Fructe

Ne-am dorit ca măcar fructele din gradina noastră să nu fie chimizate, aşa că în toamna anului trecut am hotărât să nu mai stropim deloc pomii şi via. Nici înainte de îngheţ, nici când se umplu de flori şi nici după apariţia poamelor; nu Decis, nu zeamă bordeleză, nu Topsin, nu Dithane, ca în alţi ani.

Cu totul în plata Domnului nu i-am lăsat, i-am ajutat pe căi aşa-zis mecanice: am strâns aproape zilnic melcii de pe tulpinile şi dimprejurul lor, am rupt fără întârziere frunzele atacate de omizi, am făcut chisăliţă între degete coloniile incipiente de purici şi păduchi lânoşi de pe vârfurile lăstarilor. La indicaţia unui amic am preparat şi folosit chiar un insecticid ecologic, pe bază de usturoi şi codiţa şoricelului. Rezultatul? De bine, de rău coacăzele şi murele au rezistat, însă perele s-au uscat încă înainte de a se dezvolta, rămânând prinse de ramuri ca nişte scroturi mumificate, bocceluţe vineţii, goale şi inutile. Cât priveşte merele, după lungi săptămâni în care au crescut frumos, în decurs de câteva zile, spre disperarea noastră, au fost stricate, toate, fie de viermi, fie de gangrena putregaiului. Încă şi mai repede, pomul s-a scuturat de ele ca de cocoloaşele unui coşmar, ridicându-şi ramurile cu suspine de uşurare.

Veveriţa

Sinaia. După un răstimp în vechea mănăstire, mă grăbesc să ajung la hotel sub o ploaie rece. Umbrela mă apără de stropi, însă solul devine clisos, iar coapsa pădurii, prin care mă conduce poteca, duşmănoasă. Mă dojenesc că am părăsit adăpostul bisericii. Plouă tot mai tare. Mărunţesc paşii şi mă ţin de crengi, cu toate astea alunec şi cad destul de rău, oscioarele umbrelei trosnesc sub mine. Îmi hrănesc disperarea cu polonicul din smiorcăiala pantofilor, durerea umărului, pleoşteala pălăriei, chintalele blugilor, franjurii cămăşii, prăpădirea umbrelei.

Când ajung în stradă, jumătate de cer e luminată şi ploaia se opreşte brusc ca sub bagheta unui capelmaistru. Dintr-un tufiş ţâşneşte o veveriţă. Mă priveşte cu atenţie şi decide că ciomăgit cum sunt nu pot fi cine ştie ce pericol. Scotoceşte la picioarele mele într-un morman de frunze, rămurele, ace de brad, sâmburi, conuri, rămas în urma şuvoaielor, găseşte ceva pe plac şi dispare pe unde a venit. Îi aud ronţăitul în desişul de lămâiţă înflorită, sau poate e doar imaginaţia mea. Îmi vine în minte un vers al lui Whitmann: „un şoricel cuprinde atâta miracol, că milioane de necredincioşi se sfinţesc văzându-l”.

Foi de dafin

Deambulând în zi de sâmbătă pe străzile lâncede ale oraşului Techirghiol, descopăr magazinul unui buchinist. E amenajat într-o casă bătrână, dar încă sănătoasă, acoperită cu olane. Pe treimea centrală a faţadei, în linia ei, e un cerdac adânc, umbrit de-o hălăciugă îmbătătoare de caprifoi. De unul din stâlpii subţiri ai pridvorului atârnă o bucată de carton, pe care scrie cu caligrafie îngroşată: „Anticărie”. Poarta din uluci, vopsită în acelaşi verde pastelat ca lemnăria casei, e ţinută deschisă de un scaun pe care se află un vraf de cărţi.

Camera cu opuri vechi e scundă, răcoroasă, primitoare. Nici vorbă de rafturi de sus până jos, cum mă aşteptam, volumele sunt rânduite pe poliţe din scânduri late, geluite, prinse în două brâuri în jurul încăperii, pe-o masă mare, împinsă sub fereastră şi în câteva lăzi lungi, cam butucănoase, cu capac. Buchinistul? Un moşuleţ bondoc, plin de solicitudine, cu ochi ageri şi păr alb, bogat, pieptănat cu cărare laterală, care seamănă niţel cu regretatul Ştefan Radof.

Răsfoiesc cu grijă, dar simt că ceva îmi scapă printre degete, cu „foşnet veştejit”. Sunt frunzuliţe aşezate între cărţi, uneori şi între paginile lor. Jenat, dau din umeri către anticar. Bătrânul mă linişteşte surâzător: e-o metodă de când lumea, simplă şi eficientă, de a alunga insectele – dafinul. Se pare că substanţele care fac foile de laur atât de jinduite de limba cu măsline, iahnia de fasole sau gogoşarii muraţi au şi puterea de a ţine la distanţă furnicile, păianjenii, gândacii, muştele, moliile, ploşniţele, urechelniţele şi alte gângănii cu foarfeci tăioase şi cuirase de chitină.

Eliade sportiv

Într-un recent articol din Dilema veche, jurnalistul Andrei Manolescu îşi exprimă nedumerirea faţă de numele câtorva licee bucureştene, nu tocmai potrivite profilului lor. Printre ele un liceu sportiv care se cheamă Mircea Eliade. Fix ca nuca-n perete, zice d-l Manolescu. Cred însă că lui Eliade i-ar fi plăcut alăturarea, în copilărie şi adolescenţă se dădea în vânt după un neaoş şi foarte vechi joc sportiv, astăzi, din păcate, aproape uitat: oina. Iată ce scria Eliade, evocând anii şcolii primare din Mântuleasa: „Descoperisem oina şi, deşi eram miop, ajunsesem repede meşter; mă apăram în careu mai bine ca mulţi alţii mai în vârstă ca mine şi ţinteam cu mingea aproape fără greş”. Iar ca licean la Spiru Haret: „Fugeam adeseori de la curs, sărind pe fereastră şi mă duceam să joc oina pe maidanul Primăriei”. (Memorii: 1907 – 1960)

Tânărul Eliade aleargă, azvârle şi se ferește înfocat de mica minge de piele, îndesată cu lână, pe tăpşanul pe care se va construi peste puțin hotelul Intercontinental, Teatrul Naţional şi parcul teatrului. Gâfâie, râde, chiuie febril cu palmele înroşite şi indicibilă bucurie. Jubilez și eu odată cu el!

Puradei

Aflu că cei doi ţigănuşi gemeni, băiat şi fată, cam de vârsta clasei I, bine îmbrăcaţi dar cu mucii legănându-se permanent sus-jos şi stânga-dreapta deasupra buzei superioare, care ne scot din pepeni o dată, de două ori pe zi (sâmbăta şi duminica mai des), apasând în neştire butonul soneriei noastre (deseori lăsându-l perplex) şi pe care i-am botezat, la pachet, „puradeii lui Vasile Roaită”, se numesc Mureş şi Oltea. După cele două panglici albastre surori. Asta nu edulcorează deloc irumperea sfredelitoare, dar e foarte frumos.