Patimă

Astă vară, pe când mă plimbam, serile, cu bicicleta prin cartier, mi-am făcut un dușman afurisit: un câine adult, din rasa boxer, care păzea o stupărie pe la capătul dinspre câmp al străzii Fântânele. Nu voiam să-i fur mierea, nici măcar nu coboram din șa, însă ceva îl deranja teribil, mirosul, scârțâitul Pegasului, poate mutra ori stilul meu oblomovian de a pedala. Cum mă detecta, se strecura printre ulucile gardului (o ruină) și se lansa întărâtat în urmărire. Abia scăpam de el, de obicei dincolo de Meșterul Manole. Aproape că-mi dădeam duhul de efort. Prima oară am crezut că-i un mic puseu de teritorialitate și n-am sprintat, cât pe ce să mă răstoarne, am fost nevoit să-l pleznesc zdravăn cu pompa peste botul și așa turtit. De vreo două-trei ori l-am urmărit de departe. Nu doar că nu făcea la fel cu toți trecătorii, bicicliști, patinatori sau pietoni, dar nu făcea cu  nimeni, eu eram singurul pe care ținea morțiș să-l mursece. N-a avut parte. În sfârșit, a trecut sezonul tururilor cicliste în Kilometrul 5 și-am uitat de colțos.

De curând l-am întâlnit din nou. Slăbit, murdar, hămușit, cu ochi de milog. Nu mai era zmeul zmeilor. Nu știu dacă m-a recunoscut, oricum nu s-a dat la mine. Stătea pe fund, unde credeți?, chiar în dreptul casei mele. Am încercat să-l alung, a făcut anevoie câțiva pași și s-a oprit, nu de parc-ar fi fost bolnav, ci ca și cum n-ar fi vrut să plece. Într-un târziu am înțeles ce-l ținea locului. În curtea de lângă noi își fac veacul patru câini lupi, dintre care trei femele. Trei cățele mari și frumușele, intrate în călduri. La ele a venit vechea mea cunoștință canină. Cum gardul de la stradă al vecinului (asamblat din plăci prefabricate de beton) e înalt și impenetrabil, boxerul are contact vizual cu lupoaicele din poarta mea (poarta e o împletitură din fier forjat, iar între proprietățile noastre e un zăplaz de  scânduri orizontale, depărtate, așa-numitul gard de fermă). Uneori, copleșit de patimă, cotârcitorul își bagă capul pătrat printre gratiile metalice și rămâne o vreme spânzurat. E și acum în stradă, cerându-mi ajutorul cu un schelălăit slab. Pofta-n cui!

You barkin’ at me? You barkin’ at me?

O adevărată haită patrulează proprietatea, nelocuită, a vecinului de pe latura de sud. Și nu cotarle plictisite de viață, ci dulăi împielițați, cinci câini-lupi virili și mari cât vițeii înțărcați. Ziua, treacă-meargă, ne mai luăm cu treaba, mai plecăm de-acasă, dar noaptea urletele și alergarea lor aproape fără întrerupere, în șir indian, de-a lungul gardului de lemn dintre curți, practic la doi-trei metri de paturile noastre, sunt o caznă pe care n-o doresc nici dușmanilor, nici pesediștilor. De fapt, celor din urmă poate că da. Și e cald, și nu avem aer condiționat, așa că suntem nevoiți să dormim (vorba vine!) cu ferestrele deschise larg. Pretexte de hăulit cu ghiotura: chemările altor colțoși de prin cartier, chiuiturile harapinelor insomniace, mașinile, împoncișările motanilor mei, bețivii, luna și stelele, greierii, cocoșii, bibilicile, rațele, broaștele (da, e și un eleșteu undeva prin apropiere). Ba chiar gesturile mele întru calmare sunt catalizatoare de înrăire.

Am tot căutat ace pentru cojocul lor și în cele din urmă l-am găsit pe cel bun: un pistol, mi-am cumpărat un pistol. Un revolver de fapt, nu mai mare decât palma și ușor, o armă pentru dame s-ar zice, rece (când e încărcat), de culoare albastră, cu trăgaci lung și ornamente aplicate, portocalii, sub formă de gratie pe pat. Trage, fără recul, până la 6 metri.

Mă postez la fereastră și dau plasa de țânțari de perete. Privesc către uluci așteptând zâmbitor grivii să-și facă rondul: Ascultați-mă bine, nemernicilor! Omul ăsta nu mai înghite. Omul ăsta s-a ridicat împotriva scursurilor, a mârșăviilor și a rahatului. Omul ăsta a luat atitudine. Omul ăsta… Îi prind în cătare și apăs cu sete în serii rapide. Experiența cu TT-ul sovietic din școala militară îmi e de mare ajutor. Nu am milă!! Efectele grozave le obțin desigur când îi pocnesc exact între ochi, atunci aleargă înnebuniți și schelălăie pe sub caroseriile goale. Din păcate magazia pistoletului are doar 65 de mililitri și sunt nevoit să merg des la chiuvetă pentru încărcare.

Câini de pripas

Câinii maidanezi sunt omorâți în Moscova și în celelalte zece orașe rusești care vor găzdui Cupa Mondială la fotbal peste câteva luni. Un măcel în toată regula, numărul câinilor, estimat chiar de autorități, e de două milioane. „Se bat între ei!” descriu publicațiile reacția unor oficiali, în timp ce pe străzi ar amușina dulăi antrenați cum se cuvine pentru a sfârteca bietele potăi.

Nu pot să nu mă gândesc că cel mai vestit câine de pripas era din capitala rusă: corcitura Kudriavka (Mica Crețulină), mai cunoscută ca Laika (Hămăitoarea), prima viețuitoare care a zburat pe orbita Pământului. „Liniștită și fermecătoare” și-o amintește pe Mica Crețulină Vladimir Yazdovsky, medicul militar care a pregătit-o pentru călătoria spațială. Și ea a murit în chinuri, la bordul navei Sputnik-2.