Un hoţ de găini (poate mai mulţi) bântuie cartierul meu. În decurs de câteva luni, coteţele mai multor vecini au fost golite de preţioasele zburătoare.
Poliţia a reacţionat prompt: a luat declaraţii, a fotografiat case şi garduri din diferite unghiuri, a cercetat urme suspecte şi încuietori ruginite, a examinat răzoare de ceapă tăvălite şi cuiburi de ciuşcă strivite, a dibuit şi cules ţigări fumate pe jumătate, a dat poveţe gospodarilor pentru prevenirea pungăşiilor. Dacă a făcut şi arestări, eu unul nu am aflat. La rândul lor, proprietarii de păsări de curte şi-au oţelit apărarea: şi-au tras un ciomag gros la-ndemână, au întărit poieţile, au adus câini „mai bărbaţi”, s-au deprins să ciulească urechea la orice zgomot echivoc, au înlocuit fragilele lacăte cumpărate din piaţa Gorbaciov cu unele „profesionale”, de la Praktiker. Degeaba, furturile continuă: găini şi cocoşi, curci şi curcani, raţe, răţoi, bibilici încă dispar, tăcute, peste zăplazuri, probabil înghesuite în saci de rafie.
I.S., vecinul meu dinspre sud, rural, corpolent şi pensionar, a păţit-o de două ori. De fiecare dată şi-a refăcut şeptelul, nu fără efort. Înciudat, şi-a achiziţionat o cameră de supraveghere cu vedere nocturnă, pe care a instalat-o, strict conform instrucţiunilor, încât să aibă vedere bună spre intrarea coteţelor. În aşteptarea hoţului, ia act zilnic, de la masa din bucătărie, de animaţia aviară şi înregistrează intruşii: şoareci, şobolani, mâţe, porumbei, grauri, coţofene, stăncuţe, vrăbii, piţigoi, guguştiuci.
O frumoasă surpriză, îmi spune nea S., e motanul meu, Marmeladă, care, răbdător şi ager, prinde câte un chiţcan la fiecare vizită. Însă vizitele sunt cam rare.
Blogul lui Alexe 