Pregătiri de concert

Șșșșș! Greierii-și freacă arcușurile
cu rășinile asfințitului.
Concertul stă să înceapă

[Fotografie de Liana Barbu-Ciocoiu]

Necuvântătoare

Dimineață friguroasă. Ies ca de obicei, înainte de șapte, să hrănesc pisicile și dârdâi oligofrenic. Mâțele au simțit înaintea mea răcirea, sunt bosumflate și mai mițoase ca până acum. Să-și fi pus deja combinezoanele groase de iarnă? Ca să mă conving prind un motănel și îl smotocesc zdravăn. E nemulțumit: pierde micul-dejun.

Un stol mare de păsări mici plonjează peste cartier, se ridică în amiaza înaltă și se lansează apoi către vârfurile copacilor, se avântă în sus iar și tot așa. Zeci de secunde urmăresc încântat formația disciplinată care desenează cocoașe cerului. Deodată mi se năzare că voința nu-i a stolului, ci a pământului, mai exact a caselor, unele atrag păsările, altele le aruncă cu putere înapoi.

O fetișcană din vecini îmi zice că motanul meu „îi taie strada”. Am crezut că e preocupată să nu îl lovească vreo mașină, când colo ea se referă la vechea superstiție cu calea, pisicile negre și ghinionul. Care ghinion, se plânge, nu se „repară” deloc cu scuipatul în sân.
– Grasu al meu nu e negru, contraatac, ci tărcat. În plus, sub bărbie are o pată albă, iar cine îl scarpină acolo scăpă de toate ghinioanele și are foarte mult noroc, inclusiv la băieții frumoși dintr-a opta.
– Și cum să fac asta? Dacă nu mă lasă?
– Îi dai o mână de boabe pentru pisoi adulți, de preferință Whiskas cu ton și ficat, sigur te lasă. Nu e convinsă.

Un greier cântă în smocurile de iarbă de sub fereastră. Uneori răzbat de pe stradă pașii și vocile înserării, iar greierele se oprește. Când reia cântecul o face mai însuflețit, vrând să atragă atenția asupra zgomotelor necuviincioase, jignit de neatenția noastră. Închid tableta și îl ascult cum se cade.

Toamnă

Ziua de duminică a fost senină şi călduroasă. Luni vremea a-nceput să se răcească, marţi temperatura scăzuse cu cel puţin zece grade şi sforile de apă cădeau învârtejite de un vânt zănatic. Ne-am scos puloverele şi jachetele de la naftalină, ba chiar şi plăpumile. Abia vineri soarele a „spintecat nourii” şi a adus niţică dulceaţă în oraş. Vântul a continuat să bată, însă ca o respiraţie întretăiată, ceea ce făcea să pară că fuioare reci de aer se succed după cele calde.

Seara ne-am reluat bucuroşi obiceiul de vreme frumoasă: jumătate de oră în grădină, cu o cană de ciocolată fierbinte în mâini. Am stat pe butuci – tăiaţi din trunchiul cireşului doborât de furtună în urmă cu doi ani – şi am inspirat aerul încărcat de parfumul strugurilor copţi. Am vorbit despre dimineţi friguroase şi brumă, despre reţete de zacuscă şi regulamentul draconic al Liceului „Traian”. Pisicile ne-au dat târcoale şi ne-au sărit în poală. Cu gândul la ţâţa mămuchii lui, motanul a luat la molfăit un colţ de flanel. Ţânţarii şi-au încercat norocul, dar repelentul ars de lampa agăţată în mesteacăn i-a împins la distanţă. Dincolo de gard s-a auzit un ţârâit slab, neajutorat. Şi fără răspuns: corul însufleţit al greierilor şi-a încheiat reprezentaţia.

Grădina

Sub ploile lungi şi grele, grădina s-a sălbăticit
iarba a crescut peste măsură şi
buruieni semeţe au împânzit covorul lăţos
calc desculţ pământul abia zvântat
furnicile şi-au făcut muşuroaie roşiatice,
luând smocuri mari de gazon în stăpânire
puieţi sfioşi de cătină au răsărit sub arborii mamă,
pe traseele rădăcinilor apropiate de suprafaţă
spicele de raigras au făcut broboane de polen,
grădina pare stropită cu apă sfinţită
orfeoanele greierilor îşi transmit succesiv semnalele tăcerii şi reluării canonului
ramuri subţiri, din care viaţa se scurge lent,
săgetează pieziş şi palid coroanele copacilor
între mesteceni au înflorit câţiva maci: picături proaspete din venele vântului
tălpile picioarelor culeg exuberanţa grădinii,
precum acul de patefon metrul unei idile.