Marmeladă şi hoţul

Un hoţ de găini (poate mai mulţi) bântuie cartierul meu. În decurs de câteva luni, coteţele mai multor vecini au fost golite de preţioasele zburătoare.

Poliţia a reacţionat prompt: a luat declaraţii, a fotografiat case şi garduri din diferite unghiuri, a cercetat urme suspecte şi încuietori ruginite, a examinat răzoare de ceapă tăvălite şi cuiburi de ciuşcă strivite, a dibuit şi cules ţigări fumate pe jumătate, a dat poveţe gospodarilor pentru prevenirea pungăşiilor. Dacă a făcut şi arestări, eu unul nu am aflat. La rândul lor, proprietarii de păsări de curte şi-au oţelit apărarea: şi-au tras un ciomag gros la-ndemână, au întărit poieţile, au adus câini „mai bărbaţi”, s-au deprins să ciulească urechea la orice zgomot echivoc, au înlocuit fragilele lacăte cumpărate din piaţa Gorbaciov cu unele „profesionale”, de la Praktiker. Degeaba, furturile continuă: găini şi cocoşi, curci şi curcani, raţe, răţoi, bibilici încă dispar, tăcute, peste zăplazuri, probabil înghesuite în saci de rafie.

I.S., vecinul meu dinspre sud, rural, corpolent şi pensionar, a păţit-o de două ori. De fiecare dată şi-a refăcut şeptelul, nu fără efort. Înciudat, şi-a achiziţionat o cameră de supraveghere cu vedere nocturnă, pe care a instalat-o, strict conform instrucţiunilor, încât să aibă vedere bună spre intrarea coteţelor. În aşteptarea hoţului, ia act zilnic, de la masa din bucătărie, de animaţia aviară şi înregistrează intruşii: şoareci, şobolani, mâţe, porumbei, grauri, coţofene, stăncuţe, vrăbii, piţigoi, guguştiuci.

O frumoasă surpriză, îmi spune nea S., e motanul meu, Marmeladă, care, răbdător şi ager, prinde câte un chiţcan la fiecare vizită. Însă vizitele sunt cam rare.

Salcâmi

Vizită la Târguşor, pentru plata impozitului pe bucata de pământ moştenită de soţie de la tatăl ei. În primăvară, la precedentul drum, crestele pleşuve ale dealurile din apropierea comunei, cum vii dinspre Mihail Kogălniceanu, erau pline de fire subţiri şi înfrunzite de salcâm. Dar, înclinate la un unghi mic faţă de sol, erau, din nefericire, ursite pieirii de neghiobia plantării: o cazma înfiptă pieziş, brazda ridicată niţel, puietul vârât în spatele fierului, apoi halca de pamânt lăsată să apese rădăcinile.

Trecem calea ferată şi oprim pe marginea şoselei crăpate. Ceţurile s-au subţiat, aşa că putem vedea până departe: turnul de apă, siluetele primelor case, ruinele saivanelor fostului C.A.P., biuta care protejează o construcţie lungă, găvanele palide săpate într-o coastă abruptă, o turmă mică de oi. Culmile şi urcuşurile dealurilor sunt tot goale, niciunul dintre pomişori nu s-a prins, cioturile aplecate par săgeţi aruncate într-o năvălire neizbutită.

Însufleţire, râsete, aplauze

Răsfoiesc un volum de „cuvântări alese” ale lui Nikita Hruşciov, din anul 1960, pe tema politicii externe a Uniunii Sovietice.

Constat că, indiferent de prilej şi loc – mitinguri ale „oamenilor ce muncesc” la Kabul, Berlin, Moscova şi Bucureşti, sesiuni ale Sovietului Suprem ori ale parlamentelor indian şi indonezian, întâlniri cu locuitorii Vienei şi ai Kabulului, conferinţe de presă la Paris şi Moscova, congresul Partidului Muncitoresc Român de la Bucureşti, consfătuirea fruntaşilor muncii socialiste din URSS, ba chiar dejunul oferit în cinstea lui de presa franceză şi sesiunea Adunării Generale a ONU de la New York (făcută faimoasă de acelaşi Hruşciov care, în timpul discursului unui delegat filipinez, şi-a scos un pantof şi l-a izbit repetat, cu „mânie proletară” în masă) – auditoriul expunerilor liderului URSS după moartea lui Stalin reacţionează invariabil cu enormă emoţiune.

Uneori aflăm de aceste reacţii-sluj ale asistenţei dintr-o frază aşezată la sfârşitul textului. Ni se spune îndeobşte că discursul a fost „ascultat cu mare atenţie” şi „subliniat” sau „întrerupt” „în repetare rânduri” de „aclamaţii” şi „aplauze furtunoase”, „însufleţite” sau „vii”. De cele mai multe ori însă manifestările sunt semnalate chiar la momentul irumperii lor: o bucată a expozeului produce „rumoare”, alta „animaţie”, o judecată creează „însufleţire”, un pasaj convingător e însoţit de „aplauze furtunoase şi/sau prelungite”, un altul, fulminant, electrizează asistenţa şi stârneşte „urale puternice”.

La răstimpuri, adunarea nu se mai poate abţine şi preia cuvântul: „Just! Just!”, „Trăiască pacea!”, „Trăiască comunismul!”, „Trăiască scumpul guvern sovietic!”, „Prietenie! Prietenie! Prietenie!”, „Trăiască prietenia frăţească de nezdruncinat dintre popoarele român şi sovietic!”, „Trăiască măreaţa unitate a ţărilor lagărului socialist!”, „Ruşine! Ruşine!” (nu, nu la adresa vorbitorului, ci a zborului avionului de spionaj american U-2, înfierat cum se cuvine în declaraţie), „Just!, Just!, Ruşine agresorului!”, „Zende bad!”, „Freundschaft!”, „Drujba!”, „Mir!”.

Astfel de plocoane de glasuri şi bătăi din palme erau monedă obişnuită în cuvântările marelui nostru cârmaci, Nicolae Ceauşescu (pe unele dintre ele am avut „bucuria” să le parcurg cu creionul în mână pentru orele de istorie din liceu), aşa că nu m-a mirat să le aflu şi la mult-mai-marele Nikita Sergheevici. M-a surprins însă să citesc despre „râsete” şi chiar „explozii de râsete” în public. Luând de bun textul, lumea se şi amuza la cuvântările celui supranumit „Măcelarul”. Poate căznit uneori, dar alteori pe bune.

Printre lucrurile ce produceau veselie identific ameninţări „fine” („Avem un sortiment suficient de rachete”), expresii contondente („O să daţi de dracu!”), apelul la aforisme populare cu potenţial ilariant („Fereşte-mă doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc singur”, „Asta înseamnă, cum se spune la noi, să mai lipeşti o coadă iepei”), bucurii mărunte („Îmi place să aud cum turbează lacheii imperialismului”).

În linia întâi a nostimadei sunt însă ironiile la adresa americanilor. Iată câteva exemple: „Care e funcţia principală [a preşedintelui american, n.m. I.A.]? Principala se prea poate să fie aceea de a juca golf, iar auxiliara aceea de a fi preşedinte.”, „Baba [capitalismul, n.m.] geme, oftează, se oţărăşte, nimic nu-i mai e pe plac”, „În afară de propriul ceas, i s-au dat la drum [pilotului avionului de spionaj doborât deasupra URSS, n.m.] încă două ceasuri de aur şi şapte inele de aur de damă. Pentru ce-i trebuiau toate acestea în păturile superioare ale atmosferei?”, „Fostul ministru de război al SUA, Forrestal, a fost atât de speriat după război că vom ataca SUA încât a înnebunit. Ziarele au relatat că, auzind cum trec pe stradă maşinile pompierilor, el a crezut că vin tancurile sovietice şi, deşi era în cămaşă de forţă, a sărit pe fereastră”.

Hoinar

Dimineaţă, către şcoală. Ne mişcăm în ritmul melcuit al coloanei de maşini formată, ca de obicei la această oră, pe o bună bucată din strada Traian. Privind cu un aer preocupat siluetele metalice din valea portului, Mircea îmi zice pe neaşteptate că şi-a adus aminte că m-a visat: „Ai venit acasă sărind din coşul unui balon mare, ne-ai îmbrăţişat cu lacrimi de fericire şi ai zis, ţopăind ca la Picioruş, că te-ai hotărât să pleci din bibliotecă, că o să faci în sfârşit ceea ce ţi-ai dorit de mic: o să vinzi pantofi.”

Ne amuzăm homeric, dar visul mă pune pe gânduri, aşa că îl notez la literă şi îl duc frumos la o cunoştinţă psiholog. Prietena îmi spune pe loc că pare a fi dorinţa copilului de a face împreună călătorii lungi (pantofii), dar fără vreun ţel anume (montgolfierul purtat de vânt). Un hoinar, carevasăzică.