Un sat plin de mister

Iată cum descria ziaristul constănțean Ioan Duployen, în anii 1930, acest sat dobrogean, „plin de mister”:

„Intrăm pe ulița principală a unui sat cu case curat zugrăvite, curți îngrijite, cu împrejmuiri de șipci, mai toate vopsite în verde. […] La porți, pe bănci de lemn – la toate porțile curților sunt fixate bănci – stau la soare oameni, spâni cu toții, înalți și spătoși. Cei mai tineri cu obrajii de copil, cei mai în vârstă cu pielea feței încrețită în mii și mii de riduri, ca o foaie de hârtie pe care ai despărțit-o după ce ai făcut-o mai întâi ghemotoc în mâini.

Câte trei, patru sau cinci inși pe o laviță, scapeții stau nemișcați și tăcuți ca niște stane de piatră, privind cu ochii ficși în gol, fără să clipească măcar din gene, fără să vorbească între ei, meditând, cu gândul duși la cine știe ce mistică.

Un lucru pare însă ciudat. Șoseaua ce taie satul în două e lungă de vreo trei kilometri. Ea trece prin mijlocul celor două șiruri de gospodării curate, îngrijite cu meticulozitate. Bărbații stau pe la porțile lor și așa i-am văzut totdeauna, și dimineața și la amiază și în amurg, ori de câte ori am trecut pe acolo. Copii n-am întâlnit ca în alte sate, jucându-se în colbul șoselei, agitând mâinile, chiuind la trecerea automobilelor sau, mai mult în joacă decât cu răutate, aruncând cu pietre în urma mașinii. Femei de asemenea n-am zărit pe nicăieri cât am străbătut șoseaua satului. Curțile goale și tăcute fixează persistent pe buze și în minte inevitabila întrebare: cine îngrijește cu atâta drag de ordine și curățenie toate gospodăriile acestea? Bărbații stau la porți, copii nu sunt în sat, iar femeile sunt nevăzute. Sat de celibatari?”

Localitatea e cu totul schimbată astăzi, spânii contemplativi (adepți fervenți ai sectei creștine a scopiților, aduși în Dobrogea din Imperiul Țarist de contele rus Pavel Kiseleff, în secolul al XIX-lea) au dispărut, iar tainele și amintirea lor au fost uitate. Însă numele satului, el însuși misterios, a rămas același: „2 Mai”.

De la strămoși

O minge sare peste gardul școlii „Dan Barbilian”, țopăie, nu foarte hotărâtă, pe aleea îngustă de lângă bibliotecă și se oprește la picioarele mele. Cam cât o gutuie de mare și parcă-ndesată cu câlți, e cusută (pe ecuator și pe cercul mare al meridianului zero și-al antimeridianului) din petice de piele. O minge de oină. Când să-i fac vânt înapoi, pe coama gardului apare un cap înfierbântat de fetiță, cu părul strâns de-o bentiță cu urechi de pisoi. N-o mai arunc, mă gândesc să i-o ofer fetei, așa că mă apropii prin buruienile nederanjate de coasă de luni bune.

— Nuuuu, nu ne-o mai dați, ciripește ea ca o rândunică, ne omoară profu’ cu jocul ăsta de daci și de romani!