ramă, ci doar șasiul din lemn de rigoare. Ei bine, într-un colț al acestuia a găsit un rând de cifre scrise cu creionul, a căror caligrafie i s-a părut cunoscută. A căutat în catastifele instituției sale și a găsit ce se aștepta, anume că înșiruirea era numărul de inventar al unui tablou ce făcea parte chiar din colecțiile Muzeului de Artă al României, dar care fusese împrumutat, cu câțiva ani mai înainte, Muzeului de Artă din Constanța. Un țâr la muzeul din urbea marină și lucrurile au fost puse rapid cap la cap. Cu nițel ajutor din partea agenților statului întregul adevăr al poveștii poate fi spus azi în câteva vorbe: provinciala care colinda oborul vindea o pictură furată de la muzeul constănțean de fiul ei, elevul nostru iubitor de maeștri români. „Ne-am hotărât să-l vindem”, a declarat mama furului, semn că era complice, dacă nu la hoție, cel puțin la tăinuirea ei.

All’s Well That Ends Well, agerirea unei muzeografe a condus la descoperirea răufăcătorului, iar Fata lui Băncilă s-a întors în camera cu iz de terebentină de la etajul al doilea al Muzeului de Artă. S-a întors acasă, cu-n crâmpei de melancolie pe chip, descoperind ea însăși că-i atât de ușor de răpit.

Aluni de Constantinopol

Discuție

Singurii arbori clasaţi ca monumente ale naturii din Constanța sunt doi aluni turceşti aflaţi în curtea bisericii Adormirea Maicii Domnului din strada Griviţa. Au fost plantaţi, de o parte şi de alta a navei, lângă absidele laterale, se pare la scurtă vreme după sfinţirea din 1911 a locașului de cult, odată cu realizarea împrejmuirii. Asta înseamnă că au nițel peste suta de ani. În ciuda celor câteva ramuri uscate (incluzând-o și pe cea căzută pe capota unei mașini acum vreo doi ani), copacii sunt încă în putere, coroanele lor au forma matur-clasică de piramidă aproape perfectă și, toamnă de toamnă, sunt plini de fructe, spre bucuria „unei cete de veverițe și veveriți în pantaloni scurți din vecinătate”, după cum îmi spune mireana jovială care vinde lumânări și iconițe în pronaos. Tot ea știe că au și un alt nume, care-mi place mai mult: aluni de Constantinopol.

În timp ce zac pe soclul pitic al gardului bisericii, la umbra bogată a alunului de pe latura nordică, și „pacea mă-nvinge cu aripi moi”, mă gândesc la alți copaci din oraș, care, de-ar fi trăit azi, ar fi fost seculari. În primul rând la salcâmii din parcul Băilor de la Vii (împreună cu cei din grădina Berăriei Gruber din apropiere), sădiți imediat după înstăpânirea românească, ce „streșuiau cu ziduri solemne de verdeață” (apud scriitorul Ion Adam) drumul de fier către vechea plajă. Apoi la duzii distanțați riguros pe bulevardul celui de-al doilea cazin, la teii și stejarii aduși de căpitanul Al. Șteflea pentru a alcătui parcurile Băetu și Duduia ale stațiunii cu viață scurtă – câțiva ani înainte și după Primului Război Mondial – Tataia, la miile de pini maritimi care însoțeau plimbările interbelice de-a lungul bulevardului Regina Maria.

Glădițele semănate în toamna lui 1892 dincolo de șanțul orașului, către tăbăcării, pe douăzeci de hectare, trebuie că formau un frumos desiș de pădure, tuia și salcâmii grădinăriți la cumpăna veacurilor în micul scuar triunghiular din fața Palatului Regal și a gării erau însă doar o oază în rama prăfuită orașului. Castanii („frumusețea aceea de castani”, cum scria gazeta Constanța în 1906) plantați la începutul secolului al XX-lea în Grădina Publică, au avut viață scurtă, la fel și acacii globuloși din Piața lui 23 Noiembrie, plantați prin 1880 și tăiați la mijlocul anilor 1890, pentru a face loc primului Palat Comunal. (După unii, trei acacii ar fi supraviețuit până de curând în curtea din spatele clădirii ocupate azi de Muzeul de Artă Populară.) Mă gândesc și la arborii prevăzuți de peisagistul francez Jules Édouard Redont în proiectul său de amenajare a parcului taluzat din fața marelui cazino. Le-am văzut siluetele tinere în poze, dar nu știu nimic despre ei.

Ciubuc

Discuție

Ibiza mea face zece ani. Încă o mai iubesc, așa că n-o las mult timp mânjită de zoaiele orașului: o duc la îmbăiat la spălătoria tătarilor taciturni de pe șoseaua Mangaliei. În cutia de pourboire, meșteșugită dintr-un bidon transparent de plastic și agățată de-un stâlp la maximă vedere, zăresc, alături de câțiva firfirei, o sută de euro. O sută de euro ce pare nou-nouță. Mă gândesc că-i o bancnotă calpă, o hârtie trasă la xerox, mică stratagemă pentru sensibilizarea clienților, așa c-o întreb îndrăzneț pe una dintre spălătoresele oacheșe.

– E foarte adevărată, îmi spune ea storcând pe bombeurile mele bucata de piele de căprioară cu care șterge caroseria. A trecut de dimineață pe la noi domnu’ Aldon (sau poate Albon). A fost mulțumit, se-nțelege, da’ și nouă ne-a plăcut mașina lui, Alfa Romeo Păianjen, de colecție, decapotabilă. Da-mi place și… Fiat-ul tău, continuă țigăncușa. Nițeluș jenat împing o bancnotă de 5 lei prin fanta tăiată strâmb a pușculiței bogate, mai mult decât de obicei și mai mult decât voiam.

Suleimani și Suleme

Discuție

Sunt silit să schimb conducta de apă pentru cișmeaua grădinii și am nevoie de un tip vânjos care să-mi sape un șanț. Șapteșpe metri lungime, un metru adâncime. Întreb în stânga și-n dreapta, dar nu am succes. Un vecin îmi dă soluția: o vizită la birtul din colțul străzii. Nu ca să uit de șanț și conducta spartă în aburii unei serii de shot-uri, ci fiindcă locul ar fi un cerc de pălmași avizi de treabă fizică, oricât de grea, un soi de răspântie pentru învoieli. „Oamenii aşteaptă, doar că nu poartă pă piept o plăcuță cu Caut slujbă”, plusează amicul.

Intru prin perdeaua de biluțe colorate a bodegii puțin după ora 8 dimineața, cum fusesem sfătuit, pentru a nu-i pierde pe cei mai strașnici dintre zilieri. Cinci concetățeni sporovăiesc veseli la mesele mici, pătrate. Hainele le sunt neglijente, dar par în formă destul de bună. Toți beau, unii bere, alții tărie. O rog pe ospătăriță să-mi dea voie să zic două vorbe „gulerelor albastre”, iar ca să fac impresie, decid să le ofer un rând. În timp ce femeia le împarte băuturile, îi dau tare și serios cu tocmitul, săpătura, uneltele, plata, adresa. Când închei spiciul, liniștea în încăpere e deplină, iar audiența, incluzând-o pe chelneriță, uluită. Mă forțez să zâmbesc. Unul dintre bărbați, cel care părea că se sufocă cel mai tare își trage scaunul într-o parte și ia cuvântul:

– Ce șanțuri, nene? Nu facem noi șanțuri. Noi nu ne ratăm viața… Știi cum se spune, trăim viața ca sultanii, ca Suleiman și Sulem, nicio grijă nu avem. Râde homeric şi-mi mulțumește pentru țuică.

– … Hai noroc, băieți!

Camaradul

Discuție

Primul cititor în departamentul meu după redeschiderea bibliotecii: un domn vârstnic, veche cunoștință, cam tare de urechi (de vină ar putea fi anii petrecuți ca ofițer de tancuri), însă vivace și mereu zâmbitor. Îl întreb cum a trecut peste încercările carantinei.

 – Greu la început, ceva mai ușor apoi și din nou greu către sfârșit, îmi răspunde. I-au lipsit plimbările lungi prin oraș, întâlnirile de la clubul pensionarilor, polemicile de la partid, nepoții. A tânjit după compania cuiva (soția i-a plecat de mult într-o lume mai bună) și, din fericire, într-un târziu a găsit. S-au întâlnit la fereastră, unul mărunțind coltuce de pâine, celălalt ciugulind cu poftă firimiturile. Fiindcă reușește să alunge alte înaripate înfometate, camaradul și-a câștigat și numele-renume: Șefu. Mi-l arată pe telefon: maroniu-porumbac, cu ciocul gros, privind îndrăzneț către camera foto. Un guțan.

Îmi spune și că, ieșind din casă după eliminarea restricțiilor, a constatat că „s-a ancrasat”. Înainte făcea zilnic, pe jos, câțiva kilometri buni, acum a trebuit să se oprească și să-și schimbe traseul după ce-a parcurs distanța Colonade – Cazino, înainte își bătea măr amicii la table, azi a „primit papară” în trei din cinci jocuri.

Cașto

Discuție

– Țigări? Marlboro, Viceroy, Kent? mă chestionează o doamnă platinată şi fără vârstă în stația autobuzelor din piața Unirii. O face de la distanță (de altfel, suntem singuri în stația foarte aglomerată altădată), ascunzându-și răsuflarea în spatele unui evantai pictat. Îi răspund că nu fumez.
– Da’ poți să faci cadou la un fumător, așa-i?
– Sau o fumătoare, zic într-o doară.
– Ei, vezi! face înveselită, hai că-ți dau ceva cașto: Vogue, aventură la Paris, numa’ opșpe lei.

Fără să mai aștepte sancțiunea, deschide geanta pe care-o poartă pe umăr, o geantă imensă, tip cufăr de călătorie (inclusiv cu protecții metalice la colțuri), cotrobăie o vreme prin ea și scoate un pachet argintiu. Îi face un duş abundent în zeama unui pulverizator Sanytol, foarte atentă să nu-i lase vreun călcâi al lui Ahile, apoi mi-l oferă stând locului şi întinzând mult brațul, ca peste coama unui zid gros.

Cât despre „cașto”, e prima oară după mai bine de 35 de ani când îl aud. Îl foloseam în copilărie, rar, e-adevărat, fiindcă cei din jur strâmbau din nas la auzul lui (îmi spuneau că-i țigănesc), dar îl şușoteam şi scriam des. Îmi plăcea sonoritatea lui izbitoare, percuția lui, cum ar spune Andrei Pleșu. Îmi aduc aminte că-l asociam cu un mușchi noduros, cu un biceps dezvoltat și încordat. Îl rostesc de câteva ori, destul de tare, la adăpostul măștii. Just give it a chance! îmi spun, nu fără oarece entuziasm.