Arhive pe etichete: Zăpadă

O stradă veselă

Discuții

Avem zăpadă! Și cer senin, și soare, și un grad, două peste zero, și timp liber, și căciuli, și ghete, și mănuși hidrofobe (de la Decathlon). Totuși, ai mei se codesc. Joc însă atuul: comand rapid pentru fiecare pizza preferată de la Lombardi. Apoi stabilim câteva reguli stricte, ne echipăm și ieșim în grădină la o bătaie cu bulgări.

Alegem câte un zid înalt de cetate (două sunt de mesteacăn, al treilea de salcâm) și lansăm atacurile. Fără milă – à la guerre comme à la guerre. Ne-nfierbântăm, zvârlim cocoloașele și chiuim de mama focului, speriind rațele vecinului. Nasul mi se umflă primul, „cât un cartof dulce”, remarcă fii-miu. Soția decretează de două ori armistițiu, însă niciunul dintre noi nu pleacă în permisie. Când sună pizzerul apărem în fața lui în ținută de montaniarzi salvați dintr-o avalanșă. Ne întinde și el o mână strașnică de ajutor (patru pizza gustoase și calde) și surâde: „O stradă veselă!”

Strălucirea

Discuții

Fac pârtie prin troianul de zăpadă din faţa casei. Un ţigan tânăr, echipat într-un costum de schi albastru-electric, bocanci insulated şi ochelari întunecaţi, mă vede asudând şi insistă să-mi dea o mână de ajutor. Am o singură lopată, aşa că în timp ce el icneşte, eu stau pe tuşă: îmi trag sufletul într-un scaun pliant înfipt în zăpadă, cam ca Dave Gahan în videoclipul lui „Enjoy the silence”.

Aflu că îl cheamă Ţăndărică, însă nu crede că îi vine de la celebrul toboşar al Phoenix-ului, ştie cine e şi îi place, dar niciodată nu s-a vorbit despre el în familie. Mi-e nu doar simpatic, ci şi puţintel cunoscut, i-am mai auzit vocea, i-am mai văzut privirea (şi-a aşezat ochelarii pe creştetul micului om de zăpadă făcut de băiatul meu în apropiere), unde?, când?, habar n-am.

După o vreme îl opresc şi îi mulţumesc. „Nu mai ai mult şi poţi scoate maşina”, îmi spune vesel. Surâsul e în ton cu faţa aprinsă: toţi dinţii îi strălucesc îmbrăcaţi în aur. Şovăi o clipă, apoi îl întreb dacă nu cumva a fost la cabinetul soţiei. A fost, acum câţiva ani, nu-mi dă şi nu cer mai multe amănunte, îmi aduc aminte foarte bine acum. Venise într-o seară de vară cu câteva lanţuri groase din aur şi două fălci cu dinţi frumoşi şi sănătoşi (după spusa soţiei). Voia dinţi „iluminaţi”. Soţia l-a refuzat categoric, se vede însă treaba că un alt medic i-a făcut hatârul lucitor.

Waking up on a snowy evening

Discuții

Sună telefonul. E Mircea, care vrea să ştie dacă ne uităm la ninsoare. Nu, nu ne uităm, dormim, sforăim, e sâmbătă seara, alergătura prin oraş ne-a doborât, aşa că am pus cornul în pernă. „Dar tu ce faci?”, îl boscorodesc. „Ai plecat de la meditaţia de engleză?”

„Nuuuu, sunt în toaletă la Miss”, răspunde cu voce mică. „Ninge atât de frumos… M-am gândit să vă sun acum, să vă uitaţi, fiindcă la terminarea orei o să fie întuneric… Poate-o să se şi oprească pân-atunci.”

Deschidem fereastra, ne sprijinim coatele pe pervaz şi capetele în palme. Fulgi mari, lăptoşi, goniţi de vântul puternic ne răcoresc feţele şi ne spală ochii cârpiţi.

Pisoi în zăpadă

Discuții

motan grasA nins. Prima zăpadă din viaţa pisoilor noştri şi făcea să le vezi mutrele când au dat dimineaţa de căpcăunul lăbărţat, înghiţind toate culorile cu care erau obişnuiţi şi pe care le ştiau la locul lor cu o seară înainte.

Motanul s-a dezmeticit primul, a tulit-o în faţa lopeţii cu care făceam pârtie, s-a tăvălit de câteva ori şi a rămas cu burta în sus, privind lălăiala fulgilor. M-am întins să-l smotocesc, dar s-a ferit, a sărit pe un nămete şi s-a scufundat cu totul. L-am scos apucându-l de coadă. Nu a protestat.

Pisicuţa a coborât încet treptele casei şi s-a oprit precaută. A lipăit niţel omătul, dar nu ca şi cum şi-ar fi imaginat că am vărsat laptele din sticla cea mare. Apoi s-a scuturat cu graţie, a făcut un salt pe pervazul ferestrei şi ne-a cerşit insistent biletul de voie înapoi lângă sobă. Ce era să facem?!

Ciuşcă

Standard

O imagine de după căderea zăpezii: un vecin îşi trage nepotul cu sania pe strada albită. Copilul (de vreo 3 ani) chiuie cuprins de entuziasm. Năduşit, bătrânul se opreşte des. Când staţionează, copilul se aruncă asupra lui şi îl împinge cu pumnişorii înmănuşaţi pentru a-l determina să pornească. „E o ciuşcă de băiat”, mi-l caracterizează bunicul.