Urcat într-un taxi, am senzaţia că şoferul ţine să bifeze toate gropile din carosabil. Şi sunt multe, foarte multe. În plus, la fiecare zguduitură, bărbatul îl înjură tare, dezmăţat şi felurit pe primar. Sudalmele conţin şi inventive porecle şi caracterizări ale edilului. Reţin câteva, dintre cele care pot fi reproduse: Beznă a Constanţei, Vulpoi filfizon, Chir Comision, Maratonist al ciolanului, Sfântul Papiţoi întâiul, Jupân Mai bag un bir.
O ziaristă de la „Adevărul”, dispusă să ne ajute să înţelegem diferenţa dintre rasoleală şi lucrul bine făcut: „Nu se ştie de ce fraţii Ţarnaev l-au lăsat pe bărbat în viaţă (e vorba de şoferul unui Mercedes, luat ostatic în propria maşină de Djohar şi Tamerlan Ţarnaev, după atentatul de la Boston din aprilie trecut, n.m. I.A.), dar se poate să fi fost o greşeală stupidă. Tot o greşeală ar fi fost dacă, aşa cum s-a specificat ulterior, ostaticul celor doi ar fi profitat de neatenţia celor care l-au capturat pentru a scăpa.”
În dimineaţa unei zile de toamnă a anului 1979, la capătul dinspre Marea Marmara al strâmtorii Bosfor, s-au ciocnit două nave: cargoul grecesc „Evriali”, încărcat cu oţel, şi petrolierul „Independenţa”, mândria flotei comerciale româneşti, care se întorcea în ţară cu ţiţei libian. În urma impactului, la bordul „Independenţei” au avut loc câteva explozii şi nava a luat foc. Din cei 45 de marinari români 42 au murit, la fel şi alţi 7 din echipajul lui „Evriali”.
De la un bătrân lup de mare, membru în comisia de cercetare a cauzelor şi împrejurărilor în care a avut loc accidentul, aflu că încărcarea „Independenţei” era de doar două treimi din volumul maxim şi, tehnic, precum o tablă de şah: un rezervor (tanc, în termeni marinăreşti) plin, apoi unul gol, următorul plin şi tot aşa. În condiţii normale, petrolul brut nu se aprinde de la scântei, au fost cazuri de coliziuni în care petrolierele nu au luat foc, şi-au îndreptat şi sudat tablele şi au continuat să străbată mările. La 15 noiembrie 1979, înainte de răsăritul soarelui, prova micului cargou grecesc a izbit babordul „Independenţei”, străpungându-i şi un tanc fără ţiţei. Fără ţiţei, dar plin cu gaze. Acestea au explodat, focul cuprinzând apoi şi ţiţeiul deversat.
Dar de ce aceste tancuri goale, ca nişte călcâie ahileene, în corpul robustei nave? De ce nu era încărcat în întregime amiralul flotei noastre? Fiindcă, îmi spune fostul căpitan de cursă lungă, umplută la capacitatea proiectată, „Independenţa” nu ar fi putut intra în portul Constanţa, pescajul ei ar fi fost prea mare pentru adâncimea acvatoriului, „burta” vaporului plin ar fi frecat fundul bazinului portuar. De necrezut!!! Ce rost, atunci, să construieşti nave de o sută cincizeci de mii de tone? Nătângă şi sinistră râvnă către urieşenie.
„Te dai mare iubitor de cărţi şi nu ştii că urbea noastră are o bibliotecă nouă!!?”, mă zeflemiseşte telefonic un prieten. Înghit găluşca uluit. Încerc să aflu despre ce bibliotecă e vorba, însă se eschivează fără delicateţe. Musai să accept invitaţia lui la o vizită în noua maternitate a ideilor, în noul refugiu tomitan împotriva oboselii spiritului.
Din faţa liceului Pedagogic, amicul mă ghidează cu discernământ (şi cu o carte groasă la subsuoară) pe străzile înzăpezite. Nitam-nisam ne oprim pe latura dinspre răsărit a fostei hale de carne a Pieţei Unirii. Deasupra capetelor noastre arde o firmă impozantă: The Library. Coborâm câteva trepte. Înăuntru un bar lung, încununat cu trei şiruri de sticle verzi, mese, scaune şi fotolii intenţionat desperecheate, Atlantis-ul lui Donovan, cateva rafturi cu diferite obiecte, inclusiv cărţi, o pianină, fotografii cu Constanţa de odinioară, plictiseală şi fum ca-n orice tavernă. Ne aşezăm la o masă cu tăblia din scânduri groase şi niţel distanţate, ca o bucată de gard răsturnată.
Bem gin şi vorbim despre bibliotecari celebri. De fapt despre celebrităţi care au fost o vreme şi bibliotecari: Eminescu, angajat în două răstimpuri scurte, la distanţă de 10 ani, în cadrul Bibliotecii Centrale din Iaşi, prima oară director, apoi sub-bibliotecar responsabil cu înregistrarea cititorilor, Mao Zedong, asistent al directorului Bibliotecii Universităţii din Beijing, care îl şi converteşte la marxism, J. Edgar Hoover, catalogator la Biblioteca Congresului, Marcel Proust, bibliotecar neremunerat la Biblioteca Mazarină, Giacomo Casanova, bibliotecar blazat la castelul contelui Joseph von Waldstein din Boemia, unde îşi scrie suculentele memorii, Jorge Luis Borges, director al Bibliotecii Naţionale a Argentinei, dar şi, înainte de directorat, bibliotecar obişnuit la biblioteca unui cartier muncitoresc al Buenos Aires-ului, post pe care îl pierde, în timpul dictaturii peroniste, graţie unei neaşteptate promovări ca inspector al găinilor şi iepurilor din piaţa municipală.
Ray Bradbury: Sunt educat în întregime în bibliotecă. Nu am fost niciodată la facultate. Am mers la bibliotecă pe când eram în şcoala primară în Waukegan şi în liceu, în Los Angeles, şi în fiecare vară am petrecut zile lungi în bibliotecă. Obişnuiam să fur reviste dintr-un magazin de pe strada Genesee, în Waukegan, le citeam, apoi le aşezam, pe furiş, înapoi în rafturile lor. În acest fel aveam revistele sub ochi şi rămâneam cinstit. Nu voiam să fiu hoţ permanent şi eram foarte atent să-mi spăl mâinile înainte de a le citi. Dar biblioteca e precum iarba-mâţei, odată intrat, începi să mergi în cerc fiindcă sunt atâtea lucruri de văzut şi citit. Şi este mult mai distractiv decât să mergi la şcoală, pentru simplul motiv că îţi faci propriile liste şi nu trebuie să asculţi de cineva. Văd cărţile pe care copiii mei sunt obligaţi de unii dintre profesorii lor să le citească – şi pe baza cărora sunt evaluaţi – şi mă întreb, bine, dar dacă nu îţi plac cărţile astea?
Sunt bibliotecar. M-am descoperit în bibliotecă. Am fost la bibliotecă ca să mă găsesc pe mine însumi. Eram doar un băiat de şase ani când m-am îndrăgostit de bibliotecă. Biblioteca mi-a hrănit toate curiozităţile, de la dinozauri la Egiptul antic. Când am absolvit liceul, în 1938, am început să merg la bibliotecă trei nopţi pe săptămână. Am făcut asta în fiecare săptămână timp de zece ani şi în cele din urmă, în 1947, cam în acelaşi timp cu însurătoarea, m-am gândit că e gata. Aşa că am absolvit biblioteca la vârsta de 27 de ani. Am descoperit că biblioteca este adevărata şcoală.
(Fragment din interviul Ray Bradbury, The Art of Fiction No 203 publicat în revista The Paris Review, primăvara 2010)
Blogul lui Alexe 