Cântec la vioară

Ajung uneori în magazinul cu instrumente muzicale de pe Ștefan cel Mare, lângă fostul han Balcan. Nu cumpăr nimic, îmi place însă să privesc instrumentele, o mai veche bucurie de-a mea. Cinelele și gongurile strălucitoare, tobele cu pielița gata să pleznească, chitarele electrice multicolore, atârnate în mănunchi de tavan și cele clasice care îmbracă un întreg perete, percuțiile de mână și cele de fanfară, viorile delicate, claviaturile, naiurile, tamburinele vesele, mandolinele burticoase, contrabasurile, clarinetele, banjourile exotice, saxofoanele, drâmbele modeste și multe altele. Într-o zi am văzut un cimpoi (dezumflat), iar în alta un ferăstrău muzical.

În paranteză fie spus, deși n-am deloc ureche muzicală, nu mai zic de voce, în copilărie și tinerețe am fost chinuit din greu de talent, ba am și avut muzicuțe, fluiere ciobănești, acordeon cu 32 de bași (și un profesor țigan), chitară acustică. Încă mai știu să falsez cras „Ceata lui Pițigoi” la acordeon și „Famous Blue Raincoat” la chitară.

Îmi doresc desigur să ating, să ciupesc, să suflu, dar mă abțin, nu e voie. Nimeni nu cântă acolo, dar toți mușteriii îngână încetișor melodiile favorite.

Acum câteva zile am avut parte de-o surpriză în M&C Musical Instruments, așa se cheamă magazinul. O fetiță, cu cravata grena a unei școli locale de elită la gât tocmai ce-și acordase o vioară. Câteva minute a cântat desăvârșit, cu ochi întredeschiși și mână sigură, o bucată splendidă. „Mozart”, a șoptit la sfârșit o doamnă cu păr grizonant și lacrimi în ochi. Am aplaudat și eu încântat. Mi-au venit în minte vorbele volatilului mistic Angelus Choiselus: „Când sunt între ei, îngerii muzicieni cântă Mozart. Iar Dumnezeu ascultă la ușă”.

Vitrine cu fotografii

Fotografii profesionişti şi-au retras de ani buni atelierele din spaţiile cu vedere din centrul vechi al Constanţei. Nu-i vorbă, nu prea mai avem nevoie de ei. Avem toţi super-telefoane cu super-camere, facem şi ne facem poze la greu, le păstrăm pe hard-disk-uri sau stick-uri şi, la o adică, le scoatem în format mare la imprimanta de acasă.

Nu-mi lipsesc studiourile în sine, intram rar în penumbra lor, duc însă dorul vitrinelor cu fotografii de pe Ştefan cel Mare şi bulevardul Tomis. Figuri visătoare sau solemne, prieteni ţinându-se de umeri, zâmbete poznaşe, ascunse pe jumătate de evantaie, malacofuri, mănuşi croşetate, fuste plisate, flăcăi, mâini încrucişate în poală, flanele largi, pantaloni charlie sau bufanţi, decolteuri, permanente, sprâncene şi nasuri retuşate, mămuţe cu copii îmbufnaţi, miri şi mirese, marinari în ţinute de vară, căpitani de cursă lungă, elevi la absolvirea liceului. Efemeride fermecătoare: după câteva luni alte poze le luau locul. Erau însă şi excepţii, chipuri care rezistau mult timp în ferestre. Şi rezistau în fotografii care nu apucau să se decoloreze, semn că erau împrospătate des. Memoria mea le-a pierdut contururile, dar ştiu că printre ele era o tânără roşcată, delicată şi incredibil de frumoasă, într-o minijupă galbenă, aşezată pe-un taburet îmbrăcat în catifea.

Acum câteva zile, doamna M., o prietenă a soţiei, ne-a dat să răsfoim un album gros cu poze din copilăria şi juneţea dumneaei, când şi când oferindu-ne şi câteva explicaţii despre loc, ocazie, vârstă, companioni. Cu degetul mare a mângâiat luciul uneia dintre ele, ca şi cum i-ar destrăma uitarea: „Fotografia asta a stat şaptesprezece ani în vitrină la fotograful de la Casa Modei.”

Maritimo

S-a deschis „mall”-ul Maritimo. Un orăşel comercial, la marginea de nord a Constanţei, închis între ziduri şi acoperişuri albe, doldora de cofetării, cafenele, restaurante, dar în special de magazine: îmbrăcăminte, încălţăminte, cosmetice şi parfumuri, bijuterii, animale de companie, electronice, vinuri şi spirtoase etc. Ca să nu pomenesc şi „hypermarket”-ul din incintă.

Însă Maritimo este şi parc şi spaţiu pentru expoziţii, concerte şi alte evenimente mai mult sau mai puţin artistice. E o grădină protejată de intemperii, cu alei largi, şerpuitoare, pavate cu gresie deschisă la culoare, copaci artificiali, bănci pentru relaş, havuzuri, ronduri şi pete florale nu lipsite de gust şi imaginaţie. Curată, caldă, luminoasă, aerisită. Cu jandarmi binevoitori şi femei de serviciu prompte. Toate astea sunt, în primul rând, instrumente de marketing. La fel este muzica ce răsună tonic din boxele invizibile. Ştiţi, bineînţeles, povestea cu vacile care dau mai mult lapte dacă Beethoven sau Chopin se aud, surdinat, în grajd. Poate e adevărată, poate nu, cert e că specialiştii în vânzări cred în ea şi o aplică, cu modificări ale melopeelor şi aici. Pe scurt, „mall”-ul este o „găselniţă” negustorească, desigur occidentală, o modernă cetate a consumului, în care patronii joacă majoritatea cărţilor pe miza „mulsului” vizitatorilor de bani.

Am văzut Maritimo într-o dimineaţă obişnuită – liniştit şi aproape pustiu – şi în după-amiaza zilei naţionale, plin ochi de oameni de toate vârstele şi, datorită unei scenete dansante cu un  Moş Crăciun graseiat şi câteva „crăciuniţe” voluptoase, zgomotos şi dezlănţuit ca o navă spaţială în vrie. Lăsând la o parte chichirezul unor „instalaţii” precum aceasta cu Moş Crăciun, dinspre vizitatori, prospeţimea aerului, limpezimea, curăţenia, „mezanplasul” „mall”-ului compun ceea ce înseamnă normalitatea „shopping”-ului. M-am mirat să constat, la aproape toţi cei pe care i-am chestionat cordial, dar fără frivolitate, fie ei prieteni, colegi, ori simple cunoştinţe care au vizitat Maritimo, că această normalitate e percepută ca ceva formidabil. Oare de ce?

Răspunsul meu este că, în mod trist, în Constanţa ne lipseşte, pentru o bună comparaţie, firescul spaţial al cumpărăturilor. Nu avem locuri de normalitate a cumpărăturilor, mai exact, avem puncte, dar nu şi zone de normalitate, spaţii cu un contur mai larg, artere comerciale în genul frumoaselor străzi Republicii din Braşov şi Nicolae Bălcescu din Sibiu. Din ce ne spun bunicii şi ne arată cărţile poştale vechi, bulevardul Carol de altădată, Tomis-ul de azi, între Hotel Grand şi Piaţa Ovidiu, cu firmele colorate ale prăvăliilor şi copertinele vârstate, întinse până la marginea trotuarului pentru a proteja deopotrivă mărfuri şi clienţi, era un astfel loc de firesc al târguielilor. Dar azi?

Teoretic ar fi zona pietonală a străzii Ştefan cel Mare. Dar, plină de praf, noroi sau gheaţă (în funcţie de situaţia atmosferică), bântuită de grupuri canine în plin fuleu sau în toropeală vecină cu descompunerea, de pungaşi talentaţi, cerşetori de ambe sexe şi insistenţi vânzători de telefoane mobile la preţ de chilipir, numai potrivită cumpărăturilor nu e. Iar asta nu e tot. Pe Ştefan cel Mare îţi aţin calea tineri înfipţi şi vizionari care văd în tine, sau în copilul tău, o viitoare stea a „modeling”-ului, aşa că îţi aranjează rapid, contra unei taxe modice, o şedinţă foto. Înfundate de chiştoace şi pucioase greu de identificat, ţâşnitorile par să fie eprubete ale unor experimente chimice stradale deosebit de interesante. Sub pavajul ondulat al străzii, sau surpat de-a dreptul, ghiceşti, în timp ce-ţi priveşti pantofii stâlciaţi, o intensă activitate telurică. La răstimpuri, puşti impetuoşi se pripesc în jurul unei mingi de fotbal şi te prind, fără să vrei, în miuţa şi în visul lor de a deveni Hagi sau Bănel Nicoliţă.