Arhive pe categorii: Constanţa

Nisipul

Discuții

E-o casă veche, cu ferestre înalte și înguste, ridicată pe fundație de piatră și acoperită cu olane. Ce-ți atrage atenția e desigur cerdacul minunat, cu talpă și stâlpi din lemn, sculptați, care se întinde pe toată lungimea fațadei. O știu de mult, a fost o vreme când, pieton fiind, treceam serile pe lângă ea, în drumul de la serviciu către casă. Îi cade tencuiala, în jgheaburi cresc smocuri mari de iarbă, coșurile i s-au năruit, e îmbătrânită și uitată, de ani buni camerele ei nu mai răsună de zgomotele micului dejun sau de explozia vreunui râs de copil. Nu mai locuiește nimeni în ea, cu excepția unor familii de vrăbii pe la streșini și a două pisici famelice. De unde știu de mâțe? Fiindcă acum câteva săptămâni i-am trecut pragul.

Moștenitorul casei, un amic, priceput arendaș de terenuri agricole, mi-a făcut hatârul și mi-a descuiat ușa scorojită de la intrare. Știindu-mi pasiunea pentru rugină și carii, mi-a zis chiar că în podul casei ar fi niște vechituri grozave. Se vede că nu mai suise demult, n-am găsit mai nimic interesant sub acoperiș: un felinar fără sticlă, un butoiaș din doage, probabil de țuică (fără țuică), o băncuță șchioapă și o copaie, ambele lucrate din lemn, un set de lacăte, un chipiu de școală generală, un aparat de radio Minerva, câteva blide ciobite. M-am mirat să constat că-n tot podul era nisip. Nu ceva accidental, ca un sac ros de șoareci, din care nisipul s-a scurs și lumea l-a luat pe picioare, ci toată suprafața planșeului, lipit bine cu lut și nepodit, de la o cosoroabă la alta, era acoperită cu un strat măricel de nisip.

Am plecat cu antichitățile-n portbagajul mașinii și-n cap cu întrebarea de unde până unde nisip în pod? Să fie un soi de izolație termică? Am întrebat în stânga și-n dreapta printre cunoscuți, iar ieri am găsit răspunsul. Un bătrânel cu dantura tocită, dar cu mintea brici, venit la cabinetul soției, mi-a spus, fără să se gândească prea mult, că nisipul e rămas acolo din vremea războiului. Așezat în pod, stratul de nisip proteja într-o oarecare măsură casa de efectele bombelor incendiare aruncate asupra orașului de avioanele sovietice. Acoperișul era pârjolit, restul se înnegrea, dar scăpa. „Asta în teorie”, a adăugat moș Cadîr.

Reclamație

Discuții

Din arhiva Tribunalului Constanța (apud Dobrogea jună, 24 noiembrie 1938):

„Domnule judecător,

Subsemnatul Gheorghe Cinghir, major, căsătorit cu 2 copii, vă supun Dvs, cu respect, următorul caz cu bătaie gravă contra individului, cum arăt mai jos.

Ieri noapte, 1 Decembrie 1937, în chip complotiv de către Matache Soedel, de fel dezertor din comuna Ciupelnița, a fost sălbatic bătută soția mea cu un furcoi de fer, anume Paraschiva, care subsemnatul auzind răcnete în chip neomenos, l-am surprins pe criminal cu distrugerea gardului dincoace de șanț lovind pe soția mea peste podișcă, care este avere rămasă de la părinți, iar sub cuvânt de consilier sătesc, vrea să pună mâna pe posesia nevestei.

Care individ nu este la prima ocazie, devenind bătăuș și în alte dăți, așa ca la Arhanghelul Mihail, blamând pe la spate cu lopata pe fiica mea Tudora, căsătorită cu 3 copii, din care cauza rănei căpătată la partea cea mai indelicată a sedentărei, nu și-a putut face timp de o săptămână interesele familiare.

Carevasăzică, acest individ prin fraudă și cu tenție de crimă, cu pândire în chip viclean, înțepând cu furcoiul în dreptul pârleazului de nu săream eu pentru caz de violare de domiciliu care nevastă-mea Paraschiva era să fie moartă.

Să trăiți.

Subsemnatul GH. CINGHIR, major, căsătorit cu 2 copii”

Piersici

Discuții

Plimbare pe străzile peninsulei orașului nostru. O creangă a piersicului din curtea Casei Episcopului, de pe colțul bulevardului Elisabeta cu strada Brâncoveanu, s-a întins frumușel peste gard, deasupra trotuarului. Cum e încărcată de fructe coapte, ramura e o generoasă invitație la autoservire, așa că mă ajut de gard și culeg o piersică mare. O miros adânc și i-o ofer soției: „uite, e leită-poleită mutra ta rotunjoară”. Se codește, că nu se face, că-i furtișag, că se supără popii, că nu mă pot abține, că dacă toți ar face ca mine… În plină reprimandă, de undeva de sus ne atrage atenția un țâțâit echivoc. Nu de sus de tot. La etajul casei, în cadrul unei ferestre înguste apăruse un domn cu barbă scurtă și zâmbet larg: „Ia și pentru dumneata, dom’ meu. Sunt foarte gustoase.” Ceea ce și fac, întorcând o față decepționată spre nevastă.

Accidentul

Discuții

Am fost martor la accident. Nu m-a atins, dar am tras o sperietură grozavă, sfărâmăturile m-au ratat milimetric. Cine, unde, cum? Stați olecuță, să-mi trag sufletul. Uhhh!! Pe aleea din spatele pieței cartierului Km 4-5, un lanț de evenimente, desigur.

O doamnă elegantă, cu șepcuță de comandant de vapor, așezată ștrengărește pe-o sprânceană, se oprise lângă un lighean cu verdeață și cerceta din ochi oferta. În jur du-te-vino și-un zumzet vesel, deh, ca la piață, duminică dis-de-dimineață. La un moment dat, căpităneasa s-a tras nițel înapoi și s-a aplecat către chitele de pătrunjel, ca pentru un salut japonez. Mișcarea a surprins-o pe-o tânără cu trăsături orientale, care-a trebuit să fandeze spre stânga s-o evite. Din sens opus, făcea slalom printre somnoroși un tip grăbit, cu-n pepene baban și lunguieț în mâna dreaptă, ridicat în dreptul umărului precum o ganteră. Spun astea în linii mari, fiindcă nu venisem să port oglinda prin piață, ci cu treabă, cu listă strictă de cumpărături și bani drămuiți.

Duduia și grăbitul s-au pomenit piept în piept. „Pardon!”, a strigat ea. A fost prima explozie. Mi-e greu să explic, dar eu am văzut o reacție voluntară: grăbitul a zvâcnit mâna ca și cum a vrut să arunce pepenele. Vi se pare incredibil? Dragă Doamne, da’ de ce nu?! Omul s-a simțit vinovat și, galanton, a eliberat calea fetei. Mă rog, să zicem că i-a scăpat. Fructul a descris o parabolă scurtă și a bufnit pe caldarâm sub privirile noastre uimite și în mijlocul unei păduri de picioare. Papucei și bascheți, catalige fine, pulpe păroase, pantaloni, tricouri, fuste vaporoase, ba și vreo două-trei mutre s-au mânjit brusc de must și miez roșu, aromat, dulce, delicios și lipicios, ca după o bătaie cu plăcinte.

Cărți pentru ardeleni

Discuții

Colonelul Marin Ionescu-Dobrogianu povestește că prin 1895 – ’96 s-a pomenit în biroul său de la Consiliul de Război din Constanța, unde era substitut, cu o făptură ieșită din comun: un țăran ce semăna, „parcă erau frați”, zice Dobrogianu, cu cei trei martiri sfâșiați pe roată la 1785. Numai nervi și oase, bronzat la față și pe „mâinile noduroase”, cu „vinele ca niște sârme de telegraf și foarte pronunțate, parcă sta să țâșnească sângele din ele”, omul purta, deși era miezul verii, „o sarică mițoasă, cioareci de lână, iar pe cap o căciulă țurcănească, fostă albă în tinerețea ei, acum fumurie, de murdară ce era”. În spate ducea „un sac în forma sidilelor de brânză”. „Vorbăreț nevoie mare, de-i tăia gura săbii nu altceva” și cu „ochii străfulgerând scântei”, venise la tânărul ofițer să ceară… cărți românești. „De istorie mai ales, că mult sunt căutate  peste munți”, l-a rugat el. „Uite, le pun în sidilă și mă furișez pe potecile munților, ferindu-mă de fișpanii ungurești și le împart fraților mei în Ardeal, că nu-i voie, ferit-a Dumnezeu, să ducem cărți românești dincolo.” Numele țăranului? Badea Cârțan.

Lăuta

Discuții

Ploaie și vânt. O cioară și-a ales cel mai înalt punct din grădina noastră, vârful unuia dintre mesteceni, să… se-mbăieze. Își deschide nițeluș aripile și lasă volbura să-i răsfire și să-i ude fulgii, după care-și înfige ciocul în penaj, ciugulindu-se cu metodă. Își toarce bezna. Buuum! face cerul, da’ ea nu se sinchisește. Uneori o pală o dezechilibrează. Pentru câteva clipe își ia zborul, revine însă pe aceeași crenguță arcuită și continuă meticuloasă abluțiunea. Deodată se zburlește toată, se scutură cu putere și se lasă în voia elementelor. Face o acoladă spre pământ, apoi dispare purtată către mare. O literă alungită, cu cerneală portocalie se ivește pe indigoul norilor.

Costanța

Discuții

În iunie 1882, Mihai Eminescu vine la Constanța pentru băi de mare. De aici, trăsese la hotelul d’Angleterre de pe strada Elenă, îi trimite Veronicăi Micle câteva scrisori. În prima dintre ele, poetul notează numele localității Costanța, nu o dată, ci de două ori, mai întâi în antet: „Costanța 16 iunie 188[2]”, apoi în corpul scrisorii: „Costanța sau Chiustenge este un mic orășel, dar îndestul de frumos.” Trebuie spus că în mențiunea despre adresă, adăugată la sfârșitul acestei scrisori, ca și în celelalte două epistole expediate iubitei, numele este scris așa cum îl știm cu toții: Constanța.

A greșit Eminescu? Unii consideră că da, de vreme ce corectează tacit cuvântul, când citează scrisoarea cu pricina în cărți, în ziare și reviste, pe bloguri. Există însă și opinia contrară, după care Eminescu n-a greșit deloc, doar a urmat o pronunție în circulație atunci, întâlnită încă și azi, deși mai rar și cu iz poznaș. („Ce mai nou e pe la Costanța?” mă întreba tatăl meu când ne întâlneam și ne așezam la taifas, cu o țuică de producție proprie în față.) Dar pronunția nu e, cum s-ar crede, o derivație accidental-vulgară.

În Evul mediu târziu, târgușorul a fost ocupat și fortificat de navigatorii Republicii Genova, care au stabilit aici o colonie pentru comerț. Numele folosit de genovezi pentru el: Costanza. „În numeroasele hărți nautice italiene din secolele XIV – XVI”, scria în 1969, într-un articol din revista Pontice, istoricul și arheologul Radu Vulpe, „locul străvechiului Tomis, apare sub forma Costanza.” Cucerind Dobrogea în jurul lui 1417, otomanii au schimbat această denumire în Kiustenge. În 1878, regiunea dintre Dunăre și mare se unește cu Principatele Române, iar orașului nostru trebuie să i se fi spus, simultan, Kiustenge, Costanța, dar și Constanța, o denumire încă mai veche, a cărei origine, după Radu Vulpe, „trebuie să fie căutată în sec. IV, în legătură, desigur, cu dinastia lui Constantin cel Mare, căreia i-au aparținut diferiți împărați Constantius și diferite împărătese Constantia”.

Administrația românească a optat clar, în anul 1880, pentru varianta Constanța. Kiustenge a fost uitat, iar pe Costanța s-a cernut o pulbere nostimior-zeflemitoare.

Garoafe

Discuții

„Poftiți, poftiți!” îmi face loc să trec vânzătoarea. Micul spațiu al florăriei e ticsit de vaze și găleți cu flori de toate culorile, toate miresmele și chiar toate vârstele. Mă-nvârt ca un titirez șchiop de trei-patru ori. Pun ochii pe niște garoafe înfoiate și roșii.

„Foarte bună alegere”, mă laudă în timp ce bagă florile, una câte una, într-un smoc bogat de frunziș și le-nfășoară în celofan alb, cutat cam ca o rochie rockabilly. „Știți că fuseseră compromise de comuniști?” Nu, nu știu, mă gândesc, dar nu apuc să deschid gura, fiindcă a terminat de strâns fundița: „Au revenit la modă.”

Pentru copiii din U-crai-na

Discuții

Un prichindel trebăluia în curtea bisericii Adormirea Maicii Domnului. Am cotit-o curios spre el, înfulecându-mi băscuța cu brânză dulce. Avea o freză „oață”, cum ar fi zis tatăl meu, tuns foarte scurt deasupra urechilor și la spate, iar în vârful capului un moț mic, prins cu ineluș. Avea aerul că știe foarte bine ce are de făcut. Scotea câte-o jucărie din rucsac (niște figurine viu colorate, cu mutre zâmbitoare), le mișca picioarele, aducându-le în poziția echer, apoi le așeza cu grijă pe marginea superioară a unui gărduț. În apropiere, un Citroen gălbui claxona scurt, din când în când, dar țâncul nu se sinchisea câtuși de puțin.

A dat ochii cu mine și m-a întrebat prompt dacă sunt din „U-crai-na”. A silabisit școlărește cuvântul, nițeluș temător să nu greșească. Am dat din cap.

„Atunci nu ți dau”, mi-a zis. „Că sunt pentru copiii din U-crai-na. Când vin la biserică să se roage, să ia și un pleimobil de joacă.” M-a lăsat în plata Domnului și a revenit la figurinele lui vesele.

Palatul Poștei în pericol

Discuții

Fără vreun motiv aparent, într-o noapte a verii lui 1928, curtea din față a Palatului Poștei (Muzeul de Artă Populară de astăzi) s-a lăsat cu aproape jumătate de metru față de nivelul străzii. Și nu doar curtea, clădirea însăși se „scuturase” ca la un cutremur baban, ici și colo în interior apăruseră fisuri, treptele masive de la intrare se crăpaseră și se deplasaseră, coloanele ce susțineau terasa plesniseră, amenințând să se prăbușească. Nu fusese nici un seism în noaptea respectivă, iar imobilul era destul de departe de țărm, predispus, cum se cunoștea, la surpări. Ce să fie? s-au întrebat înfiorați locuitorii.

S-au temut de ceea ce era mai rău: adâncirea curții pavate cu bazalt artificial era un indiciu al alunecării maselor mari de roci din subsolul orașului, o prevestire a scufundării peninsulei Constanței în mare. „În două-trei zile suntem scafandrieri cu toții, domnule Mișule…”, va fi zis un fatalist. Arhitectul poștelor a sosit neîntârziat de la București ca să elucideze problema. După o anchetă scurtă, domnul Ionescu și-a dat seama că de vină nu erau forfecările straturilor de adâncime, ci… o conductă ce traversa subteranele zonei, cu o spărtură mare, din care apa se scurgea într-o veselie cine știe de cât timp.

Pescărușul mesager

Discuții

Pregătind o comunicare despre iarna grea de la cumpăna anilor 1928-1929, găsesc în ziarul local Dobrogea jună din acea vreme o neașteptată întâmplare cu iz de spionaj. În seara zilei de 4 februarie 1929, zice publicația, pe când se întorcea acasă pe un frig de crăpau pietrele, d-l Grigore Dobre a văzut pe strada Traian, dincolo de clădirile Școlii de Marină, Muzeul Marinei de azi, un pescăruș degerat, mai mult mort decât viu. Suflet milos, d-l Dobre l-a luat la subraț, cu gândul să-l ajute să se întremeze, după care să-l redea cerului.

În timp ce se încălzeau amândoi lângă teracotă, ofițerul nostru – d-l Dobre era ofițer de marină și comandant al remorcherului Julieta al Serviciului Porturilor Maritime – a observat un ineluș din metal pe unul dintre picioarele păsării, iar pe el, ce credeți?, o inscripție fină, o combinație complicată de cifre și litere, unele latine și altele chirilice. Hopa, ce-mi ești tu, păsăroiule!?, trebuie să-și fi spus comandantul. Când a citit cuvântul „Moskva” pe inel, o idee l-a pocnit ca un pumn la linguriță: pescărușul era un mesager pentru spionii sovietici din oraș. Trebuie spus că în anii 1920, poliția descoperise la Constanța mai multe celule care spionau în favoarea sovietelor, inclusiv una interesată expres de baza navală.

A doua zi, d-l Dobre a pus veriga pescărușului pe biroul căpitanului portului. Uimit de cele aflate, căpitanul l-a felicitat viu pe comandantul Julietei pentru perspicacitate și vigilență și a predat inelul, și cazul, unei echipe de anchetatori și specialiști în cifruri. (Pescărușul a rămas în custodia d-lui Dobre, legat de piciorul patului.) Vă puteți închipui cu câtă scrupulozitate am cercetat colecția Dobrogei june ’29 pentru a afla deznodământul investigației, zi după zi, săptămână după săptămână, până la sfârșitul primăverii, apoi până la sfârșitul verii. N-am mai găsit absolut nimic despre pescărușul mesager. Probabil puternica și secretoasa Siguranță a Statului condusă de Mihail Moruzov intrase pe fir și, grijulie, blocase accesul la informații.

Am revenit cam fără tragere de inimă la efectele gerurilor și vifornițelor cumplite de la începutul lui 1929: orașul izolat, oameni morți de frig, marea înghețată cât vedeai cu ochii, animale moarte pe capete în grajduri și pe câmp, vapoare strânse în menghina gheții, gata să pleznească precum tărtăcuțele strânse în pumn, bancuri întregi de pești congelate și aruncate pe țărm, imense cantități de mărfuri compromise în port, remorchere transformate în disperare de cauză în spărgătoare de gheață, inclusiv Julieta amicului nostru, luptând sisific să facă circulabil bazinul portului, foamete, șomaj, deznădejde. Lăsasem Dobrogea jună și trecusem la Dacia, alt ziar din epocă, iar iepurele a sărit când mă așteptam mai puțin. După o prea mică introducere, o știre din Dacia zilei de 6 februarie dădea soluția importantei, senzaționalei, tainicei afaceri: pasărea zburase de la grădina zoologică din Moscova. Ceea ce nu înseamnă că pescărușul nu era un mesager, doar că mesajul lui era libertatea.

La băi

Discuții

Într-una dintre zilele pârlite ale lui august 1928, domnul Octavian Filimon s-a scuturat de talaș, a încuiat atelierul de tâmplărie, apoi și-a pus haine curate, de oraș, și-a scos creionul de după ureche și a plecat să facă băi de mare. Nu s-a suit în trenul pentru duna îndepărtată a Mamaiei, ci a luat-o pe jos către mica și povârnita plajă Trei Papuci, de sub vila prințului Știrbey.

S-a prăjit și s-a bălăcit fără griji, marea era cuminte ca o rindea tocită. A flecărit cu niște dudui sfioase și a făcut sprinturi pe nisip alături de câțiva tineri. Braga și lucumul cumpărate cu doi bănuți de la un precupeț turc i-au uns gâtlejul și i-au calmat liturghia mațelor. Ca mai toți plajiștii, se afla atât de aproape de fericire, când gura i s-a uscat din nou și faleza i-a căzut în cap, toate, absolut toate hainele îi dispăruseră. Colac peste pupăză administratorul stabilimentului băilor îl presa să-i returneze costumul de baie. Se prea poate ca omul nostru să se fi gândit că a ajuns în situația lui Nică al lui Ștefan a Petrei din „La scăldat”, doar că el nu avea prin ce grădini cu păpușoi să meargă tupiluș până acasă, în strada Avram Iancu nr. 9, pentru a evita privirile haramninilor de constănțeni. În cele din urmă, îngerul lui a găsit o scăpare, atins de drama goliciunii, un vilegiaturist generos i-a dăruit o cămașă lungă și largă. Povestea nu se încheie însă aici. A doua zi, domnul Filimon a zărit în forfota de pe Ștefan cel Mare un cetățean c-o pălărie cam mare pe cap și nițeluș cunoscută. Și nu doar pălăria, ci toate hainele insului i-au părut cunoscute. L-a înhățat de ciuf și l-a dus la poliție. Era hoțul.

Unduire

Discuții

O duduie subțire și elegantă pășea încet pe-o alee a parcului Mircea. Mai bine zis aluneca, ascunse de poalele fustei, picioarele păreau că mângâie trotuarul pepit de frunzele căzute. M-am gândit la povața unei gheișe bătrâne către una foarte tânără din Memoriile lui Arthur Golden: „O femeie, când merge, trebuie să dea impresia de valuri unduind peste un banc de nisip”. Am pus fără să vreau frână și-am rămas în siajul parfumului ei. Nu m-a simțit, zău c-ar fi trebuit să mă fac detectiv.

„Raport al domnului I. Alexe despre hoinărelile doamnei X, luni, 1 noiembrie 2021.

S-a trezit devreme, a hrănit și alintat toate pisicile locului.
A ieșit târziu în oraș, fără mașină și fără vreun plan anume. La mica inspirație. Pardesiu descheiat, fustă lungă, plisată, capul descoperit.
A înconjurat fântâna florii de lotus și a mângâiat capetele tuturor dragonilor, ca și cum ar fi vrut să le dea viață și așa mai departe.
În colțul bulevardului, a dat târcoale găleților cu flori și și-a cumpărat o crizantemă roșie.
A intrat pe stânga în cofetăria Cireașa de pe tort; un sfert de ceas a ronțăit la un soi de lămâiță.
A cotit pe Ion Bănescu, apoi pe Decebal. A mers până-n capăt, apoi pe poteca de lângă Casa artiștilor plastici, pe muchia falezei. A stat o veșnicie privind marea agitată, vapoarele și celelalte. (Ca s-o pot vedea a trebuit să intru în curtea pictorilor și să-mi fac de treabă c-un ciot de mătură.) Telefonul i-a sunat insistent, dar nu a răspuns.
A luat-o pe Eminescu și s-a oprit sub balconul din lemn de la numărul 5. I-a făcut poze, multe poze.
L-a salutat pe Jean Constantin cel de bronz, de la intersecția cu Smârdan, ca pe-o veche cunoștință, a traversat pe lângă liceu și a luat-o agale prin parc. Am urmărit-o discret.
Dintr-un motiv anume s-a oprit brusc. Ca să nu mă deconspir am depășit-o țeapăn, privind castanii și celelalte. După cinșpe metri m-am oprit să mă leg la șireturi. Era în același loc, privindu-mă mirată.” Halal detectiv!

Frezii și vânt

Discuții

Un adolescent își aștepta prietena în fața magazinului Tomis. Prietena!? Păi, pe cine altcineva poți aștepta, adolescent fiind, cu un buchet bogat de frezii galbene în mână? Îl priveam de minute bune, de la mică distanță, de pe terasa restaurantului McDonald’s, unde sorbeam o cafea slabă, așteptând și eu o nevastă moșmondită. Tânărul nu era genul agitat, era genul răbdător și încrezător. Stătea locului, căutând vag în lungul străzii Mihai Viteazu, fără să arunce măcar o dată ochii în telefon. Din când în când își aranja părul cu gesturi rapide, mecanice. Toată atenția îi era îndreptată către buchetul de flori, pe care încerca să-l protejeze de vântul țicnit, îl muta dintr-o mână în alta, din față în spate, din spate în lateral și iar în față, îl ținea îndreptat în sus (cu ambele mâini, bucurându-se vizibil de mireasmă), apoi în jos și din nou în sus. Figura lui îmi spunea că fragilele frezii se luptau din greu cu rafalele de vânt și norii de praf.

La un moment dat, a dispărut sub cortina tarabei vânzătorului de ziare din apropiere. A revenit în scurt timp, cu buchetul înfofolit cu totul într-o hârtie tipărită: pagina de titlu a „Dilemei vechi”, numărul cu tema „Poezie și pandemie”. (Restul revistei era la subraț.) N-am prins din păcate întâlnirea, soția m-a chemat urgentisim în altă parte („Pe Răscoalei, la fosta cofetărie Crizantema, un magazin mic de pantofi”), dar Shel Silverstein a anticipat-o frumușel pentru noi:

„Ar putea fi iederă otrăvitoare,
Ar putea fi stejar otrăvitor,
Oricum, iată buchetul tău!
Hei – nu mai știi de glumă?”

Arsenal

Discuții

A fost spartă librăria domnilor Anastase Dzodze și Willy Schwartzenberg de pe Ștefan cel Mare colț cu Mihai Viteazu. S-a întâmplat în miez de noapte. Broaștele și lacătele (scumpe și lăudate) au fost deschise cu șperacle. Sergentul de stradă și-a făcut conștiincios rondul, a notat că lămpile din intersecție erau sparte și atât. Nimeni n-a văzut și n-a auzit nimic. „Profesioniști”, au admis cu amărăciune polițiștii. N-au fost furate cărți, nici măcar proaspăt ieșitele de sub teasc, Soliloquiile lui Eliade și Viața lui Mihai Eminescu de George Călinescu (e începutul anului 1933), ci cuțite, pistoale, revolvere, puști de vânătoare și o mare cantitate de muniție de diferite calibre. Da, pe atunci librăria era un arsenal complet, nu vindea numai cele mai grozave arme inventate vreodată, cărțile, dar și fierătaniile astea grele, reci, bubuitoare.

Pozne regale

Discuții

Sobru, calculat, imperturbabil, riguros, punctual, solemn (purtând și în somn coroana pe cap, figurat evident), extrem de atent la protocol și oripilat de familiarisme, distant, rigid. Fără haz, fără prieteni, fără favoriți, fără amante (Ioan Scurtu dixit). Așa îl înfățișează contemporanii și, în siajul lor, istoricii, pe Regele Carol I. Un soi de robot s-ar zice. În volumul de memorii al Zoei Cămărășescu (Amintiri, editura Vitruviu, 2003) găsesc însă câteva mărturii care, slavă Domnului, înmoaie chipul oțelit al monarhului și-i edulcorează acreala. (Zoe Cămărășescu a petrecut mult timp alături de familia regală, fiind fiica Zoei Bengescu, vreme de patruzeci de ani doamnă de onoare a Reginei Elisabeta.)

Regele nu avea favoriți? Ba bine că nu! Era topit după nepotul lui, Principele Nicolae, al patrulea copil al viitorului rege Ferdinand. Pentru Nicolae avea, zice d-na Cămărășescu „toate slăbiciunile la care renunțase pentru alții”. Principele sturlubatic îl urma pe rege peste tot, „îi povestea toate prostiile și toate copilăriile care-i treceau prin cap. Vesel, expansiv, glumeț, inventiv, Nicolae dădea bătrânului suveran ceea ce nimeni pe lume nu-i mai putea da, de când își pierduse unicul copil: impresia că era iubit și atâta tot”. Iar regele intra deseori în jocul lui, „toate poveștile lui Nicolae îl înveseleau nespus de mult pe unchiu, care, la rândul lui, încerca să-i facă farse.” Regele se ținea de farse?!! Iaca poznă! Puteți să credeți una ca asta? Și ce fel de farse? Îi punea dulceață în șoșoni? Nu știm, poate și asta, știm însă de altele, povestite de d-na Cămărășescu. Odată, după o ceremonie scorțoasă, regele a sosit în Constanța, la Cuibul Reginei din port, cu trăsura de sărbătoare. „Trăsura de gală à la Daumont”, scrie Zoe Cămărășescu, iar asta înseamnă nu doar că trăsura cu blazonul regal era gătită cu cocarde și cănăfei, ci și că era un anumit tip de atelaj: era deschis, avea o singură banchetă, orientată spre înainte și nu avea capră pentru birjar, oferind astfel ocupanților o perspectivă neobstrucționată a locurilor străbătute, avea patru cai, doi rotași și doi înaintași, era condusă de doi surugii (vizitii călare pe caii de pe partea stângă) și era însoțită de lachei în livrea, tot doi, așezați pe coșul din spate. Se-nțelege că era o apariție splendid-rarisim-uimitoare.

Micul Principe Nicolae era și el în Constanța, la Palatul Regal. Informat că unchiu va sosi din clipă în clipă cu caleașca de gală, îl aștepta nerăbdător în grădinița cu arbori tineri din față. Ei bine, regele a urcat-o frumușel pe domnișoara Zoe (nu avea probabil mai mult de 15-16 ani) în caleașca regală și a ordonat postilionilor s-o pornească pe drumul drept, „căci așteaptă Nicolae în curtea Reședinței și vreau să-l păcălesc”, i-a spus sobrul, solemnul, rigidul Rege Carol I duduiei Zoe. „Cu inima în călcâie și cu nasul în pământ m-am urcat în faimoasa trăsură”, notează ea. „Piața Ovidiu era un furnicar de oameni. Toată lumea întorcea capul. Unii salutau, alții păreau la început, profund mirați dar, din respect pentru trăsură ridicau pălăria. Ce trebuia să fac? Să răspund la saluturi, să trec mândră și oarbă prin mulțime? […] Rareori am trecut printr-o mai grea încercare. Și toate astea, ca să-i facă glume unchiul nepotului!” Cât despre unchiu, el a fumat fără grabă o țigară, s-a învârtit șugubăț și a luat automobilul, pe un drum ocolit, către palatul proaspăt construit pe strada Traian, să-i surprindă mutrița nepotului său.

Domnu Truică

Discuții

În octombrie 1940, domnul Daniil Truică, în vârstă de 36 de ani, născut în Roșiorii de Vede și domiciliat în Constanța, s-a adresat Ministerului Justiției cu solicitarea expresă de a-și schimba patronimul. (Spun din cele citite într-un ziar din epocă.) Da’ ce avea domnule, numele Truică?, îmi vine să-l întreb. În copilărie am auzit de câteva ori cuvântul „truică” (cu accent pe i), folosit, cred, de același om, nea Paul al lui Barbuc, consătean mucalit și sfătos, cu sensul de șaretă, trăsură cu două roți, trasă de un singur cal. „Uite-l și pe Budulaie cu truíca lui muzicală!”, zicea el despre veterinarul comunei, chemat de vreun gospodar să-i salveze purcelul bolnav. (Șareta lui Budulaie scârțâia din toate încheieturile.) Cu acest înțeles, cuvântul e uitat cu desăvârșire astăzi. Să fi fost altfel în 1940? Dacă da, nici vorbă să fie un nume îmbălat, ci-i cuviincios și, mai mult, expresiv, evocând drumuri de țară și tovărășia cu un animal uimitor. De ce să renunți la el? Să însemne și altceva? Eu unul nu am găsit. Trebuie să fie ceva la mijloc.

Un motiv e sugerat chiar de apariția știrii în presa constănțeană. Ministerul Justiției a publicat-o nu pentru a informa publicul despre decizia concetățeanului lor, ci pentru ca „cei ce doreau să se opună să o facă”. Dacă omul nostru, schimbându-și numele, voia să îngroape un trecut dubios, era probabil ca cineva să ştie câteva lucruri despre asta şi era poftit de autorități să le spună deschis. Dacă trecutul era doar trist, atunci nu era nici o problemă. Și-ar mai putea fi ceva. Câți dintre noi, auzind un anumit nume, nu ne-am spus: „Cât e de frumos! Mi-ar fi plăcut să mă cheme așa!”, dar n-am avut îndrăzneala de a-l îmbrățișa oficial. Noi n-am avut, dar d-l Truică  poate că da. Numele pe care ținea să-l adopte e unul grozav, un nume ce trimite la flori splendide, parfumate, elegante și catifelate, fără a fi mălăiețe, ci viguroase, spinoase la o adică. În plus, e un nume lung, deci mai credibil, și nițel melodic: Trandafirescu. Totuși, la ce bun? „Un nume ce-i? Un trandafir, oricum îi spui, exală-acelaşi scump parfum”.

Anne-Germaine

Discuții

E minunat că, aşa dărăpănată cum e Constanţa peninsulară, încă ne poate surprinde în mod plăcut. Iată un exemplu. Dacă suntem atenți în plimbările noastre, putem descoperi la temelia unei case înalte de pe strada Nicolae Titulescu o mică „înfloritură” ceramică, încastrată în betonul frust. E un ansamblu de două cahle, lucrate manual, un disc roșiatic, smălțuit, decorat cu o pasăre, un porumbel aș zice, așezat pe-o creangă înflorită, cu capul întors și coada ridicată, ca și cum s-ar echilibra după o mișcare bruscă, deasupra unui dreptunghi, scobit în așa fel încât discul intră pe jumătate în el (ca un ou fiert în suportul lui), din același material și cu același smalț, înfățișând o lalea cu caliciul deschis. Surpriza e și mai mare când observăm o iscălitură scrijelită pe disc, încă un semn că lucrul nu e un flecușteț. Numele? Ușor de deslușit, „Germaine Vasilescu”, dar cine să fie această doamnă botezată franțuzește?

„Dicționarul artiștilor români contemporani”, publicat de Octavian Barbosa în 1976, ne spune că-i o artistă decoratoare, născută în Constanța, la 22 iulie 1896, că a urmat studii de artă la Paris și București și că a lucrat mozaicuri, decorațiuni interioare, dar în special ceramică. Florica Cruceru adaugă, în volumul „Artiști dobrogeni: un dicționar și mai mult decât atât” (Constanța, 2005), anul decesului ceramistei, 1985, al doilea prenume, Ana, și ne arată chiar semnătura ei, identică cu cea de pe zidul clădirii noastre.  Avem, prin urmare, creația unei artiste născute în urbe, dar ancheta nu s-a încheiat, măcar la încă o întrebare ar trebui să răspundem: ce caută lucrarea acolo?

Casa cu pricina, ca și cele din stânga și din dreapta ei, au fost construite de Anatole Magrin. Sau, dacă nu chiar de el, cu siguranță de urmașii lui. Magrin, francez get-beget, originar din regiunea Franche-Comté, a vizitat Constanța încă din timpul stăpânirii otomane, iar în 1878 s-a stabilit aici, într-un loc unde totul era de făcut. Avea 20 de ani. Trebuie să fi învățat ce și cum despre fotografie de la unchiul său, Emil Carré, fotograf instalat la Galați, deoarece curând și-a deschis el însuși un atelier în Constanța. Fotografiile lui au fost extrem de apreciate în epocă (nu mai vorbesc de prețuirea ce li se acordă astăzi), regele Carol I acordându-i, către sfârșitul secolului 19, titlul de furnizor al Casei Regale. S-a căsătorit în capela catolică pe locul căreia s-a ridicat mai târziu cunoscuta Biserică Sfântul Anton și a avut cinci copii: Armando, Martial, Marie-Louise, Marie-Elyse și Anne-Germaine. Cea din urmă s-a căsătorit cu un ofițer, Christea Vasilescu, comandant al Școlii Militare de Infanterie „Principele Carol” de la Sibiu în anii 1920, general și șef de corp de armată în al doilea război mondial.

Anne-Germaine a copilărit în casa de pe strada Romană (azi Revoluției din 1989), unde tatăl ei își amenajase atelierul fotografic, însă trebuie să-i fi plăcut și clădirea suplă, modernistă, cu ferestre mari nu doar spre vechea și foarte eleganta stradă Titulescu, ci și spre fața grea, chinuită a portului, casă căreia a ținut să-i scrie cu email un extraordinar catren.

24 de ore la Kustendje

Discuții

În primăvara anului 1841, scriitorul danez Hans Christian Andersen, plecat într-o lungă călătorie prin Europa, a petrecut un mic răstimp la Constanța. A venit de la Constantinopol, pe mare, și a plecat după o zi și-o noapte către Dunăre cu carul tras de „cai vioi, muntenești” pe valea Carasu. Ca despre toate locurile vizitate, Andersen a scris câteva pagini și despre cătuna aflată pe atunci sub stăpânire otomană și numită Kustendje.

Știm, de aceea, că așezarea i-a părut distrusă, distrusă ca și cum nenorocirea „s-ar fi întâmplat cu câteva săptămâni în urmă”, de fapt avusese loc cu mai bine de zece ani înainte (războiul ruso-turc din 1828-1829), că strada principală, destul de lată, era străjuită de biete case, jumătate dărăpănate, iar unica geamie era căzută și ea în ruine, minaretul din „scânduri văruite” abia înălțându-se timid. A vizitat o cafenea, cu „aspectul foarte sărăcuț, ca și musafirii ei”, și o colibă de tătari (în care a intrat de-a bușilea), cu acoperișul din trestie ajungând până la pământ și pereții din chirpici, negri, lucitori de la funingine. A tras la un han de pe buza falezei, unde „mugetele de tunet al valurilor” l-au ținut treaz întreaga noapte.

Una dintre îndeletnicirile locuitorilor, „grozav de zdrențuiți, cu bărbi lungi, turbane și caftane”, era „să adune gunoiul de pe stradă pentru a face foc, căci lemne nu se găsesc aici pe o întindere de mai multe mile”. Pe țărm a găsit „două sărmane animale moarte”, o barză, venită din țările calde pentru a muri aici, unde probabil se și născuse, și un câine mare, cu părul creț, aruncat desigur dintr-o corabie haínă, dintr-o arcă deviată. La tot pasul a întâlnit urme din trecut, „coloane de marmură și de piatră cenușie”, în plus, „la mai multe case acoperișul sau un balcon, atârnat deasupra străzii, erau sprijinite pe vreo bârnă de lemn, așezată pe un capitel antic de marmură”.

Dincolo de bătăturile neîngrădite de la marginea satului nu a văzut nicio casă, niciun fum, nicio turmă, „niciun punct manifestând viață”, doar o câmpie verde fără de sfârșit, care acoperea și rămășițele încă „destul de considerabile” ale valului lui Traian. Un călător întristat fără-ndoială. Și totuși, în aerul proaspăt al serii de mai s-a plimbat „de-a lungul plajei pentru a culege pietre și scoici”. Mă întreb dacă nu-i o lecție șoptită pentru a scăpa de amărăciune și istovire.

Superofertă

Discuții

Azi am intrat în bodega de la colțul străzii ca să cumpăr bere pentru meșterii ce-mi fac niște trebușoare la casă. „Timișorrreaaana”, m-a îngânat vesel vânzătoarea și-a dispărut cu sacoșa printr-o ușă în curtea din spate. Am rămas singur cu doi românași care stăteau față în față la o masă și se oglindeau în luciul ghiurghiuliu al unor pahare. Lângă pahare o sticlă mare cu pelin de Ostrov. Amândoi de vârsta a doua, unul elegant, îmbrăcat în negru, celălalt uscat, dar vânos, în haine de camuflaj.

– O să vă fie bine și vouă dacă venim noi, zicea funebrul. Nu luasem aminte la nasul lung și pomădat până nu și-a ridicat ochelarii de soare pe creștetul capului. Avem niște surprize pentru voi.

– Eu nu vreau nimic, doar să ies la pensie, a mormăit celălalt.

– Ești teribil!! a izbucnit cătrănit primul. Păi, de ce crezi că am vrut să ne vedem? Asta vrem să ştim, nevoile voastre!! A subliniat „nevoile” de-am crezut c-o să rupă mușamaua și stinghiile mesei. Şi la pensionări lucrăm, normal. Ascultă, noi (iarăși accent ascuțit) vă dăm…

Fără vreun motiv anume, mă gândeam la povestea cu lupul care papă un berbecuţ, când un individ, intrat în salon pe acordurile candide ale ofertei, s-a așezat prompt la masa mușteriilor și l-a împuns cu ochii pe cel darnic:

– Mmmhei…, mie dă-mi o țuică!